SFATURILE UNUI ÎNŢELEPT

Era odată un bătrân înţelept, care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu.
Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo. - Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un negutător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane? - Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Colinda in cantecul ceremonial de secera

Una din problemele enigmatice pe care le ridica istoria folclorului este aceea a amestecului de repertorii, a migratiei unor categorii si productii, a suprapunerilor de texte din sfera unor categorii folclorice care ne apar astazi distincte. In cazul Plugusorului, textul care in regiunile extra-carpatice insotea obiceiul in folclorul Transilvaniei constituia o colinda propriu-zisa la Craciun sau oratie dupa colinda. In acelasi spatiu, transilvanean, si tot ca oratie, textul aparea in ceremonialul cununii la secerat si in ceremonialul de nunta. Unele elemente inrudite si chiar identice le intalnim in aceste ultime tipuri de ceremonial din celelalte regiuni ale tarii. Textul unor colinde ardelene se regaseste in repertoriul liric sau in cel de balade etc.
Uneori avem de-a face cu creatii care au luat nastere independent, pe baza unor analogii, fenomenul acesta, invocat atat de frecvent — si pe buna dreptate — de istoricii limbii, fiind prezent si in istoria folclorului. Punctul de plecare al asemanarilor fundamentale, de structura, dintre obiceiurile calendaristice si cele legate de varstele omului trebuie cautat in analogia ce s-a ivit in mintea omului arhaic intre propria-i viata si viata „zeului" naturii care moare si in vie.
Alteori e vorba de transferuri de la o categorie folclorica la alta, fenomen ce s-a produs, de asemenea, datorita aceleiasi analogii si afinitatilor pe care le-au generat ele. Din multitudinea faptelor care asteapta a fi lamurite ne vom opri in cele ce urmeaza asupra unuia care a mai retinut, fie chiar si in treacat, interesul unor cercetatori ai culturii noastre populare, intre care se impune a fi mentionat in mod special Ion I. Ionica. E vorba de problema raporturilor dintre cantecele de secera si colinde, asadar dintre doua categorii folclorice cu caracter agrar, pentru ca nimeni nu se mai poate indoi astazi de faptul ca una din functiile de baza pe care le-a avut colinda la inceputurile ei si mult timp dupa aceea a fost functia agrara. Intre cele doua categorii folclorice exista intr-adevar afinitati foarte vizibile. Amandoua au un caracter ritual si ceremonial, una marcand odinioara inceputul anului — al celui agrar, fireste — alta marcand sfarsitul lui. Atat colinda, cat si cantecele de secera reprezinta, la origine, demersuri magice, vizand acelasi obiectiv: fertilitatea, rodirea. Amandoua se intemeiaza pe magia cuvantului, la care se adauga si alte procedee, cum este aspersiunea, pastrata atat in obiceiul, cat si in textul cantecului cununii la secerat, dar prezenta, de asemenea, in textul colindei - rouratul - si odinioara chiar in practica colindatului.
In centrul ambelor obiceiuri se gaseste unul si acelasi obiect ritual: cununa de la secerat. In jurul ei s-au nascut cantecele de care ne ocupam, dupa cum, una dintre cele mai interesante si mai semnificative forme din cadrul obiceiului colindatului il constituie „Colinda cununii”, care reprezinta si cea mai veche descriere a obiceiului cununii la secerat.
Atat cantecele de secera, cat si colinda se incheie de regula cu o oratie. In tinutul Nasaudului, oratia ce incheie obiceiul si cantecul cununii la secerat si colindatul cetei de feciori este in esenta ei aceeasi. In amandoua cazurile interpretii exprima urari si solicita daruri. In fine, ambele obiceiuri se incheie cu o masa rituala si cu dans. Nerespectarea datinei de catre gazda (primirea, asa cum se cuvine, a colindatorilor si a celor ce aduc cununa si oferirea darurilor) aduce dupa sine reversul demersului. Vom vedea ca descolindatul insusi isi are corespondentul sau in cantecele de secera. Ca toate creatiile rituale, colinda si cantecul de secera au fost vreme indelungata categorii folclorice inchise sau, in orice caz, greu permeabile pentru alte creatii. Cu timpul, in cadrul procesului treptat de demagizare si demitizare a gandirii umane, ele s-au deschis; faptul acesta le-a afectat, pe de o parte, puritatea genuina, dar, pe de alta parte, le-a oferit calea imbogatirii si chiar a salvarii de la pieire, intrucat ele au putut fi puse, astfel, de acord cu nevoile mereu noi ale omului.
Dincolo de similitudinile generale semnalate intre cele doua categorii folclorice, exista si o seama de similitudini de amanunt, mergand pana la nivelul textului. Ele vin sa explice, alaturi de celelalte, transferul unor texte intregi sau a unor fragmente de la o categorie folclorica la alta. In valoroasa sa monografie, Dealu Mohului, consacrata clacii seceratului din Tara Oltului, Ion I. Ionica, ocupandu-se de repertoriul folcloric al acesteia, conchide: „Cantecul ritual de la sfarsitul secerisului, intalnit de noi in Tara Oltului, sau echivalentul lui, in regiunea sibiana, nu este unul, ci, in realitate, un manunchi de cantece. Momentul ritual al cununii a oferit punctul in jurul caruia s-au dezvoltat, dar sub aceeasi dominare melodica, un numar de cantece de continuturi deosebite, raportandu-se toate insa la semnificatia acelui moment". Cantecele la care se refera autorul si de care se ocupa in corpul lucrarii sunt cunoscute in zona sub denumirea de Dealu Mohului, Buzduganul si Stapana, stapana, fiecare avandu-si locul sau propriu in desfasurarea ceremonialului cununii la secerat.
O a doua constatare pe care o face cercetatorul este ca aceste cantece, „chiar in forma lor actuala cea mai completa, au un caracter fragmentar. Sunt resturi din intreguri, unele pentru totdeauna disparute. Cine stie ce noroc nesperat — continua el — ne-ar putea numai ajuta sa gasim, in vreun colt de provincie, elemente care ne-ar permite sa le reconstituim. Caci, subliniem, fiecare din aceste elemente are, dupa impresia noastra, un camp de extensiune chiar mult mai larg decat l-am banui, desi nu in perfecta continuitate".
Autorul nu se multumeste insa numai cu aceste constatari, ci incearca sa duca lucrurile mai departe, sa determine anume „temele la care se raporta acele cantece". El intra astfel in miezul problemei, oferind unele sugestii interesante cu privire la inrudirile ce le prezinta cantecele de secera din zona cercetata cu alte materiale folclorice romanesti si cu privire la faptele de viata ce au generat anumite imagini din cantecele studiate. Problema este nu numai dificila, ci si vasta in acelasi timp, din care cauza in cele ce urmeaza ne vom opri numai asupra unuia din cele trei cantece analizate de Ionica — Buzduganul — si indeosebi asupra celui de al doilea fragment pe care autorul il deosebeste in cuprinsul lui, lipsit de unitate. In legatura cu partea intai a cantecului Buzduganul (versurile 1—12) ce se interpreteaza in timp ce alaiul seceratorilor poarta "buzduganul" (cununa) de la holda spre casa gazdei, autorul demonstreaza ca ea „tradeaza, pe langa o foarte larga arie de raspandire, si intelesul unei colinde de „impetit". Iata aceste versuri, din varianta culeasa din Mohu, cea mai completa din cele descoperite de Ion Ionica in zona cercetata;

M-a cere, m-a cere,

Fecior de-mparat,

Dar la-mparatie

Trebui avutie

Si la imparat

Trebui coif pe cap

Si la-mparateasa,

Haina de matasa

Si la noua frati,

Noua cai gatati

La noua surori,

Noua cingatori.

Urmarindu-le raspandirea in spatiu, Ion Ionica ajunge la concluzia ca ele „acopera partea de sud-vest a Transilvaniei, łara Hategului si Banatul". In acest teritoriu el descopera doua tipuri diferite: unul care „prezinta urarile facute feciorului care "impeteste" — e deci colinda feciorilor" — si celalalt care „prezinta urarile facute fetei [....] — e colinda fetelor".
Ceea ce se impune sa evidentiem inainte de toate e ca autorul studiului nu a cunoscut sau nu a pus la contributie toate variantele publicate anterior din tinutul la care se refera. Una dintre acestea, culeasa din Clopotiva (Hateg) si publicata de Al. Viciu difera mult de toate cele asupra carora s-a oprit si ea e capabila, totodata, de sugestii interesante. In al doilea rand, colinda aceasta — caci despre o colinda este vorba — are o arie de raspandire cu mult mai vasta decat cea stabilita de Ionica. Inca la sfarsitul secolului trecut (intre 1890—1900), Vasile Bologa a notat o varianta din Spring, judetul Alba; in 1892 Iuliu Bugnariu publica o varianta din satul de nastere al lui George Cosbuc; in 1913 Bela Bartok publica o varianta din jurul Vascaului, judetul Bihor. In 1957 si 1958 am inregistrat noi insine doua variante din Basesti, judetul Maramures (zona Codru), pentru ca in 1977 sa se inregistreze o noua marturie din Preluca Veche, judetul Maramures (zona Chioar) s.a.
Prin urmare, versurile ce alcatuiesc intaia parte a cantecului ritual Buzduganul, din sudul Transilvaniei, versuri care in alte zone alcatuiesc miezul unei colinde, au fost surprinse indeplinind aceasta functie pe o arie cu mult mai intinsa decat cea stabilita de Ion Ionica, arie care cuprindea, probabil, in trecut intreaga Transilvania. Retinem totodata faptul ca varianta cea mai inchegata este cea culeasa de Iuliu Bugnariu din zona Nasaudului. Logica, echilibrul interior si nota idilica ce o caracterizeaza, precum si unitatea ce o prezinta cu variantele din Bihor, Codru si Chioar, ne indruma catre concluzia ca ea este cea mai apropiata de tipul de baza, de modelul structural ce se reflecta in toate variantele, inclusiv in fragmentele intalnite in sudul Transilvaniei si in Banat. Varianta din Clopotiva e foarte interesanta, dar ea difera mult de toate celelalte. Se confirma astfel si supozitia lui Ion Ionica potrivit careia tipul complex existent altadata in Tara Oltului ar fi fost o colinda „afetelor", dupa cum se confirma si presupunerea autorului ca primele 12 versuri din cantecul Buzduganul au patruns in ceremonialul cununii din sfera colindei.

Eminescu, intre credinta si cunoastere

S-au incercat pana acum cateva raspunsuri in problema credintei marelui artist ganditor, fiecare emitator dand un caracter aproape apodictic punctului sau de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, altii un credincios fervent, fiecare intemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probanta a textelor invocate este insa minima prin desprinderea lor de contextul atat de vast si complex al intregii gandiri si opere eminesciene, care exprima o personalitate de o natura cu totul particulara.
Intr-adevar, poetul ganditor roman este si el o fiinta plina de contradictii, ca oricare alt om, asa cum dovedeste psihologia moderna abisala. Dar marii artisti, cu inzestrarile lor, atat de bogate si variate, resimt, traiesc si mai cu seama exprima psyhee-a lor divizata in feluri neobisnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta intretine in personalitatile inalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabila. Sa ne gandim doar la Goethe, care pune in gura unui personaj al sau celebrele cuvinte... "Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust... " "Doua suflete locuiesc in pieptul meu", adaugand si "unul vrea sa se desparta de celalalt".
Daca olimpianul neoclasic german marturisea aceasta grava realitate launtrica, cum sa n-o fi trait, cu mai intensa acuitate, romanticul roman? Cautator de absolut (cum il numeste distinsa eminescologa italiana Rosa del Conte) in viata, in gandire si creatie, Eminescu s-a desfasurat cu cele mai inalte registre ale cunoasterii, compensand gravele imperfectiuni ale realului prin care se simtea inchis de necesitate. Si in cautarile lui infrigurate, patimase, a pendulat el, liricul admirabil, "intre filosofii", s-a cufundat in mituri, a incercat sa patrunda in stiinta, cercetand necontenit caile ce duc spre frumuseti si adevaruri supreme.
Procesul cunoasterii a fost la el lung cat scurta lui viata, dar patima cautarii a invins brevitatea existentei. Copilaria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut in spiritul crestin ortodox al unei familii pioase, avand legaturi stranse cu Biserica si monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, nascuta Jurascu, erau calugarite (una din ele era chiar stareta la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spatiul Moldovei de nord pastreaza si astazi reputatia unui teritoriu incarcat de aura credintei, Gradina Maicii Domnului, prin numarul impresionant de chinovii ce-l acopera. Asa incat copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu randuielile, slujbele si cantarile manastiresti.
Pe de alta parte, "Mihai a dobandit primele invataturi de la preotul satului care, fireste, l-a initiat in buchile vechilor scrieri bisericesti, familiarizandu-l astfel de timpuriu cu acele carti care cuprindeau toata traditia ortodoxa. De atunci i-a ramas lui Eminescu acea stiinta a descifrarii manuscriselor vechi cu care avea sa-l uimeasca pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerandu-i sfatul si chiar imprumutand de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit in el iubirea pentru pretul si savoarea cuvantului vechi, si, mai cu seama, de atunci s-a nascut in el atasamentul, respectul si admiratia pentru institutia Bisericii Nationale, a carei valoare n-a incetat nici o clipa sa o lege de istorie si dainuirea neamului.
Ceilalti dascali i-au fost natura si satul, in prima descoperind frumusetea Creatiei neatinsa de mana omului si loc al libertatii absolute, in al doilea intelegand randuielile din veac si gandirea traditionala, izvor al creatiei populare, devenita si unul din izvoarele viitoarei creatii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins si radacinile cunoasterii si ale credintei, crescand impreuna, intr-o perfecta convergenta.
Dar iesirea in lume, intalnirea cu rigorile aspre ale scolii care-i constrangeau libertatea l-au indemnat la un refuz, exprimat mai intai in fugile de la scoala inapoi acasa, "la sat si la padure". Apoi un sambure de razvratire mijind in el, l-a determinat, in pragul adolescentei, la parasirea casei parintesti si la pornirea pe un drum propriu, vai cat de incert!
Ceea ce se mai intamplase in acei ani ai primei adolescente fusese o experienta dureroasa, cu urmari prelungite pana tarziu in gandirea poetului. Moartea unei fetite din Ipotesti, de care se indragostise copilareste, a contribuit si ea la departarea de locurile pana atunci iubite, padurea si satul. Intr-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se intalnise pentru intaia oara cu moartea, intalnire care, pentru cei foarte tineri, e un soc greu de indurat, iar pentru gandul lui nelinistit, mereu plin de intrebari, a generat grave indoieli in legatura cu sensul insusi al vietii. Si pe masura ce cautatorul nesatios de cunoastere avea sa-si extinda tot mai larg orizontul informatiei, al culturii, indoielile aveau sa sporeasca. Mai cu seama studiile universitare, la Viena si Berlin, intre anii 1869-1874, au hranit intelectul acela atat de receptiv, de cuprinzator. In Universitatea vieneza Eminescu a facut sa treaca prin lumea cugetarii lui un material enorm de informatii: istorie si filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politica si stiinte exacte. Frecventa si muzeele, salile de teatru si concerte, bibliotecile, anticariatele si citea toata noaptea.
Dintre toate disciplinele insa, filosofia a fost cea care l-a inrobit. De la gandirea indiana la presocratici, la Platon, stoici si eleati, la gnostici si neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel si filosofii romantici Fichte si Schelling, a citit enorm, a meditat si si-a insusit unele puncte de vedere care se regasesc fie in note, fie adesea in opera. In materie de cunoastere filosofica, de epistemologie insa, Kant l-a tulburat in cea mai mare masura, chiar mai mult decat Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credintei. De altfel, el incepuse traducerea Criticii ratiunii pure a lui Kant inca din Bucuresti si avea s-o termine aici, in strainatate.
Subiect cunoscator-obiect cunoscut, numen-fenomen, timp-spatiu... In special categoriile gandirii filosofului din K¶nigsberg, timp si spatiu, i-au dat un sentiment din ce in ce mai puternic al libertatii sale potentiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoasterii comune, a tot ceea ce limita desfasurarea fortelor launtrice ale fiintei. Sageata indoielii in legatura cu sensul existentei, asa cum era conceput in normele si randuielile credintei, il ranise, cum am vazut mai inainte, la intalnirea cu moartea in adolescenta. Si de la acea pagina, Elena, care consemna dureroasa, de neinteles despartire a sufletului de trup, pana la Mortua est, poem publicat in 1871, intrebarile au sporit intruna, relevand prin indrazneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteste, dupa vechea structura mentala, pe iubita de puritati angelice ca fiind sortita lumii celeste, raiului, sugerat in cateva imagini stralucite, care prevestesc viitoarele calatorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, insa, cealalta latura nou aparuta in fiinta sa respinge ideea rasplatii paradisi-ace pentru ingeri. Antinomia propriilor ganduri e resimtita ca atare de erou intr-un chip vadit dramatic:
Dar poate... o! Capu-mi pustiu cu furtune Gandirile-mi rele sugrum cele bune... Cand sorii se sting si cand stelele pica, Imi vine a crede ca toate-s nimica.
Gandirile rele sunt ale rebelului a carui atitudine tagaduitoare invinge vechea asezare a mintii, consacrata de credinta. Violenta contesta-tara a ultimei strofe desfide insusi sensul lumii:
Au e sens in lume? Tu chip zambitor, Trait-ai anume ca astfel sa mori?De e sens intr-asta, e-ntors si ateu,Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.
Este de observat insa ca un daca (de e) precede definirea sensului de intors si ateu, asadar doar daca moartea ar fi singurul tel al vietii, atunci sensul ar primi aceste atribute.
De altfel si Mortua est si Inger si demon (din aprilie 1873) pedaleaza pe aceeasi dorinta violenta de ruptura cu ordinea stabilita in lume si in cosmos, a rebelului care, in cazul lui Eminescu, aspira spre libertate absoluta. Prezenta ingerului nu ni se pare insa o necesitate de structura a poemului, antinomica, ci o expresie a scindarii launtrice a poetului, a polaritatii specifice eminesciene, mai vizibila in perioada titanismului sau de tip asemanator celui al Sturm unt Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyh©, divizate, se vor intalni si mai tarziu in Strigoii (din 1876), altfel potentate insa.
Adancirea filosofiei kantiene confera o alta tonalitate rebeliunii, cu atat mai mult cu cat poetul-ganditor incearca o stranie, dar foarte originala sinteza intre categoriile de timp si spatiu si metempsihoza din filosofia vedica. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sarmanul Dionis imbraca un cert aspect filosofic, imbinat cu unul religios. In prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp si de spatiu ne introduce in alta ipostaza a aspiratiei eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoasterii. Din moment ce timpul si spatiul nu au existenta obiectiva, ci sunt expresia intuitiei fiecaruia, sunt numai in sufletul nostru, atunci trecutul si viitorul se afla in noi "ca padurea intr-un sambure de ghinda". Si, ca atare, s-ar putea gasi modalitati de depasire a acestor "dimensiuni" ale timpului, pentru transpunere dupa vointa noastra in trecut sau in viitor.
O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerata de gnostici, dar denuntata ca apocrifa de neoplatonici si, in special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), il ajuta pe metafizician sa se intoarca intr-un avatar trecut al sau, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioada istorica draga lui Eminescu). Avatarul acesta, calugarul Dan, este insa un straniu personaj. Desi monah, deci cu viata inchinata Domnului, el studiaza filosofia si magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola si, pe deasupra, mai are si o iubita, Maria. Si, la sfatul maestrului care-l ispiteste (caci in realitate Ruben e satan) sa-si depaseasca firea si sa ajunga sa participe la eternitate, lasandu-si umbra in loc si luand atributul etern al acesteia, Dan pleaca impreuna cu iubita lui si cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a imprumutat-o Ruben, intr-o calatorie cosmica. Ajuns in Luna, Dan simte trezindu-se in el puteri demiurgice (intalnite si de iubirea absoluta a cuplului) si incepe sa schimbe infatisarea peisajului cosmic, de nu-l mai satisface. Adauga doi sori si trei luni pe cer, isi construieste un palat urias din munti si codri si da lumii selenare o frumusete de neinchipuit. Fericiti si puri (Maria are o infatisare si o comportare angelica, ea facandu-si rugaciunea "pe cand stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului", iar el adoarme in genunchi), ei visau amandoi acelasi vis in fiecare noapte si anume ca patrundeau in lumea solara, a ingerilor, a cerului. O armonie neasemuita domnea in acest taram divin, plin de muzici cantate de ingeri. Pe Dan il obseda insa poarta inchisa deasupra careia ardea un ochi de foc inscris intr-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiasca in care nici ingerii nu puteau intra.
In limbaj biblic, ar fi cel de-al noualea cer. Dar in mintea eroului se naste o dorinta apriga de a sti ce se ascunde in acel loc tainic. Si, desi Maria si ingerii il sfatuiesc sa alunge gandul, el nu renunta, ba chiar incepe sa creada ca, dupa vointa sa, se misca totul in acea lume. Precum Lucifer care a dorit sa ajunga puternic si cunoscator ca Dumnezeu, Dan profera cuvintele acestei dorinte: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne... ". Nu rosteste cuvantul intreg si, ca si Lucifer, cade "traznit si afundat in nemarginire". Victima nevinovata, Maria cade si ea "ca o salcie neguroasa", reprosandu-i dureros soarta ei.
Revenit pe pamant, eroul reintra in existenta de mai inainte, intamplarile pornesc de unde s-au intrerupt si, in cele din urma, Dionis si Maria se casatoresc. Perechea lor infatiseaza... "Chipul unui tanar demon langa chipul unui inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala".
Evident, se poate glosa indelung asupra acestei nuvele atat de stranii. Rebelul, cautator de cunoastere absoluta, incearca sa sparga ultima granita a interdictiei, arogandu-si rolul arhetipului demonic, care, dorind sa fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer in fundul pamantului. Dar Dan a facut oare aceasta manat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a impins la nefasta aventura cosmica n-a fost propriu-zis lipsa lui de credinta, ci ispita in care l-a facut sa cada maestrul Ruben, in care se ascundea satana. Setea lui de absolut in cunoastere n-a fost decat conditia pentru ca tentatia sau cursa intinsa de Ruben sa-si produca efectele. Iar participarea angelicei Maria la calatoriile in spatiile celeste, insemnand puterea iubirii absolute, corolar si conditie a cunoasterii desavarsite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyh©-ul eroului, ca si in Inger si demon?
Caci, pentru Eminescu, iubirea a fost, in fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forta creatoare, nascatoare de demiurgie in artist, cum marturiseste in Scrisorile IV si V, cu amaraciunea de a nu fi fost urmat in zborul sau de aceea care, din inger, zana sau craiasa, devine Dalila.
Cand ingerul inceteaza de a mai aparea in demersurile cautatoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn ca acea latura, simbolizand credinta din fiinta lui adanca, a slabit pana la disparitie.
Asa incat poemul, de profunde semnificatii, Melancolie (din 1876), poate consemna in imagini de o expresivitate tragica pierderea credintei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pamantesc si cel al fiintei sunt, fiecare in felul sau, stapanite de moarte. Luna insasi, regina noptii, e moarta in cerul transformat in mormant albastru, in "mausoleu mandru".
Pustietate si gheata, ruine acopera intinderea pamanteasca, vegheata doar de "tintirimul singur cu strambe cruci". Zgomote sinistre sparg din cand in cand solitudinea, trosneste clopotnita, toaca izbeste in stalp, iar arama clopotului, atinsa de "straveziul demon", scoate "un vaer, un aiurit de jale". Centrul infioaratoarei pustietati e insasi biserica. Si ea, ruinata "cuvioasa, trista, pustie si batrana", e bantuita de vanturi. Iar inauntru, pe pereti si iconostas, s-au sters icoanele: Abia conture triste si umbre au mai ramas.
Acest vers e reluat in registrul al treilea, care debuteaza cu referire la credinta aceea care "zugraveste icoane in biserici" si pe care, brusc, o raporteaza la sine: "si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici". Marturisirea credintei care i-a luminat copilaria si adolescenta e limpede urmata insa de motivatia pierderii ei: " Dar de ale vietii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste si umbre-au mai ramas".
Rapelul acestui vers din registrul al doilea identifica simbolic ruina credintei sale cu aceea a Bisericii, iar descriptia vietii fara credinta e sfasietoare, finalul sugerand chiar moartea fiintei sale. Cumplit pare a fi pretul cunoasterii!
Inainte de aceasta tragica marturisire si dupa ea, Eminescu a indraznit in paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii si cosmogonii, amestecand elemente de religii si mitologii dacice, grecesti, indice, germanice, ca de pilda in Demonism (1872), in Odin si poetul, in Mitologicale, si, mai ales, in Rugaciunea unui Dac (din 1879), considerata de unii, pe nedrept, ca o proba peremptorie de necredinta sau de rebeliune impotriva lui Dumnezeu.
De fapt, orizontul cunoasterii sale se largise enorm, si contradictiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe masura ce viziunea sa mitico-poetica urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european in Scrisoarea I (cosmogonia si apocalipsa) si in Luceafarul, unde vede in zborul hyperionic creatia continuand si ajunge la tronul Tatalui ceresc, Care i se adreseaza ca unui fiu, "Cuvantului sau dintai" (Evanghelia dupa Ioan e citata in manuscris).
Si, pe de alta parte, a dat semne ale unei adanci dureri existentiale. A recurs la filosofia stoica si eleata pentru Glossa, pe care am numit-o mic manual de intelepciune stoica, predicand ramanerea in afara iuresului lumii, acest mare teatru in care toate valorile sunt rasturnate. A dorit stingerea in bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de dupa 1877 sunt inconjurate de aura unei tristeti fara leac, bauta pana la drojdie, ca in Despartire sau in De cate ori, iubito...
Dar, in rastimpul acesta, ii rasunau in auzul interior franturi din amintirile copilariei si adolescentei. Sarbatorile Craciunului rechemau, ca niste clopotei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor si a fetelor care, de dragul Mariei, isi piaptana pletele:
De dragul Mariei Si a MantuitoruluiLuceste pe ceruri O stea calatorului.
(care amintesc cu emotie intotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirata din fermecatoarele versuri). La fel si Pastile, cu solemnitatea inaltarii din mormant, a Invierii lui Hristos, ii inspira lui Eminescu o poema grava, culminand cu cantarea romaneasca traditionala Hristos a inviat, in poema Invierea, tot din 1878.
"Christos au inviat din morti, Cu cetele sfinte,Cu moartea pre moarte calcand-o,Lumina ducand-o Celor din morminte!".
Sufletul lui, coplesit de suferinta, se inalta mai ales spre ocrotitoarea noastra, intercesoarea pentru noi pe langa Dumnezeiescul ei Fiu, si doua rugaciuni din 1879 ii sunt inchinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscuta este cea in care cere indurare Luceafarului marilor.
As vrea insa aici sa intaresc afirmatia mea in legatura cu tensiunea teribila la care a fost supus, de structura sa interioara, divizata si contradictorie, geniul eminescian. De aceea am sa reproduc un poem postum al sau, mai putin cunoscut, in ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav in al meu suflet, scris cam in aceeasi vreme cu rugaciunea care va urma. Iata poemul:
Bolnav in al meu suflet, in inima bolnav, Cu mintea depravata si geniul trandav,Inchin a mea viata la scarba si-ntristareSi-mi tarai printre anii-mi nefasta aratare,Prea slab pentru-a fi mare, prea mandru spre-a fi mic Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic. Nascut far' de-a mea vina, traind far' mai s-o stiu,Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,Supus doar, ca nealtii, la suferinte greleUnesc cu ele stirea nimicniciei mele.
Sfant n-am nimic, in bine nu cred si nici in rau.Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:A vietii osteneala o simt si n-o combat,As rade doar de-o viata, dispretuind-o toata,Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,Muncind in mine insumi, vointa-n orice nerv, Peirea cea eterna din mine sa o serv,Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci, -Si daca oare - a mortii mani palide si reci In loc sa sfarme vecinic a vietii mele normaAr pune al meu suflet sarman in alta forma? La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer, Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,Migratiei eterne unealta de ocara? Nimic, nimic n-ajuta - si nu-i nici o scapare. Din asta lume - eterna ce trecatoare pare, Gonit in timp si spatii, trecand din forma in forma,Eterna fulgerare cu inima diforma, De evi trecuti fiinta-mi o simt adanc ranita,Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita... Si-acum din nou in evu-mi, lui Sisif cruda stanca Spre culmea mortii mele ridic s-ast' data inca. S-ast' data? Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?
Nu cunosc pagina existentiala mai disperata in toata poezia lumii. Se imbina aici atata durere, atata spaima de viata, atata groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atata dorinta, neputincioasa insa, de a distruge vointa de a trai (aceea in care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atata umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) incat existentialistii secolului al XX-lea apar, pe langa el, ca niste snobi dezgustati de o viata otioasa. Deznadejdea concentrata aici, atat de cumplita, nu e crestina, insa izbucneste dintr-o sinceritate sfasietoare.
Dar iarasi se trezeste in el, in geniul apasat de imperfectiunea lui, amintirea copilariei curate, pioase. Si incredibil, alaturi de textul de mai sus, apare a doua rugaciune, in forma de sonet:
Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;O, Maica Sfanta, pururea fecioara, In noaptea gandurilor mele vina.
Speranta mea tu n-o lasa sa moara Desi al meu e un noian de vina.Privirea ta de mila calda, plina, Induratoare - asupra mea coboara.
Strain de toti, pierdut in suferintaAdanca a nimicniciei mele,Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.Da-mi tineretea mea, reda-mi credintaSi reapari din cerul tau de stele,Ca sa te ador de-acum pe veci, Marie!
Cu cata dragoste, cu cata evlavie se indreapta cel ajuns la capatul cunoasterii si al deznadejdii spre Maica Sfanta, spovedindu-se si cerandu-i inapoi tineretea si credinta, cu o smerenie intr-adevar mantuitoare. Rugaciunea regasita il poate singura reda lui insusi, unificandu-si fiinta pana atunci tragic divizata, reintroducand-o in aura luminei line, cu a carei cantare monahii si monahiile incheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o marturie mult mai tarzie, de prin 1886, din perioada ultima a bolii, vine sa confirme intoarcerea definitiva la credinta izbavitoare. Incurajat de Creanga sa incerce si un tratament la bolnita Manastirii Neamt, Eminescu accepta sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a inconjurat pe bolnav cu clipe de liniste binefacatoare pentru sufletul sau. Caci, asa cum a consemnat un duhovnic al manastirii pe un Ceaslov, poetul a cerut sa fie spovedit si impartasit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfintilor Voievozi Mihail si Gavriil, ziua lui Mihai). Si, dupa ce a primit Sfanta Impartasanie, a sarutat mana preotului si i-a spus: "Parinte, sa ma ingropati la tarmul marii, langa o manastire de maici si sa ascult in fiecare seara, ca la Agafton, cum canta Lumina lina ".
Avem adanca increditare ca Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, in mila ei nesfarsita fata de durerea si umilinta lui, i-a mijlocit mantuirea. Astfel, "gandurile ce au cuprins tot universul" revin la matca Ortodoxiei romanesti pe care, dincolo de toate pendularile cautatorului de absolut, Eminescu a iubit-o si a aparat-o ca pe prima valoare a spiritualitatii neamului, intrupata in Biserica nationala. Si ca incheiere, vreau sa citez fraza de inceput a unui articol intitulat Pastele: "Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir, cantare sa aducem Stapanului si sa vedem pe Hristos, Soarele dreptatii, viata tuturor, rasarind".
(Zoe Dumitrescu Busulenga)

Biserica lui Eminescu

Memorialul Ipotesti, sobru si elegant, a devenit in ani tot mai cautat, subminand ideea ca interesul romanilor fata de marile valori ar fi pierdut. Pe harta imaginara a afectivitatii dobandite prin educatie, ca si pe traseul turismului cultural, localitatea Ipotesti ramane un obiectiv de cel mai inalt interes. Nu umbra lui Eminescu este prezenta in acest spatiu, ci lumina lui. Aceasta lumina da o valoare deosebita complexului muzeal dedicat poetului. In afara de casa parinteasca, transformata in muzeu, complexul Ipotesti s-a imbogatit cu moderne sali de conferinta si de lectura, un amfiteatru in aer liber (care va deveni in curand decapotabil), o bogata biblioteca, aceasta atragand numerosi cercetatori, eminescologi, scriitori. Pe langa toate acestea, s-au construit adevarate vile cu arhitectura postmoderna ce constituie spatii de cazare extrem de generoase. Acestea sunt destinate turistilor si, mai ales, scriitorilor care vor sa creeze, protejati de pacea locului si de traditia lui.
Biserica veche a fost cumparata de mama poetului
Pentru cine nu a vizitat niciodata acest memorial deosebit de impunator, crescut pe langa o modesta casa taraneasca, un lucru de mirare este faptul ca in aceeasi incinta exista doua biserici. Ambele sunt de dimensiuni mici, cea mai veche fiind si cea mai smerita, intr-o pozitie plina de condescendenta fata de prima. Cea mai putin vizibila, micuta, este chiar biserica familiei Eminovici, cumparata de mama poetului, cu o parte din banii de zestre. Ea a primit, cand s-a maritat, o dota de 2.000 de galbeni, iar pe biserica a dat 250 de galbeni. Biserica si casa au fost cumparate de la boierul Teodor Murgulet. Tatal poetului a platit salariul preotului care oficia slujbele.
Dar anii au trecut ca nouri lungi pe sesuri. In preajma semicentenarului mortii lui Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga initiaza, in „Viata Romaneasca“, in 1928, o colecta necesara pentru a construi o biserica dedicata geniului poeziei romanesti. Istoricul a vrut ca biserica sa se numeasca „Mihai Eminescu“, fapt imposibil, pentru ca Eminescu nu este canonizat. Dar, intr-un fel, biserica ii poarta numele, pentru ca a primit hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Ea a fost sfintita in 1939, la 50 de ani de la moartea poetului. Iorga ar fi vrut sa fie daramata biserica veche, pentr a-i face mai mult loc celei noi, dar oamenii nu au fost de acord, asa ca i-a fost doar luat putin din pronaos. In rest, biserica Eminovicilor rezista peste timp, ca o marturie a credintei acestora ea are in spate cimitirul familiei, teiul despre care se spune ca ar fi plantat de Eminescu si mormantul simbolic al acestuia.
In semn de doliu, aurele sfintilor sunt negre
Dar ce face ca biserica noua sa fie neobisnuita? Nu numai ca este consacrata memoriei unui poet, dar, in interior, aurele sfintilor sunt negre! Pictorul Petre Remus Troteanu le-a pictat astfel, in semn de doliu pentru soarta poetului. Pe peretele votiv se afla pictat Mihai Eminescu, in stanga, iar in dreapta regele Carol al II-lea, parca intr-un dialog simbolic intre un rege al istoriei, efemer, si un rege al poeziei, vesnic. Sculptura in lemn a fost realizata de olandezul Perl Merloe.
Planul bisericii este clasic, format din pridvor, pronaos, naos, altarul este poligonal, cu turla pe naos, turla are baza patrata, inaltime relativ redusa, plan poligonal. Zidaria este formata din piatra cu insertii de caramida, trei contraforti pe fiecare latura, cu rol decorativ, cornisa din caramida, profilata, si in interiorul cornisei se afla o friza cu decoratie cromatica diversa. Acoperisul este o sarpanta cu invelitoare din tigla. Avem deja un poet sfant, in persoana Mitropolitului Dosoftei. Avem un poet pentru care s-a construit o biserica, in persoana lui Eminescu. Daca pentru fiecare poet important s-ar construi un lacas religios, s-ar sfinti din ce in ce mai mult spatiul romanesc.

Mihai Eminescu, ucis la comanda

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioaseale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său,al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor,ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”– Zoe Dumitrescu Buşulenga.

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii.

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şifrancmasoneria http://www.yogaesoteric.net

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .

Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,

Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.

Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . .

Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul.

Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte.

S-a 'nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —

Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Sursa: Universul

Schimbarea atitudinii mentale

Există persoane care au tendinţa să selecteze din viaţă emoţii negative, văd viaţa în negru. Ele au pierdut memoria binelui. Au numai memoria căderii. Răul de care îţi tot aduci aminte este un rău triplat. Aceste persoane spun mereu: „Am numai ghinioane, am numai necazuri. Tot ce‑i rău pe lume mi se întîmplă numai mie. Altora le merge bine, deşi nu merită. Eu merit şi nu am nimic. Mi se scîrbeşte de viaţă”. Aşa spun aceste persoane.

Jeluirea este un mod de a fura energie de la altul. Cei care se folosesc practică un fel de vampirism energetic, adesea inconştient, fură energie, dar nu ca să se întărească, ci ca să o risipească. În acest caz este necesară „schimbarea filtrelor negative”, mutaţia gîndului de la minus la plus, de la negativ la pozitiv.
Schimbarea atitudinii mentale. Aşa începe purificarea de negativitate.
Cum să cauţi partea bună a contextelor tale?. Prin gîndirea pozitivă nu afirma că răul există, ci afirmă că tu eşti tare în faţa răului.

9 Reguli pentru intarirea gandirii pozitive.

1. Înlocuieşte semnul minus cu semnul plus. Înlocuieşte‑l pe „nu pot” prin „pot”. La sfîrşitul zilei, în loc să spui „sînt obosit”, spune: „trupul meu are nevoie naturală de refacere şi simte bucuria acestei refaceri”. În loc de „sînt sfîrşit”, spune „urmează un nou început”.

2. Evită în faţa altora propoziţii care conţin programări negative. Nu‑i întîmpina pe prieteni cu vorbe negative, de tipul: „Vai, ce rău arăţi”, ci distinge, la oricine, trăsătura lui pozitivă, motivul sau aspectul în care acela ar putea excela. Pe acela subliniază‑l.

3. Întăreşte‑ţi energetismul, căci gîndirea negativă şi depresia ţin de un deficit energetic. Agresivitatea, ţine şi ea, de un deficit energetic, ca şi nesiguranţa şi spaima de eşec. Orice întărire a energetismului sporeşte pozitivitatea gîndirii. Şi orice pozitivare a gîndirii sporeşte energetismul. Este ceea ce numim cerc vicios (şi el rezultă din … purificarea cercului vicios).

4. Ridică pragul de toleranţă la frustare. Aceasta presupune un antrenamemnt sau o terapie contra „mal‑sevraj”‑ului ( termen provenit din limba franceză, avînd sensul de rău‑înţărcat ). Se pare ca majoritatea oamenilor au fost „rau înţărcaţi” de mame; de aici provin carenţele de adaptare la real.

5. Controlează‑ţi cele 1000 de trebuinţe şi încearcă să le restrîngi. Cere mult de la viaţă, ştiind să te mulţumesti cu cît vine şi continuînd să ceri mult de la viaţă.

6. Evită comparaţiile care îţi stîrnesc invidia. Evită comparaţiile (cu semeni mai mult sau mai putin iluştri, cu semeni care sînt, mai mult sau mai putin, vedete) care te deranjează, care te deprimă. Fă numai acele comparaţii din care să vezi clar avantajele tale pe lumea asta.

7. Înlocuieşte cuvîntul „superior” (care întreţine rivalitate, stratificări, trufie, slavă deşartă) prin cuvîntul „autentic”.

8. Întăreşte‑ţi psihologia de învingător sau mentalitatea de învingător. Mulţumire fermă,
stabilitate emoţională, linişte lăuntrică, stăruinţă. Nu te mîhni că poţi pierde bătălii de etapă: cea finală contează. Aminteşte‑ţi aforismul acesta: „Reuşita în viaţă este o părere. Dar o părere transformată în hotărîre”. Mai aminteşte‑ţi şi aforismul următor: „Orice cîştig este un DAR, orice pierdere este o restituire”.

9. Formulează‑ţi o ţintă de etapă (pozitivă şi pragmatică), dar o ţintă de existenţă (pontifical înaltă): realizarea personalităţii, împlinirea spirituală. Treptat dă prioritate ţintei de existenţă.

Fundatia "Sfântul Ierarh Calinic" Saptamana Nationala a Voluntariatului 11 - 17 mai 2009

Pro Vobis - Centrul National de Voluntariat si Reteaua Nationala a Centrelor de Voluntariat din Romania a lansat Saptamana Nationala a Voluntariatului (SNV) editia 2009, care s-a desfasurat in perioada 11-17 mai. Saptamana Nationala a Voluntariatului este un eveniment national menit sa mobilizeze cat mai multi voluntari care sa contribuie la dezvoltarea comunitatilor lor, si sa atraga sprijinul celorlalti pentru activitatea voluntarilor si recunoasterea meritelor voluntarilor! Editia 2009 a SNV s-a desfasurat sub motto-ul "Exprima-te prin fapte! Fii Voluntar!" si a fost finantata de catre Uniunea Europeana prin programul Tineret in Actiune, administrat in Romania de ANPCDEFP. In cadrul SNV 2009 in Bucuresti au avut loc expozitii foto, seminarii, dezbateri, concursuri, activitati in spatii deschise plantat copaci/ flori, curatat spatii, evenimente, marsuri, campanii.La acest eveniment de amploare, s-a inscris si Fundatia "Sfantul Ierarh Calinic", in parteneriat cu Parohia "Inaltarea Domnului" din cartierul bucurestean Drumul Taberii, Aleea Valea Boteni,nr.7, sectorul 6.In data de 12 mai, membrii Fundatiei "Sfantul Ierarh Calinic", impreuna cu tineri si inimosi voluntari din cadrul Grupului Scolar Industrial "Nicolae Teclu" din Bucuresti, sectorul 3, coordonati de doamna profesor inginer Mariana Asan, au inceput curatenia si pregatirea terenului unde se vor planta brazi, tei, salcami, arbusti ornamentali, flori, vor fi turnate alei si se va semana gazon. Spatiul va fi dotat cu banci si alte obiecte de decor potrivite lacasului de cult. Parintele Paroh Constantin-Costinel Misu si-a propus si ridicarea unei Cruci, in cinstea eroilor neamului care si-au jertfit viata atat in primul si al doilea razboi mondial, cat si la revolutia din decembrie 1989.Tinerii participanti, elevi ai clasei a X-a A din cadrul grupului scolar sus mentionat, entuziasmati de grandoarea proiectului inceput de Parintele Paroh Constantin-Costinel Misu, au hotarat sa continue acest demers, inscriindu-se in randul voluntarilor fundatiei "Sfantul Ierarh Calinic", pentru a fi partasi la realizarea acestei oaze de spiritualitate, pace si liniste sufleteasca, ai carei beneficiari vor fi nu numai oamnenii care locuiesc in apropierea lacasului de cult, dar si cei care isi vor purta pasii catre acest loc minunat. Oricine doreste sa participe prin munca, sau prin donatii materiale si banesti, este rugat sa contacteze fundatia "Sfantul Ierarh Calinic", telefon 0733/ 075.015, sau sa depuna in contul fundatiei, IBAN RO46 RZBR 0000 0600 0638 3620, Raiffeisen BANK – Agentia Apusului, sector 6, Bucuresti.Pentru sponsorizari substantiale, Fundatia "Sfantul Ierarh Calinic" va incheia contract de sponsorizare conform legislatiei romane in viguare, si va acoda Diploma de Excelenta "Sfântul Ierarh Calinic".

Cea mai frumoasa parabola despre dragoste!

Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic.

Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie. Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el.
Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline; egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva; egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regale junglei. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil. Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit.

Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il reconforteaza.. Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: „Vino, vino. Te astept". Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare. Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in

totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile sale lumesti.

-Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: -Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine.

Baiatul i-a raspuns: -Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc bani.

Egoul este intotdeauna motivat: -Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o.

Egoul are intotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata. Uimit, copacul i-a spus baiatului: -Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am.

Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

- Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe.
Umbra noastra ii racoreste pe cei incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani.

Baiatul i-a spus: -Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani.

Egoul cere intotdeauna bani, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: -Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani.

Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita.

Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul nu s-a mai intors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era in agonie. Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac.

Acesta i-a spus: -Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma.

Barbatul i-a raspuns: -Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte.

Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

Copacul a insistat: -Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine.

Barbatul i-a raspuns: - Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?

Copacul a exclamat: -O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu
cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei. Noi nu traim in case , dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor.

Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a
construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: -Vino, vino, iubitul meu.

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac.

Acesta l-a intrebat: -Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp. Batranul i-a raspuns: -Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca.

Fericit, copacul i-a spus: -Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta. Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: -Am un prieten care a plecat departe si nu

s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri
linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj. Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

Voi ce veti alege sa hraniti? IUBIREA sau EGOUL?

Puteti fi generosi ! Virati 2% din impozit Fundatiei "Sfântul Ierarh Calinic"

Puteti fi generosi ! Ce e cu acest 2 %? Este al treilea an când statul permite cetatenilor sa aleaga! Puteti sa lasati lucrurile asa cum sunt, si nu veti pierde sau câstiga nimic. Sau puteti sa cereti Administratiei Financiare sa vireze 2 % din impozitul pe care l-ati platit deja în / pentru 2008 catre o Organizatie Neguvernamentala (ONG). Nu vi se va retine nimic în plus! Nu va va costa nimic! Doar ca veti alege sa va ajutati comunitatea, sa faceti un bine, sprijinind o fundatie care lupta si munceste pentru drepturile si demnitatea copiilor cu probleme, pentru a le oferi lor si familiilor lor o viata mai buna, mai aproape de ceea ce numim „sa faca parte dintr-o comunitate”. Cineva trebuie sa o faca!

Fundatia "Sfantul Ierarh Calinic" este un ONG crestin-ortodox independent , nonprofit , neguvernamental si apolitic , ce are ca obiect de activitate protectia copiilor orfani si a celor din familii cu situatie materiala precara. A luat fiinta in anul Domnului 2000, si de atunci a dezvoltat si desfasurat proiecte in scoli si centre de plasament din Bucuresti si din judetul Ilfov. Pentru buna desfasurarea a acestor proiecte Fundatia a incheiat Conventii de colaborare cu Scolile si Gradinitele din Bucuresti cu care a colaborat, cu Directia de Protetie a Copilului sector 6, cu Scolile si Gradinitele din comuna Ciorogarla, cu Directia de Protetie a Copilului din judetul Ilfov, dar si cu Parohia ”Inaltarea Domnului” din sectorul 6 al capitalei. Prin Conventiile de colaborare s-a decis sa se dezvolte si sa cultive talentele native ale copiilor inscrisi , cu frcventa constanta , prin programe de activitati optionale, agreate si incurajate de Ministerul Educatiei si Cercetarii.

Banii vor fi folositi doar pentru sprijinul copiilor si tinerilor din familii cu situatia materiala precara si a celor cu risc de abandon scolar: alimente, imbracaminte, incaltaminte, transport, rechizite si programe de formare pentru ca acestia sa poata deveni cetateni demni ai societatii românesti.

Acum puteti hotarî Dumneavoastra!

INSTRUCTIUNI de completare a formularului 230:

Se completeaza de catre persoanele fizice care au realizat, în anul 2008, venituri din salarii si asimilate salariilor si care solicita virarea unei sume de pâna la 2% dinimpozitul anual, conform art. 57 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, pentru sponsorizarea entitatilor nonprofit care se înfiinteaza si functioneaza potrivit legii.

Contribuabilii care îsi exprima aceasta optiune pot solicita directionarea acestei sume catre o singura entitate nonprofit.

Formularul se completeaza de catre contribuabili, înscriind cu majuscule, citet si corect, datele prevazute in formular.

Termen de depunere: - anual, pâna la data de 15 mai a anului urmator celui de realizare a venitului.

Formularul se completeaza în doua exemplare: - originalul se depune la:

a) organul fiscal în a carui raza teritoriala contribuabilul are adresa unde îsi are domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuieste efectiv, în cazul în care aceastaeste diferita de domiciliu, pentru persoanele fizice care au domiciliul fiscal în România;

b) organul fiscal în a carui raza teritoriala se afla sursa de venit, pentru ceilalti contribuabili persoane fizice;

- copia se pastreaza de catre contribuabil. Formularul se depune direct la registratura organului fiscal sau la oficiul postal, prin scrisoare recomandata. Formularul se pune gratuit la dispozitie contribuabilului, la solicitarea acestuia.

A. Date de identificare ale contribuabilului

Adresa - se înscrie adresa domiciliului fiscal. Codul numeric personal/Numar de identificare fiscala - se înscrie codul numeric personal din cartea de identitate, respectiv din buletinul de identitate a/al fiecarui contribuabil, sau numarul de identificare fiscala atribuit de Ministerul Finantelor Publice cu ocazia înregistrarii fiscale, dupa caz.

B. Destinatia sumei reprezentând pâna la 2% din impozitul anual pentru sponsorizarea unei entitati nonprofit, potrivit dispozitiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 571/2003

Suma - se completeaza cu suma solicitata de contribuabil a fi virata în contul entitatii nonprofit. În situatia în care contribuabilul nu cunoaste suma care poate fi virata, nu va completa rubrica "Suma", caz în care organul fiscal va calcula si va vira suma admisa, conform legii.

Denumire entitate nonprofit - se înscrie de catre contribuabil denumirea completa a entitatii nonprofit.

Cod de identificare fiscala al entitatii nonprofit - se înscrie de catre contribuabil codul de identificare fiscala al entitatii nonprofit pentru care se solicita virarea sumei.

Cont bancar (IBAN) - se completeaza codul IBAN al contului bancar al entitatii nonprofit.

Formularul 230 – Cerere privind destinatia sumei reprezentând pâna la 2 % din impozitul anual NU ESTE NECESAR SA TRECETI SUMA (2 %) DACA NU O CUNOASTETI.

4. Depuneti actele la Administratia Financiara. Puteti depune actele direct, personal, sau le puteti trimite prin posta (trimiterea recomandata va ofera si dovada ca ati facut aceasta depunere). Ca alternativa, puteti sa le depuneti la biroul Fundatiei

Datele care trebuie completate pe Formularul 230:

Denumire entitate nonprofit: Fundatia "Sfântul Ierarh Calinic"

Cod de identificare fiscala: 13016963

Cont bancar (IBAN) al entitatii nonprofit: RO46 RZBR 0000 0600 0638 3620 (ron)

Raiffeisen Bank - Agentia Apusului, sector 6, Bucuresti

Informatii suplimentare privind sponsorizarea entitatilor nonprofit din impozitul pe venitul anual datorat puteti gasi pe site-ul Ministerului de Finante: http://www.mfinante.ro/ download CERERE PRIVIND DESTINATIA SUMEI REPREZENTAND PANA LA 2% DIN IMPOZITUL ANUAL

Din dragoste pentru om şi natură

Târgul Voluntariatului: Volunt EXPO Bucureşti

Săptămâna Naţională a Voluntariatului

Fundaţia "Sfântul Ierarh Calinic" ONG creştin-ortodox independent, nonprofit, neguvernamental şi apolitic, împreună cu Parohia “Înălţarea Domnului”, în cadrul Săptămânii Naţionale a Voluntariatului, şi-au propus înfrumuseţarea peisajului din zona unde este situat acest lăcaş de cult ortodox.
În urma demolarilor făcute de catre factorii de decizie ai României comuniste în Microraionul 4 din cartierul Drumul Taberei, mai exact între Liceul PTTR şi Şcoala Generală nr.176, a rămas un teren viran. Pe acest teren viran în decursul anilor s-au desfăşurat mai multe activitaţi agricole şi s-a încercat construcţia mai multor edificii. Nici unul nu a dat roade.
În anul 1994 a fost înfiinţată Asociatia pentru construirea bisericii "Înalţarea Domnului".
Timp de 2 ani de zile această asociaţie a încercat să construiască pe acest teren viran o biserică, însa lucrul acesta nu a fost posibil decât dupa anul 1996, când a fost numit de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, preotul Constantin-Costinel Misu, cu misiunea de a înfiinţa o noua parohie foarte necesară, şi cerută de locuitorii acelei zone.
Pe data de 5 iunie 1997 Parohia a luat fiinţă, iar pe terenul viran s-a făcut prima Sfântă Liturghie.
Acest lucru s-a întamplat numnai prin voia lui Dumnezeu, pentru că, aşa dupa cum spun enoriaşii parohiei, pe terenul acesta viran, în unele nopţi apărea o lumină sub formă de cruce. Pe 12 iunie 1997 s-a pus piatra de temelie pentru construirea bisericii "Sfântul Antonie cel Mare”,
iar prin strădania preotului paroh, aceasta a fost construită numai în trei luni.
De atunci, părintele paroh a completat complexul ortodox cu noi constructii necesare (clopotniţa, lumânărarul şi cancelaria).
În prezet este ridicată până la jumatate Catedrala “Înălţarea Domnului”, însa, pe suprafaţa de 5000 mp, se simte nevoia unei transformări a terenului într-o oază de verdeaţa, atât din punct de vedere estetic, cât şi ecologic.
Beneficiari ai acestei acţiuni sunt tinerii şi copiii de la cele două şcoli, dar şi persoanele care lociuesc în apropierea lăcaşului de cult.
Lansarea Săptămânii Naţionale a Voluntariatului (SNV) editia 2009, care are loc între 11 si 17 mai a fost facută de Pro Vobis – Centrul Naţional de Voluntariat şi Reţeaua Naţională a Centrelor de Voluntariat din România.
Această lansare a condus la un eveniment naţional menit să contribuie la dezvoltarea comunitaţilor, şi să atragă sprijinul din partea unor sponsori pentru activitatea voluntarilor, şi recunoaşterea meritelor acestora.
Fiind anuntaţi, ne-am alăturat şi noi acestei acţiuni, iar în perioada 11 – 15 mai 2009, împreună cu voluntarii permanenţi, conducerea fundaţiei şi a parohiei şi-a propus plantarea de brazi, tei, arbuşti ornamentali, flori, însămânţarea cu gazon, turnarea aleilor, amenajarea spaţiului cu bănci şi alte obiecte de decor adecvate.
Ţinând cont că ambele organizaţii sunt nonprofit, vă rugăm să vă alăturaţi acestei acţiuni, şi să ne sprijiniţi cu material săditor, materiale de construcţie, bani sau alte lucruri necesare.
SNV este un eveniment deschis tuturor: persoane care cred că prin fapte mici pot schimba ceva în mai bine, organizaţii, instituţii, companii, grupuri de iniţiativă care doresc să desfaşoare activităti de voluntariat sub egida SNV, şi tuturor actualilor şi viitorilor voluntari care doresc să se implice în activitaţi de voluntariat în cadrul evenimentelor organizate în SNV.
Pentru acest eveniment, fundaţia “Sfântul Ierarh Calinic”, împreună cu parohia “Înalţarea Domnului”, s-a înscris în Calendarul Naţional pentru Municipiul Bucureşti.
Relaţii la telefon: 0372/939.069:gsm 0733/075.015

CONT: IBAN:RO46 RZBR 0000 0600 0638 3620

Raiffeisen BANK – Ag.Apusului,sect.6