Minunile - o constanta a istoriei mantuirii

O caracteristica a zilelor noastre este goana dupa senzational. Cautam miracole si experiente paranormale. Insa, de un lucru trebuie sa tinem seama, acela ca omul nu poate lucra minuni prin sine insusi, deoarece acestea sunt rodul comuniunii. In acest sens, el poate primi darul facerii de minuni fie de la Dumnezeu, fie de la diavol. Acest adevar este confirmat, atat de Sfanta Scriptura, cat si de Sfanta Traditie.
Minunile - o constanta a istoriei mantuirii Oricine a citit Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor sau Patericul, a putut observa ca minunile au insotit omenirea de-a lungul intregii istorii a mantuirii. Tamaduiri, animale vorbitoare, mersul pe apa, vederea ingerilor lui Dumnezeu si dialogul cu ei, Sfanta Lumina, icoane care plang, sunt numai cateva exemple.
Cine nu se indoieste de cuvintele Mantuitorului, "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului”, nu se poate indoi nici de faptul ca minunile se lucreaza continuu, prin El, in Biserica.
Minunile - pietre de poticnire pentru mintea umana secularizata
Cu toate acestea, se intampla ca in taina inimii noastre indoiala sa invinga credinta. Astfel, manifestam oarecare rezerve, atat fata de minunile din trecut, cat si fata de cele care se petrec in prezent. Cum ar trebui sa le primim de fapt? Ce ne retine sa le dam crezare? Ce ne opreste sa ne schimbam inima in urma minunilor?
Una din consecintele pacatului stramosesc este faptul ca omul priveste si intelege limitat realitatea. El nu-si mai poate explica multe aspecte legate de complexitatea lumii, sub cele doua chipuri ale sale, spirituala si materiala. De asemenea, acesta nu mai poate intelege deplin purtarea de grija si interventia lui Dumnezeu in lumea creata.
De aceea, minunile reprezinta importante pietre de poticnire pentru mintea fiecaruia dintre noi. Minunea insa nu trebuie cercetata potrivit intelepciunii acestei lumi. Putem afirma ca a supune rigorilor stiintifice o minune este un act zadarnic. Un om de stiinta ateu considera legile universului drept imuabile si, prin urmare, imposibil de schimbat.
Insa prin credinta, noi afirmam ca „ceea ce la om este cu neputinata este cu putinta la Dumnezeu”. Astfel, minunea nu se intemeiaza numai pe suspendarea temporara a legilor naturale, ci, mai mult, ne pune inainte, chipul lumii neafectate de pacat, in care omul era suveran peste lumea creata. In acest sens, minunea ne arata starea fireasca a omului, atunci cand se afla in comuniune cu Dumnezeu, aceea de a fi, nu sub legi, ci deasupra legilor naturale.
Numai aplecandu-ne asupra unei minuni, avand "inima infranta si smerita”, descoperim ca exista o intelegere a realitatii, mai presus de capacitatea noastra mentala, anume intelegerea duhovniceasca a lucrurilor.
Firescul minunilor
Minunile autentice nu au in ele nimic senzational. Pentru omul purtator de Dumnezeu, minunile sunt firesti. Ele vadesc lucrarea si puterea lui Dumnezeu, starnind in noi, acel fior sacru, acea uimire sfanta.
Faptul ca atatia sfinti au primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, nu arata decat ca minunea reprezinta rodul conlucrarii dintre om si Dumnezeu. Sfantul, vas ales al Duhlui Sfant, lucreaza, dupa har, pe toate cele omenesti dumnezeieste.
Dumnezeu savarseste prin sfinti minuni ca raspuns la rugaciuni si nevoi concrete ale altor oameni. De aceea, rostul minunilor este intarirea noastra sufleteasca si trupeasca, cat mai ales cunoasterea lui Dumnezeu. Avem, in acest sens, numeroase marturii cu mucenici care savarsind minuni in vremea martiriului, faceau ca multi pagani care erau de fata, sa treca la credinta in Hristos.
Vederea minunilor: dar cu ce ochi?
De cele mai multe ori, legat de girul acordat unor minuni, ne este usor sa spunem ”nu cred pana nu vad’. Cu alte cuvinte, vrem sa fim martori oculari ai minunilor.
Insa, trebuie sa fim constienti de faptul ca pe multi din cei de fata, minunile Mantuitorului i-a adus la cunoasterea lui Dumnezeu si la dobandirea Imparatiei Cerurilor, dar, in aceeasi masura, pe altii (ex. pe farisei) nu numai ca i-a lasat reci, ba mai mult, i-a facut sa sporeasca si mai mult in rautate si in invartosarea inimii lor. Acest lucru arata ca maniera in care participam la minune este una strict personala, si prin urmare subiectiva.
Potrivit credintei noastre, nu exista granita intre natural si supranatural, intre sacru si profan. Fiecare om, cat si intreaga creatie sunt meniti indumnezeirii. De aceea, trebuie sa constientizam faptul ca, in viata aceasta, nu numai ca nu suntem doar martori, ci, mai mult, toti suntem subiecti ai minunilor dumnezeiesti.
Dumnezeu face minuni cu fiecare dintre noi. Dar trebuie sa le vedem mai ales cu "ochii mintii”, si nu doar cu cei trupesti. Iar daca nu reusim, Sa-L rugam pe Dumnezeu ca mai intai, sa ne faca partasi "minunii” de a putea vedea toate celelalte minuni din viata noastra.

Curiozitatea, ajutor si piedica in viata omului !

Curiozitatea este o componenta a sufletului omenesc, omul putand sa isi manifeste curiozitatea in trei mari directii: inspre sine insusi, inspre ceilalti oameni si inspre faptura din jurul sau. Omul trebuie sa apeleze la toate puterile lui sufletesti, spre a se intari intru toate si a merge neabatut pe calea mantuirii, insa la fiecare putere sufleteasca el trebuie sa apeleze cu discernamant si la vreme potrivita.
In functie de cum este ea folosita, curiozitatea poate ajuta sau impiedica pe om in calea lui spre viata si mantuire. Curiozitatea unora le este de folos, iar altora nu. O vorba spune: "Curiozitatea ii impinge pe unii sa descopere America, iar pe altii sa asculte la usa." Tot asa, ea i-a ajutat pe unii sa se cunoasca pe ei insisi si pe Dumnezeu, iar pe altii sa piarda tot.
Curiozitatea, ajutor si piedica in viata omului!
Copilul este caracterizat de o mare curiozitate inca din primele luni de viata, parintele lui insa are grija ca numai curiozitatea lui cea buna sa rodeasca. Astfel, intrebarile de genul "de ce ploua", "de ce ninge", "de ce este albastru cerul" sunt vrednice de cele mai curate aprecieri, pe cand multe alte curiozitati pot avea urmari nefaste. Insa cand va creste, copilul ajuns de acum om mare, va trebui sa discearna singur intre curiozitatea cea buna si cea nebuna.
Initial, curiozitatea a fost folosita drept resursa pentru supravietuire, omul cautand hrana cea buna si siguranta unui adapost. In cele din urma insa, omul a ajuns sa se foloseasca de curiozitate ca de o ustensila pentru umplerea timpului liber, facand fel de fel de lucruri ciudate, ori ca de o metoda in aflarea de noi si noi resurse pamantesti, fara ca aceastea sa fie absolut necesare vietii. Stiinta se va folosi insa cel mai mult de curiozitate, nu intotdeauna si in modul cel bun.
Daca omul este curios sa manance vreun fruct exotic este bine, caci ajunge sa se minuneze de intelepciunea si diversitatea darurilor lui Dumnezeu, dar daca omul este curios sa vada cum este a omora pe cineva, ori sa vada cum este a face ceva interzis, atunci lucrurile incep sa se strice.
Omul este din ce in ce mai curios, stiinta, medicina, cat si multe alte domenii exceland in noi si noi descoperiri, uitand parca si pentru ce fac aceste descoperiri. De multe ori, omul porneste de la ocrotirea vietii si de la pastrarea sanatatii, insa ajunge la rezultate total opuse premiselor initiale.
Nu este rau a fi curios, insa curiozitatea devine rea atunci cand ajungem sa o utilizam intr-o directie gresita, nestiind ce vom face cu rezultatul curiozitatii si al experientelor noastre. Principiul care spune "fii responsabil pentru faptele tale" nu poate servi drept baza unei folosiri irationale a curiozitatii, caci majoritatea roadelor curiozitatii nu ne vizeaza doar pe noi insine, ci intreaga lume din jurul nostru.
Curiosii nu vor mosteni Imparatia Cerurilor!
Odata, am auzit pe cineva spunand: "Daca Adam si Eva nu ar fi fost curiosi, noi am fi fost si acum in rai." Nu stiu daca nu cumva cuvantul indrazneste prea mult, insa este posibil ca si curiozitatea cea rea sa se fi strecurat in fapta de neascultare a protoparintilor nostri.
Mai curios a ajuns omul in cele rele si magice, decat in cele bune si curate. Asta este durerea, anume ca nu mai folosim curiozitatea inspre cele bune, adica spre a ne intreba "de ce facem raul pe care nu il vrem, iar binele pe care il vrem, nu il putem face" (Romani 7, 19).
Acum ceva vreme, am participat la o slujba de tundere in monahism, la o manastire unde abia de se adunau cativa oameni la sfintele slujbe. In acea zi insa, biserica se umpluse pana la usi. Ierarhul ce venise, pentru savarsirea slujbei, a inceput predica astfel: "Curiosii nu vor mosteni Imparatia Cerurilor." Mai apoi si-a intemeiat cuvantul pe faptele noastre.
Curiozitatea aduce, de multe ori, o prea mare indrazneala si o ingamfare.
Rau folosita, curiozitatea a dat nastere la o multime de emisiuni TV, care de care mai senzationale, mai ciudate si mai imorale. Cele mai intime detalii din viata unor oameni lipsiti de orice urma de cultura ori calitati sufletesti, ajung a fi subiecte "fierbinti" si de interes national.
Sfantul Vasile cel Mare spune: "Stai in chilia ta si aceasta te va invata toate." Gandesc la acest cuvant ca fiind bun si pentru cei curiosi. Asemenea ar trebui sa facem si noi, adica sa stam in familiile noastre, sa traim cu si in familiile (chiliile) noastre. A fi curios inseamna a petrece mai mult in chiliile celorlalti, decat in ale noastre.