Mitropolitul Bartolomeu Anania

In mediile bisericesti si culturale din Romania este arhicunoscut Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania. De aceea, nu-mi propun sa trec in revista - si nici n-as putea-o face complet - misiunea duhovniceasca, scriitoriceasca si administrativa a inalt Prea Sfintiei Sale. Si totusi, ma voi referi, in treacat, la monumentala editie jubiliara a Sfintei Scripturi din 2001, pe care a diortosit-o si adnotat-o dupa Septuaginta, lucrare mare care i-a solicitat peste zece ani de "munca de ocnas", cum singur marturiseste.
Inalt Prea Sfintia Sa, insa, n-a fost doar metaforic "ocnas" al lui Hristos, ci si in modul propriu al cuvantului. A facut ani grei de temnita pentru convingerile sale, in vremea cand cei fara de Dumnezeu doreau sa anihileze tot ce era spiritual si romanesc. Dupa ce, in anul 1947, a fost expulzat din Universitatea din Cluj, in urma grevei studentesti pe care o condusese, a ratacit fugar din loc in loc "urmarit de poterele politiei politice", pentru o vreme a ajuns ucenic al vrednicului de pomenire Patriarh Justinian. Ii era diacon si bibliotecar. Ca sa nu-i tihneasca nici la palatul patriarhal, securitatea il urmarea cu o "vigilenta" draceasca. In acest sens primea sau smulgea informatii de la cei ce ajungeau in tangenta cu dansul. Voi da cateva exemple.
Maica Olimpiada Litescu de la Manastirea Viforata ajunsese arestata. Pe 20 mai 1958 era supusa la o ancheta strasnica, care a durat de la orele 10 pana la orele 13. Nu era singura, ci una dintre nenumaratele anchete, instrumentata in asa fel incat s-o duca la epuizare fizica si sufleteasca, cu scopul de a o determina sa relateze cat mai multe amanunte care-i interesau pe anchetatori. Printre altele, referitor la ierodiaconul Bartolomeu Anania, maica Olimpiada Litescu declara: "Imi reamintesc ca prin 1955-1956 a tinut un alt simpozion literar cu piesa "Miorita" la care au luat parte mai multe calugarite ca: Stareta Veniamina Raducu, Filareta Lilovici, Fevronia Constantinescu, Cipriana Lichintau, Maftidia Grancea, Anastasia Stoica, Florica loan, Trifilia Enache si eu. De asemenea, a mai luat parte inginerul Radu Georgescu din Targoviste, fata preotului Bisericii Cutitul de Argint din Bucuresti, al carei nume nu-l cunosc, un functionar de la Patriarhie cu fiul sau, al caror nume nu-l cunosc."
Pana aici totul e in regula. Nu se putea sa nu recunoasca lucruri pe care poate, pe alte cai, securitatea le cunostea. Ce urmeaza insa este o marturie a starii de labilitate la care poate fi adusa persoana umana prin tortura si teama. "Dupa felul cum Anania Bartolomeu, continua maica Olimpiada, ne-a expus piesa "Miorita" - compozitie a sa - am observat ca avea un substrat politic reactionar, prin faptul ca eroina care era "Miorita" cerea sa fie "eliberata". Eroina care, de fapt, intruchipa - dupa felul exprimarii - pe oamenii care nu agreeaza regimul din R.P.R."
O alta amintire "pretioasa" a maicii Olimpiada, smulsa in aceleasi conditii, spune ca "acum un an (1947), primavara, in timp ce veneam dinspre via manastirii eu, Veniamina, si preotul Teofil, precum si Anania Bartolomeu, am discutat despre evenimentele politice internationale si, intrebat Batolomeu in legatura cu aceste probleme, a raspuns ca dupa cum citeste in ziare situatia se prezinta destul de incalcit si crede ca are sa se faca razboi. Alte discutii n-am mai purtat, fiindca am observat dupa felul raspunsului ca este un om retinut."
Un alt anchetat, al carui nume n-am reusit sa-l descifrez, i-a relatat anchetatorului ca "in jurul Patriarhiei s-au adunat foarte multi fosti politicieni eliberati din inchisoare sau care inca nu au fost descoperiti. Acestia se afla atat in randul preotilor, a personalului administrativ, a salariatilor din intreprinderea Patriarhiei, cat si in corala. A pomenit de insasi bibliotecarul Patriarhiei, care indeplineste si functia de secretar personal al Patriarhului Justinian."
Ii interesa pe securisti si implicarea ierodiaconului Bartolomeu Anania in "activitatea subversiva desfasurata la gruparea clandestina condusa de Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor)". In acest sens l-au interogat pe venerabilul duhovnic si teolog Benedict Ghius, cunoscut participant la intalnirile de la Rugul Aprins. La un moment dat anchetatorul i-a poruncit: "Vorbeste dumneata despre participarea lui Anania Vartolomeu la discutiile si activitatea dusmanoasa pe care ati desfasurai-o in cadrul grupului subversiv." Raspunsul a fost admirabil: "Anania Valeriu nu a avut nici o atitudine dusmanoasa la intrunirile subversive la care a participat. El nu a luat parte nici la ascultarea emisiunilor posturilor de radio imperialiste." Si totusi, ce facea Anania Valeriu de nu le era pe plac celor de la Interne. A fost nevoit sa raspunda parintele Benedict Ghius: "Numitul Anania Valeriu a luat parte la intrunirile subversive care au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru si Joja Constantin. In cadrul intrunirilor respective, Anania Valeriu a participat la discutiile ce erau purtate in legatura cu evenimentele politice din perioada respectiva. De asemeni, Anania Valeriu a luat parte la citirea unor lucrari scrise de unii membri ai grupului cum a fost Voiculescu Vasile, care a citit o piesa cu un subiect istoric." Erau foarte "curiosi" cum s-au cunoscut cei doi si cum au ajuns prieteni. Le-a raspuns parintele Benedict: "Preotul Anania Valeriu-Vartolomeu este bibliotecarul Patriarhiei. Pe susnumitul l-am cunoscut in anul 1942 la Manastirea Antim din Bucuresti cand s-a calugarit, pe atunci fiind absolvent al Seminarului Teologic din Bucuresti. Dupa ce s-a calugarit, Anania Valeriu s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti, insa datorita unor dificultati cu un profesor, a fost nevoit sa paraseasca Facultatea si a plecat la Cluj, unde s-a inscris la Facultatea de Medicina. Din cate cunosc eu, insa, nici la Cluj nu a stat prea mult, intrucat participand la niste manifestari studentesti, nu cunosc cand au avut loc si care era scopul lor, a fost luat in urmarire de catre organele de stat, mutandu-se la Sibiu, unde si-a continuat studiile teologice, dupa care s-a reintors la Bucuresti la Patriarhie, unde a primit diferite insarcinari". Cam schematic, dar real. In mare incurcatura a fost pus parintele Benedict Ghius ascunzand faptul ca poetul Radu Gyr a fost adus la el pentru spovedanie de catre Parintele Anania. Pe 14 iunie 1958 a negat acest lucru si, totusi, pe 5 august a fost nevoit sa recunoasca: "Subsemnatul, in procesul verbal de interogatoriu din 14 iunie 1958 cu privire la legionarul Radu Gyr, nu am aratat adevarul, ascunzand faptul ca mai inainte de-a veni acesta la mine mi-a vorbit despre el Parintele Anania Vartolomeu, cu care am organizat intalnirea cu Radu Gyr, asa dupa cum am declarat. Am ascuns acest fapt cu scopul de a nu fi arestat Parintele Anania Valeriu - Vartolomeu." Mai greu o fi tras in balanta amanuntul smuls unui anume Nicolae Vasile Veniamin care amintea despre o valiza cu carti si materiale "compromitatoare" pe care Parintele Anania i-ar fi dat-o sa o duca la Manastirea Polovragi. Oricum, curajul de a infrunta sistemul ce se instala, chiar asa cu mijloace spirituale, era mare. Si l-a platit cu varf si indesat. Pentru cele ce se pot intelege din succintele relatari de mai sus, pentru faptul ca a dorit sa-L slujeasca cu darzenie pe Hristos si Biserica Lui, pentru ca a condus greva antirevizionista si anticomunista din 1946 de la Cluj, Tribunalul Militar Ploiesti l-a condamnat in 1958 la 25 de ani munca silnica pentru "uneltire contra ordinii sociale". L-a tinut Dumnezeu sanatos si, in 1964 - cand au fost amnistiati detinutii politici - a iesit din Penitenciarul de la Aiud, reintrand in slujba Domnului, fiind astazi Mitropolit al Clujului.


IPS Andrei Andreicut

Aniversare Paul Cézanne - 172 de ani

Paul Cézanne (*19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence - †23 octombrie 1906, Aix-en-Provence) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii la sfârşitul secolului al XIX-lea. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor şi directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, "faza cézanniană". Opera lui Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanţă evoluţia artei moderne, al cărei limbaj o revoluţionează în direcţia unor experienţe neaşteptate.

Viaţa şi Opera

Paul Cézanne (Paul Cesana) se naşte la 19 ianuarie 1839 în Aix-en-Provence, oraş în apropierea Marsiliei, la 20 de kilometri de Marea Mediterană. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, este un om înstărit, în 1848 înfiinţează prima bancă din oraş. Paul, viitorul pictor, începe gimnaziul în 1852, la Bourbon. Este un elev eminent, în frunte la studiul limbilor clasice. La vârste de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul este Émile Zola, de care va fi legat până târziu, ceilalţi doi, Jean-Baptiste Baille şi Louis Marguery. Toţi patru erau legaţi de dragostea pentru literatură, îi entuziasmează Victor Hugo, descoperă împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi interesează muzica. În orchestra oraşului Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet. În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de Desen din Aix-en-Provence.

În muzeul oraşului cunoaşte câteva tablouri şi sculpturi clasice şi opere din colecţia pictorului Granet, care donase oraşului şi pânzele prietenului său, Ingres. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi prieteni, ei caută să înlocuiască discuţiile de până acum cu schimburi frecvente de scrisori.

Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris. În septembrie 1861 pleacă la Paris, unde este obligat să trăiască din 125 franci lunar, sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia "Charles Suisse", pentru a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu Camille Pissarro, cu care se împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber.

Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

Jucătorii de cărţi, 1893

Natură moartă cu mere şi portocale, 1899

Muntele Sainte-Victoire, 1900

Les grandes baigneuses, 1906

În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia; acesta va deveni unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul: "Golful Marsiliei văzut de la Estaque", 1886). Tablourile prezentate la Salonul Oficial îi sunt însă sistematic respinse. Între 1872 şi 1874 se întâlneşte des cu Camille Pissarro în orăşelul Auvers-sur-Oise, situat la nord-vest de Paris, şi pictează împreună motive din natură. Cézanne participă în 1874 la prima expoziţie a impresioniştilor , unde prezintă trei tablouri, printre care şi "O Olympia modernă", replică a unei cunoscute picturi aparţinând lui Édouard Manet. Operele sale sunt considerate ridicole de către critică. Expune, în 1877, 16 tablouri la treia expoziţie a impresioniştilor. În tot cursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine şi pictorul Auguste Renoir. În 1886, Cézanne se ceartă cu Zola. Zola îi trimisese romanul "Oeuvre", pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaşte pe sine însuşi în eroul principal, un pictor ratat în pragul sinuciderii.

Cézanne lucrează de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme şi le esenţializează. O astfel de temă este seria jucătorilor de cărţi. Un astfel de tablou se găseşte în "Muzeul Orsay" din Paris. Se poate remarca paleta deosebit de rafinată a culorilor, deoarece din tonurile calde, dar amestecate brutal, radiază o înaltă formă a suavităţii. O altă temă preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne. În tabloul "Natură moartă cu mere şi portocale" (1899) reliefurile realizate amintesc sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele "Sainte-Victoire". Tablourile pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne. În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală a lui Cézanne. În 1900 expune la Expoziţia Universală de la Paris. Acum Cézanne începe să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.

O temă clasică în istoria picturii - femeia care se scaldă - revine frecvent în lucrările lui Cézanne. Cu tabloul "Les grandes baigneuses", realizat în ultimii ani ai vieţii, trece la compoziţii monumentale, în care corpurile formează o parte arhitectonică a întregului. Există trei tablouri asemănătoare între ele, cea mai mare intensitate s-a concretizat în tabloul care se găseşte în Muzeul de Artă din Philadelphia (USA).

Culorile simple şi armonice sunt amplasate aproape ca la o acuarelă. Siluetele celor paisprezece femei grupate în jurul copacilor imenşi, care se întind către cer, amintind bolţile unei catedrale, formează un tablou cu o armonie strălucitoare.

La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă prea mult în ploaie şi, când ajunge acasă, îi este deja foarte rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine critică şi la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de ani. Cézanne a dorit "să moară pictând". Dorinţa i s-a împlinit, ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de culori...

Pictura lui Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului al XX-lea, incluzând şi arta abstractă. Chiar din timpul vieţii sale, contemporanii încearcă să-i fructifice experienţa. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din maeştrii lor. Matisse spune următoarele: "Cézanne este maestrul nostru, al tuturor". Picasso, ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este fără îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul "Domnişoarele din Avignon", care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura "Les grandes baigneuses" a predecesorului său.

Bibliografie

* R.W. Murphy: The World of Cézanne, New York, 1968

* Sabine Cotté: Cézanne, Paris, 1974

* S. Orienti: Tout l'oeuvre peint de Cézanne, Paris, 1975

Fără timpul absolut

Devin UNA,

Prin tărâmul nevăzut,

Fără timpul absolut,

...doar un cerc perfect,

Al unui mistic arhitect,

Şi nelinişti de foc,

Şerpuind din loc în loc...

Lângă muguri descânt,

Mai fac un punct,

Pe pânza de goblen,

În crez şi meditaţii zen...

Dar mintea fuge să subjuge,

Cu forţe centrifuge,

Dorul răsărit în soartă,

Linui deschizând o poartă...

Vâlvătaie şi-un nimic!

Pas alchimic,

Prins pe cerul borangic,

Eu doar mă urzic,

Într-un tremur mioritic,

De poetic,

Concentrând lângă Pleiade,

Sărutările ar cade,

Mă prefac într-un tăciune,

Fără a spune,

Te iubesc dulce minune....

Apa - izvor originar

Toata preistoria ritualului de purificare prin apa presupune, de fapt, moartea si reinvierea - Mircea Eliade

In mitologia romaneasca, apa impreuna cu pamantul si cerul, constituie una materiile primordiale din care a fost inchegata lumea. Conform mitului cosmogonic romanesc, la inceputuri, cand nu era "nimic” - cand exista numai posibilitatea sau virtualitatea neprecizata a creatiei - acest nimic a luat forma unui "noian intins de ape”: "din inceput era numai apa”. In legendele romanesti se precizeaza ca "singur Dumnnezeu si cu Dracul umblau pe deasupra”, amandoi superiori planului acvatic si avand calitatea vointei capabile de a pune in forma fluiditatea. Apa apare deopotriva ca sursa a materiei prime dar si ca simbol al regenerarii si izvor al vietii. Astfel, apa este prezenta obligatoriu, ca ipostaza primara a oricarei existente, in toate riturile familiale sau sociale.

Apa - "sangele purificator si transfigurator al pamantului"

Functia sa magica si sacrala este, in aceste rituri, cea purificatoare. Convietuirea apei cu pamantul, dupa creatia originara, s-a materializat intr-un fel de organism cosmic in care apele, care izvorasc din adancuri atunci cand pamantul este "ranit” - natural sau prin interventia omului - sunt "sangele pamantului”. Prin urmare, natura capacitatii ei purificatoare se aseamana cu cea a sangelui jertfelor.Aceasta apa purificatoare, prezenta in ritualul botezului sau in acela mai vechi al scaldei copilului imediat dupa nastere sau al scaldei mortului inainte de inmormantare, are virtute de transfigurare mai curand decat simplu-purificatoare. Ea reface structura corporala si sufleteasca a omului pentru a-l trece peste pragurile lumilor - de aici si de dincolo - praguri figurate de asemenea acvatic.

In anumite cazuri valoarea sa este pur simbolica, cateva picaturi fiind suficiente pentru curatirea unei lumi. Asa se intampla, de pilda, in ritualul nuntii, cand mireasa stropeste nuntasii cu apa scoasa de la fantana.

In mitologia romaneasca, focul este elementul purificator al sufletului, iar apa al materiei si sufletului, deodata. Cea mai mare putere de refacere, de anulare a mortii, de transformare a ei intr-o existenta innoita, o are tocmai apa statuta, maloasa. Bolnavii "tratati” cu apa neinceputa, pusi in contact cu substanta primordiala, au sansa regenerarii. Purificarea prin apa inseamna nu o transfigurare, o metamorfoza, ca in cazul purificarii prin foc; ea exclude distrugerea, disparitia substantei. Lustratia inseamna reluare, este renasterea, cu toate atributele nasterii initiale. Modelul reinvierii eroului din basmele romanesti, care, in urma unei morti naprasnice este scaldat in doua ape - apa vie si apa moarta - ilustreaza aceasta restaurare. Ca si aceasta din urma, nici prima dualitate nu este antitetica, ci complementara. Moartea nu se opune vietii, ci o completeaza si o conditioneaza chiar - reciproca este de asemenea valabila - iar functia apei moarte nu o contrazice pe aceea a apei vii.

Oficianta acestui ritual de reinviere nu are cum sa fie decat o femeie, o zana sau o fecioara, preoteasa a unui ritual ce reia, pe scurt, nasterea sau renasterea periodica a materiei.

Unele din superstiile poporului roman sustin ca cei morti prin inecare nu stau impreuna cu ceilalti morti - materia lor nu este a unui repauzat in mediul teluric - ci deoparte, pe langa apele in care s-au inecat, aratandu-se uneori pe luna noua ca rata sau ca gasca si chemand si pe altii sa se scalde si sa-i reia destinul. Potrivit lui Romulus Vulcanescu apele mirifice sunt: Apa Duminicii si Apa Sambetei. "Apa Duminicii izvoraste din paradis, da deviere cerurilor in spirala si coboara pe pamant, ca o apa fasta, benefica. Apa Sambetei da tarcol Pamantului si coboara in spirala in fundul Iadului ca o apa nefasta, malefica. Apa Sambetei este, mai mult decat un rau infernal, un rau-prag ce desparte lumi ireconciliabile (precum Stixul mitologiei antice grecesti), apa primordiala care nu lasa pamantului autonomie totala (ea imprejura pamantul ca un gard), ci il pastreaza incatusat in zalele sale, integrandu-l intr-un ciclu de existente anistorice, inceput cu emersiunea Bradului Cosmic si sfarsit cu insulele mortilor de la marginea oceanului primordial. Pe prima, oamenii o invoca in rugaciunile lor, pe a doua o urasc si o blesteama, ca fiind infernala. Pe firul acestor ape oamenii pot urca in ceruri sau cobora in subpamanturi, bineinteles respectand ritul calatoriei in spirala." In Moldova se crede, de exemplu, ca mortii in ape sunt cei mai buni dintre morti. Acestia sunt blajinii, care locuiesc in curatenie pe ostroavele de la capatul Apei Sambetei. Destinul lor inca nu s-a scris pana la capat, caci, se crede, dupa ce pamantul va fi napadit de pacatele oamenilor de aici, blajinii il vor stapani si il vor purifica. Si sufletele lor sunt purtate de apa mortuara a Sambetei, care izvoraste din radacinile Bradului Lumii si inconjoara pamantul de noua sau de sapte ori.