O poveste cu tâlc, pentru cei mari

Odată ca niciodată, a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Ştiu cine sunt!
Şi Dumnezeu a răspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Şi cine eşti tu?
Micul suflet a strigat :
- Eu sunt Lumină!
Dumnezeu a zâmbit cu drag:
- Ai dreptate! Eşti, într-adevar, Lumină.
Micul Suflet era extrem de fericit; Tocmai desluşise misterul pe care întreg Regatul dorea să-l descopere.
- Uau!, spunea Micul Suflet. Asta e grozav!
Dar curând, doar a şti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a început să-şi dorească să fie ceea ce tocmai descoperise că este. Şi astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufletelele care-şi doresc să fie Ceea ce Sunt cu Adevarat), şi i-a spus :
- Acum, că ştiu ce sunt, pot să şi fiu ceea ce sunt ?
- Adică vrei să  fii Ceea ce eşti cu Adevărat?, îl întrebă Dumnezeu.
- Păi, răspunse el, una este să ştiu ce sunt, şi cu totul alta e să fiu ceea ce sunt. Vreau să simt cum e să fiu Lumină.
- Dar tu chiar Eşti Lumină!, îi răspunse Dumnezeu cu un zâmbet larg.
- Într-adevăr! Dar eu chiar vreau să simt cum e sa fii Lumină, se tot plângea Micul Suflet.
- Aşa deci?, răspunse Dumnezeu râzând în barba-i. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimbă:
- Ar fi totuşi un lucru.
- Ce? întreba Sufletelul.
- Păi, nu există decât Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce eşti tu şi, astfel, nu există nici o modalitate prin care tu să trăieşti experienţa a Ceea ce Esti, atâta vreme cât nu există opusul a ceea ce eşti.
- Adică?, întrabă confuz, Micul Suflet.
- Hai să ne gândim în felul urmator, îi spuse Dumnezeu: tu esti ca o lumânare în Soare. Eşti acolo împreună cu alte milioane, miliarde de lumânari, pentru a crea Soarele. Şi Soarele nu ar fi el însuşi fără de tine; el nu ar fi Soarele, fără una din lumânarile sale. Şi fără tine, el nu ar mai fi Soarele, pentru că nu ar mai străluci la fel de
puternic. Deci, cum ai putea să te cunoşti pe tine însuţi ca  fiind Lumină, când tu eşti în Lumină?
- Păi, îi răspunse Sufletelul, tu eşti Dumnezeu, gândeşte-te la o soluţie.
Dumnezeu zâmbi din nou şi-i spuse :
- Am găsit deja soluţia. Pentru că nu te poţi vedea ca  fiind Lumină, atâta vreme cât tu eşti în Lumină, atunci te vom înconjura cu întuneric.
- Ce este întunericul?, întrebă Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu eşti.
- Îmi va fi frică de întuneric?, întrebă Micul Suflet.
- Doar dacă alegi tu să-ţi fie frică. Nu are, de fapt, de ce să-ţi fie teamă, decât dacă tu decizi asta. Vezi tu?! Noi ne jucăm; doar ne prefacem că e întuneric .
- Aaa ! exclamă Micul Suflet. Deja m-am liniştit.
Apoi Dumnezeu îi explică faptul că pentru a putea trăi o experienţă anume, va trebui să apară exact opusul stării respective:
- Şi ăsta este un mare dar, pentru că fără el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea să cunoşti Cădura, fără ajutorul Frigului. Sus fără Jos, Rapid fără Încet, Stânga fără Dreapta, Aici fără Acolo, Acum fără Atunci. Şi atunci, încheie Dumnezeu, să nu ridici pumnul ori vocea împotriva întunericului, nici să nu-l blestemi. În schimb, fii Lumină în Întuneric şi nu te întrista din cauza lui. Atunci vei şti Cine Eşti cu Adevarat, şi toţi ceilalţi vor şti asta.
Lasă-ţi Lumina să strălucească, pentru ca şi ceilalţi să afle cât eşti de special.
- Vrei să spui că e în regulă să-i las pe cei din jurul meu să vadă cât de special sunt?, întrebă Micul Suflet.
- Bine-nţeles! răspunse Dumnezeu râzând; este perfect în regulă!
Dar aminteste-ţi că "special" nu înseamnă "mai bun". Toţii sunt speciali, fiecare în felul său. Deşi mulţi dintre ei au uitat lucrul acesta. Îşi vor da seama că este în ordine să se considere şi ei speciali la rândul lor, doar atunci când tu vei reuşi să accepţi că tu eşti special.
- Minunat!, râdea Micul Suflet sărind în sus de bucurie. Pot să fiu oricât de special îmi doresc!
- Şi poţi să începi lucrul acesta chiar acum!, îi mai spuse Dumnezeu care dansa de bucurie împreuna cu Micul Suflet. Apoi îl intrebă :
- În ce mod îţi doreşti tu să fii special?
- Nu înteleg, răspunse Micul Suflet.
- Păi, a fi Lumină înseamnă a fi special, şi a fi special are multe aspecte. Este special să fii bun.
Este special să fii blând. Este special să fii creativ. Este special să fii răbdător.
Poţi să-mi spui în ce fel ai mai putea să fii special?
Micul Suflet a rămas tăcut pentru un moment :
- Ma pot gândi la multe feluri de a fi special!, exclamă Micul Suflet.
Este special să fii de ajutor. Este special să fii darnic. Este special să fii prietenos. Este special să fii bun faţă de alţii.
- Într-adevăr, îi răspunse Dumnezeu, iar tu poţi să fii toate acestea, sau orice parte îţi doreşti oricând! Asta înseamnă să fii Lumină.
- Ştiu! Ştiu! Ştiu ce vreau să fiu! strigă Micul Suflet cu mult entuziasm. Vreau să fiu special fiind iertător. E ceva special să ierţi?
- O, da! E foarte special.
- Ce bine! Asta vreau să fiu! Vreau să fiu iertător! Vreau să trăiesc experienţa a ce înseamnă să fii iertator.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar înainte ar trebui să ştii ceva.
Micul Suflet devenea putin nerăbdător. Parea că mereu apar unele complicaţii.
- Ce anume ar trebui să ştiu?, oftă Micul Suflet.
- Nu ai pe cine să ierţi.
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! răspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu există nici măcar un suflet în toată creaţia care să fie mai putin decât perfect. Uită-te în jurul tău!
Abia atunci observă Micul Suflet marea mulţime ce se adunase în jur. O mulţime de suflete veniseră din toată împarăţia, pentru că se răspândise vorba că Micul Suflet purta o conversaţie cu Dumnezeu, şi cu toţii erau curioşi să o audă.
Privind în jurul lui, Micul Suflet a trebuit să-i dea dreptate: nu exista nimeni mai puţin minunat, mai puţin magnific, mai puţin perfect decât el însuşi.
Atât de minunată şi strălucitoare era mulţimea din jur, încat Micul Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta?, întrebă Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se îmbufnă Micul Suflet. Îmi doream să traiesc experienţa iertarii. Doream să aflu cât e de special să fii iertător.
Şi astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e să fii trist. Dar chiar atunci, un Suflet Prietenos ieşi din mulţime şi se apropie.
- Nu te întrista Suflet Micut, îi spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da?!?, se lumină Micul Suflet, dar cum?
- Îţi voi aduce pe cineva pe care să ierţi.
- Poţi face tu acest lucru?
- Cu siguranţa! ciripi Sufletul cel Prietenos. Pot să apar în viaţa ta următoare şi să mă comport în aşa fel, încât tu să ai pe cine ierta.
- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, întrebă Micul Suflet. Tu, care eşti o fiinţă atât de perfectă! Tu, care vibrezi atât de puternic, încât abia te pot privi. Ce te-ar putea face să vrei să-ţi încetineşti vibraţia atât de mult, încât Lumina pe care o radiezi acum să se transforme într-un Întuneric dens?
Ce te-ar putea face, pe tine - care eşti atât de uşor, încât dansezi deaspura stelelor şi te mişti prin împarăţie cu viteza gândului - să apari în viaţa mea şi să comiţi astfel de lucruri?
Micul Suflet fu suprins de răspuns.
- Nu fi atât de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, şi tu ai facut acelaşi lucru pentru mine. Nu-ţi aminteşti?
Ohooo! Am dansat de multe ori împreună noi doi. Am dansat împreuna de-a lungul veacurilor.
Ne-am jucat împreună de multe ori, şi în multe locuri.
Tu doar nu-ţi aminteşti. Am fost amândoi un Tot. Împreună am fost Sus-ul şi Jos-ul, Stânga şi Dreapta, Aici şi Acolo, Acum şi Atunci. Am fost Femeia şi Bărbatul, Bunul şi Răul, am fost amândoi şi Victima şi Agresorul.
Astfel ne-am întâlnit de nenumarate ori noi doi, fiecare aducându-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea trăi experienţa a Ceea ce Suntem cu Adevarat.
Sufletul cel Prietenos explică mai departe :
- Voi veni în viaţa ta următoare şi voi fi «cel rau» de data asta. Îţi voi face nişte lucruri groaznice, şi abia atunci tu vei putea trăi experienta a ceea ce înseamnă să fii Cel care Iartă.
- Dar ce anume îmi vei face de va fi atât de înspăimântator?, întrebă Micul Suflet, puţin speriat.
- Pai, ne vom gândi noi împreună la ceva, răspunse Sufletul cel Prietenos, făcându-i un semn cu ochiul.
Sufletul cel Prietenos devenise deodată serios, şi spuse cu o voce slaba :
- Ai avut dreptate înainte. Să stii!
- La ce te referi ?
- Va trebui să-mi încetinesc vibraţiile şi să devin violent, pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea plăcute. Va trebui să ma prefac că sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt.
Aş avea o favoare să-ţi cer.
- Cere-mi orice!, strigă Micul Suflet, începând să danseze şi să cânte:
Voi putea fi Iertator! Voi putea fi Iertator!
Atunci Micul Suflet observă că Sufletul cel Prietenos rămase foarte tăcut.
- Ce anume doreşti să-mi ceri? Ce aş putea să fac pentru tine? Esti un înger că vei face toate acestea pentru mine.
- Bine-nţeles că Sufletul cel Prietenos este un înger, interveni Dumnezeu. Toţi sunt îngeri. Eu vă trimit numai îngeri.
Şi atunci Micul Suflet nu-şi dori nimic mai mult decât să îndeplinească dorinţa prietenului său:
- Ce pot să fac pentru tine?
Sufletul cel Prietenos răspunse:
- Atunci când te voi lovi şi te voi izbi, în momentele în care îţi voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea sa ţi le imaginezi, în chiar acel moment, aminteşte-ţi te rog .....Cine Sunt cu Adevarat.
- Oooo, îmi voi aminti!, plângea Micul Suflet, îţi promit! Mi te voi aminti exact aşa cum eşti acum, aici.
- Bine, răspunse Prietenul său, pentru că, vezi tu, eu mă voi preface atât de bine, încât voi uita şi eu la rândul meu. Şi dacă nu îţi vei aminti tu cine Sunt cu Adevarat, s-ar putea să nu mai fiu în stare să-mi
reamintesc pentru o perioada lunga de timp. Şi daca uit Cine Sunt, s-ar putea ca şi tu sa uiţi Cine Eşti.
Şi astfel vom fi amândoi pierduţi.
Va fi nevoie ca un alt suflet să vină şi să ne amintească la amândoi Cine Suntem.
- Nu, nu vom uita!, îi promise Micul Suflet. Îţi voi reaminti eu. Şi îţi voi mulţumi că mi-ai adus acest dar - şansa de a trăi experienţa a Cine Sunt cu Adevarat.
Şi astfel, cei doi căzuseră de acord. Micul Suflet îşi începuse noua viaţă, emoţionat să fie Lumină, ceea ce era foarte special, şi entuziasmat să facă parte din acel ceva foarte special, numit Iertare.
Micul Suflet astepta cu nerabdare să fie în stare să trăiască experienţa Iertării, şi să-i mulţumească oricărui suflet care ar face ca acest lucru să fie posibil.
Şi ori de câte ori un nou suflet apărea în preajma lui, chiar daca
acel nou suflet îi aducea bucurie ori tristeţe, dar mai ales dacă îi
aducea tristeţe, Micul Suflet îşi amintea ce-i spusese Dumnezeu:
- Adu-ţi aminte!: Eu vă trimit numai îngeri.
(extras din " The Little Soul and The Sun"- Neale Donald Walsch)

Chemare la solidaritate!

Gazeta de Maramureș a făcut o descoperire extraordinară. La doar 200 km de Sighet există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemanatoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90 au aflat că nu foarte departe de ei existăm noi, alți oameni care vorbesc aceeași limbă. Aceasta datorită unui barbat întors din armata, care le-a dat volohilor un radio cu tranzistori, fixat pe Radio București.

 S-au refugiat toți la marginea pădurii, lânga satul ucrainean Poroscovo. Nu știe nimeni cum au ajuns ei acolo, nici măcar bătrânii, așa că nu știu nici cine sunt. Ucrainenii îi numesc “tigani albi”, și profită de ignoranța lor pentru a le pune în cârcă orice nelegiuire doresc. Daca îi întrebi, volohii din Poroscovo răspund că sunt români, pentru că, pe când mergeau cu toții la muncă în Kazahstan, până la destramarea URSS, au aflat că exista un popor întreg care vorbește ca ei. Dar până acum nu a reușit nici unul să treacă granița, măcar până în Maramureș și înapoi, pentru a le spune celorlalți dacă este adevărat ce se spune: că există o țară întreagă a românilor. Mai mult, ei nu au știut nici măcar de celelalte comunități de români din dreapta Tisei sau din alte parți ale Ucrainei.

 Prizonierii altei lumi
Volohii nu numai că vorbesc o româna de Evul Mediu, dar și trăiesc ca în acele vremuri. Neștiutori de carte, într-o sărăcie cruntă, cu foarte mulți copii, și cu o speranță de viață foarte mică. După cum au descoperit și jurnaliștii maramureșeni, în comunitatea volohilor există un singur bătrân, pentru că restul au murit din cauza condițiilor extreme de trai si a bolilor. În casele de pământ trăiesc chiar și 30 de suflete, astfel că observația Gazetei de Maramureș este justă: cel mai probabil, comunitatea din Poroscovo deține recordul absolut la natalitate.

Până la lăsarea serii, pe ulițele noroioase, nu vezi nici un barbat. Toți sunt la pădure. Mai-marele lor e “Laci Biraul”, care spune că, din tată-n fiu, familia lui s-a declarat ca fiind una de români, dar până acum nu a văzut niciodată un român, o hartă a țării noastre, nu a auzit de București și nici de Ceaușescu. În principiu e la fel ca restul volohilor, care știu că sunt români și asta le este de ajuns. “Nu știm cum am ajuns în zonă. Nu știu nici bătrânii cum au ajuns aici, ziceau doar ca suntem români”, a spus Laci Biraul. Cum nu au biserică și scoală în limba româna, el spune că toți copiii învață româna din familie. Mai zice că fiica lui ar fi interesată să învețe carte, eventual în România. Pentru moment, însă, așteaptă să nască. Nici măcar la recensământul din 2001, oamenii din Poroscovo nu au fost înregistrați drept români. Ei spun ca le-au zis “domnilor cu recensământul” că sunt români, dar, cum nu știu carte, ei au scris ce-au vrut. O altă dovadă că cei din Poroscovo sunt români o dovedesc obiceiurile lor. De Crăciun cântă niște colinde vechi, pe care le-au moștenit din bătrâni. La nunți cântă la acordeon. Prenumele sunt tot de-ale noastre: Ion, Vasile, Ileana, Iancu. Numele de familie e Voloșin, de la valah.

Țapul ispășitor al ucrainenilor
Această comunitate neștiutoare și necunoscută de nimeni până de curând este, la nevoie, țapul ispașitor al ucrainenilor. Refuzand să le spuna români, ucrainenii spun că volohii sau tiganii albi fura lemn, îi agreseaza pe padurari, sau sunt niște oameni foarte corupți. Ei, însă, spun că mulți din ei au ajuns la închisoare după ce au fost puși să semneze documente pe care nu știau să le citească, dar în care recunoșteau că au comis diverse nelegiuiri. Uneori fac aceste mărturisiri în schimbul unei bucăți de ciocolata, unui pachet de cafea, sau al altor alimente de lux pentru ei. “Mi-i greu, că al meu sânge dă înapoi. Cade înapoi, și mă doare când alții își bat joc de el”, se plânge Laci Biraul. Cei care i-au descoperit pe acești români uitați de toți, invocă niște documente istorice conform cărora prin 1364, în zona Munkacevo, au fost aduși mai mulți militari volohi. Tot pe atunci, în zona Poroscovo, s-ar fi înființat șapte puncte de grăniceri unde lucrau tot volohi. Conform unui alt scenariu, românii de la baza Carpatilor Păduroși, ar fi urmași ai ciobanilor volohi veniți în zona. Ucrainenii, însă, au alte teorii. Recent un ziar ucrainean a spus că volohii nu sunt români, pentru că așa a decretat o delegație care a făcut o expediție științifică în zonă. Ei spun despre comunitatea din Poroscovo că este una bizară, vorbitoare a unui dialect românesc complicat, și care trăiesc ca niște țigani. Până una-alta, românii volohi, ignorați de neamul din care se trag și de neamul în care trăiesc, sunt folositori când e vorba de închiderea multor dosare de furt și alte infracțiuni de acest gen.