luni, 15 iunie 2009

Eminescu, intre credinta si cunoastere

S-au incercat pana acum cateva raspunsuri in problema credintei marelui artist ganditor, fiecare emitator dand un caracter aproape apodictic punctului sau de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, altii un credincios fervent, fiecare intemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probanta a textelor invocate este insa minima prin desprinderea lor de contextul atat de vast si complex al intregii gandiri si opere eminesciene, care exprima o personalitate de o natura cu totul particulara.
Intr-adevar, poetul ganditor roman este si el o fiinta plina de contradictii, ca oricare alt om, asa cum dovedeste psihologia moderna abisala. Dar marii artisti, cu inzestrarile lor, atat de bogate si variate, resimt, traiesc si mai cu seama exprima psyhee-a lor divizata in feluri neobisnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta intretine in personalitatile inalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabila. Sa ne gandim doar la Goethe, care pune in gura unui personaj al sau celebrele cuvinte... "Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust... " "Doua suflete locuiesc in pieptul meu", adaugand si "unul vrea sa se desparta de celalalt".
Daca olimpianul neoclasic german marturisea aceasta grava realitate launtrica, cum sa n-o fi trait, cu mai intensa acuitate, romanticul roman? Cautator de absolut (cum il numeste distinsa eminescologa italiana Rosa del Conte) in viata, in gandire si creatie, Eminescu s-a desfasurat cu cele mai inalte registre ale cunoasterii, compensand gravele imperfectiuni ale realului prin care se simtea inchis de necesitate. Si in cautarile lui infrigurate, patimase, a pendulat el, liricul admirabil, "intre filosofii", s-a cufundat in mituri, a incercat sa patrunda in stiinta, cercetand necontenit caile ce duc spre frumuseti si adevaruri supreme.
Procesul cunoasterii a fost la el lung cat scurta lui viata, dar patima cautarii a invins brevitatea existentei. Copilaria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut in spiritul crestin ortodox al unei familii pioase, avand legaturi stranse cu Biserica si monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, nascuta Jurascu, erau calugarite (una din ele era chiar stareta la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spatiul Moldovei de nord pastreaza si astazi reputatia unui teritoriu incarcat de aura credintei, Gradina Maicii Domnului, prin numarul impresionant de chinovii ce-l acopera. Asa incat copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu randuielile, slujbele si cantarile manastiresti.
Pe de alta parte, "Mihai a dobandit primele invataturi de la preotul satului care, fireste, l-a initiat in buchile vechilor scrieri bisericesti, familiarizandu-l astfel de timpuriu cu acele carti care cuprindeau toata traditia ortodoxa. De atunci i-a ramas lui Eminescu acea stiinta a descifrarii manuscriselor vechi cu care avea sa-l uimeasca pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerandu-i sfatul si chiar imprumutand de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit in el iubirea pentru pretul si savoarea cuvantului vechi, si, mai cu seama, de atunci s-a nascut in el atasamentul, respectul si admiratia pentru institutia Bisericii Nationale, a carei valoare n-a incetat nici o clipa sa o lege de istorie si dainuirea neamului.
Ceilalti dascali i-au fost natura si satul, in prima descoperind frumusetea Creatiei neatinsa de mana omului si loc al libertatii absolute, in al doilea intelegand randuielile din veac si gandirea traditionala, izvor al creatiei populare, devenita si unul din izvoarele viitoarei creatii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins si radacinile cunoasterii si ale credintei, crescand impreuna, intr-o perfecta convergenta.
Dar iesirea in lume, intalnirea cu rigorile aspre ale scolii care-i constrangeau libertatea l-au indemnat la un refuz, exprimat mai intai in fugile de la scoala inapoi acasa, "la sat si la padure". Apoi un sambure de razvratire mijind in el, l-a determinat, in pragul adolescentei, la parasirea casei parintesti si la pornirea pe un drum propriu, vai cat de incert!
Ceea ce se mai intamplase in acei ani ai primei adolescente fusese o experienta dureroasa, cu urmari prelungite pana tarziu in gandirea poetului. Moartea unei fetite din Ipotesti, de care se indragostise copilareste, a contribuit si ea la departarea de locurile pana atunci iubite, padurea si satul. Intr-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se intalnise pentru intaia oara cu moartea, intalnire care, pentru cei foarte tineri, e un soc greu de indurat, iar pentru gandul lui nelinistit, mereu plin de intrebari, a generat grave indoieli in legatura cu sensul insusi al vietii. Si pe masura ce cautatorul nesatios de cunoastere avea sa-si extinda tot mai larg orizontul informatiei, al culturii, indoielile aveau sa sporeasca. Mai cu seama studiile universitare, la Viena si Berlin, intre anii 1869-1874, au hranit intelectul acela atat de receptiv, de cuprinzator. In Universitatea vieneza Eminescu a facut sa treaca prin lumea cugetarii lui un material enorm de informatii: istorie si filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politica si stiinte exacte. Frecventa si muzeele, salile de teatru si concerte, bibliotecile, anticariatele si citea toata noaptea.
Dintre toate disciplinele insa, filosofia a fost cea care l-a inrobit. De la gandirea indiana la presocratici, la Platon, stoici si eleati, la gnostici si neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel si filosofii romantici Fichte si Schelling, a citit enorm, a meditat si si-a insusit unele puncte de vedere care se regasesc fie in note, fie adesea in opera. In materie de cunoastere filosofica, de epistemologie insa, Kant l-a tulburat in cea mai mare masura, chiar mai mult decat Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credintei. De altfel, el incepuse traducerea Criticii ratiunii pure a lui Kant inca din Bucuresti si avea s-o termine aici, in strainatate.
Subiect cunoscator-obiect cunoscut, numen-fenomen, timp-spatiu... In special categoriile gandirii filosofului din K¶nigsberg, timp si spatiu, i-au dat un sentiment din ce in ce mai puternic al libertatii sale potentiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoasterii comune, a tot ceea ce limita desfasurarea fortelor launtrice ale fiintei. Sageata indoielii in legatura cu sensul existentei, asa cum era conceput in normele si randuielile credintei, il ranise, cum am vazut mai inainte, la intalnirea cu moartea in adolescenta. Si de la acea pagina, Elena, care consemna dureroasa, de neinteles despartire a sufletului de trup, pana la Mortua est, poem publicat in 1871, intrebarile au sporit intruna, relevand prin indrazneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteste, dupa vechea structura mentala, pe iubita de puritati angelice ca fiind sortita lumii celeste, raiului, sugerat in cateva imagini stralucite, care prevestesc viitoarele calatorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, insa, cealalta latura nou aparuta in fiinta sa respinge ideea rasplatii paradisi-ace pentru ingeri. Antinomia propriilor ganduri e resimtita ca atare de erou intr-un chip vadit dramatic:
Dar poate... o! Capu-mi pustiu cu furtune Gandirile-mi rele sugrum cele bune... Cand sorii se sting si cand stelele pica, Imi vine a crede ca toate-s nimica.
Gandirile rele sunt ale rebelului a carui atitudine tagaduitoare invinge vechea asezare a mintii, consacrata de credinta. Violenta contesta-tara a ultimei strofe desfide insusi sensul lumii:
Au e sens in lume? Tu chip zambitor, Trait-ai anume ca astfel sa mori?De e sens intr-asta, e-ntors si ateu,Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.
Este de observat insa ca un daca (de e) precede definirea sensului de intors si ateu, asadar doar daca moartea ar fi singurul tel al vietii, atunci sensul ar primi aceste atribute.
De altfel si Mortua est si Inger si demon (din aprilie 1873) pedaleaza pe aceeasi dorinta violenta de ruptura cu ordinea stabilita in lume si in cosmos, a rebelului care, in cazul lui Eminescu, aspira spre libertate absoluta. Prezenta ingerului nu ni se pare insa o necesitate de structura a poemului, antinomica, ci o expresie a scindarii launtrice a poetului, a polaritatii specifice eminesciene, mai vizibila in perioada titanismului sau de tip asemanator celui al Sturm unt Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyh©, divizate, se vor intalni si mai tarziu in Strigoii (din 1876), altfel potentate insa.
Adancirea filosofiei kantiene confera o alta tonalitate rebeliunii, cu atat mai mult cu cat poetul-ganditor incearca o stranie, dar foarte originala sinteza intre categoriile de timp si spatiu si metempsihoza din filosofia vedica. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sarmanul Dionis imbraca un cert aspect filosofic, imbinat cu unul religios. In prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp si de spatiu ne introduce in alta ipostaza a aspiratiei eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoasterii. Din moment ce timpul si spatiul nu au existenta obiectiva, ci sunt expresia intuitiei fiecaruia, sunt numai in sufletul nostru, atunci trecutul si viitorul se afla in noi "ca padurea intr-un sambure de ghinda". Si, ca atare, s-ar putea gasi modalitati de depasire a acestor "dimensiuni" ale timpului, pentru transpunere dupa vointa noastra in trecut sau in viitor.
O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerata de gnostici, dar denuntata ca apocrifa de neoplatonici si, in special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), il ajuta pe metafizician sa se intoarca intr-un avatar trecut al sau, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioada istorica draga lui Eminescu). Avatarul acesta, calugarul Dan, este insa un straniu personaj. Desi monah, deci cu viata inchinata Domnului, el studiaza filosofia si magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola si, pe deasupra, mai are si o iubita, Maria. Si, la sfatul maestrului care-l ispiteste (caci in realitate Ruben e satan) sa-si depaseasca firea si sa ajunga sa participe la eternitate, lasandu-si umbra in loc si luand atributul etern al acesteia, Dan pleaca impreuna cu iubita lui si cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a imprumutat-o Ruben, intr-o calatorie cosmica. Ajuns in Luna, Dan simte trezindu-se in el puteri demiurgice (intalnite si de iubirea absoluta a cuplului) si incepe sa schimbe infatisarea peisajului cosmic, de nu-l mai satisface. Adauga doi sori si trei luni pe cer, isi construieste un palat urias din munti si codri si da lumii selenare o frumusete de neinchipuit. Fericiti si puri (Maria are o infatisare si o comportare angelica, ea facandu-si rugaciunea "pe cand stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului", iar el adoarme in genunchi), ei visau amandoi acelasi vis in fiecare noapte si anume ca patrundeau in lumea solara, a ingerilor, a cerului. O armonie neasemuita domnea in acest taram divin, plin de muzici cantate de ingeri. Pe Dan il obseda insa poarta inchisa deasupra careia ardea un ochi de foc inscris intr-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiasca in care nici ingerii nu puteau intra.
In limbaj biblic, ar fi cel de-al noualea cer. Dar in mintea eroului se naste o dorinta apriga de a sti ce se ascunde in acel loc tainic. Si, desi Maria si ingerii il sfatuiesc sa alunge gandul, el nu renunta, ba chiar incepe sa creada ca, dupa vointa sa, se misca totul in acea lume. Precum Lucifer care a dorit sa ajunga puternic si cunoscator ca Dumnezeu, Dan profera cuvintele acestei dorinte: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne... ". Nu rosteste cuvantul intreg si, ca si Lucifer, cade "traznit si afundat in nemarginire". Victima nevinovata, Maria cade si ea "ca o salcie neguroasa", reprosandu-i dureros soarta ei.
Revenit pe pamant, eroul reintra in existenta de mai inainte, intamplarile pornesc de unde s-au intrerupt si, in cele din urma, Dionis si Maria se casatoresc. Perechea lor infatiseaza... "Chipul unui tanar demon langa chipul unui inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala".
Evident, se poate glosa indelung asupra acestei nuvele atat de stranii. Rebelul, cautator de cunoastere absoluta, incearca sa sparga ultima granita a interdictiei, arogandu-si rolul arhetipului demonic, care, dorind sa fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer in fundul pamantului. Dar Dan a facut oare aceasta manat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a impins la nefasta aventura cosmica n-a fost propriu-zis lipsa lui de credinta, ci ispita in care l-a facut sa cada maestrul Ruben, in care se ascundea satana. Setea lui de absolut in cunoastere n-a fost decat conditia pentru ca tentatia sau cursa intinsa de Ruben sa-si produca efectele. Iar participarea angelicei Maria la calatoriile in spatiile celeste, insemnand puterea iubirii absolute, corolar si conditie a cunoasterii desavarsite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyh©-ul eroului, ca si in Inger si demon?
Caci, pentru Eminescu, iubirea a fost, in fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forta creatoare, nascatoare de demiurgie in artist, cum marturiseste in Scrisorile IV si V, cu amaraciunea de a nu fi fost urmat in zborul sau de aceea care, din inger, zana sau craiasa, devine Dalila.
Cand ingerul inceteaza de a mai aparea in demersurile cautatoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn ca acea latura, simbolizand credinta din fiinta lui adanca, a slabit pana la disparitie.
Asa incat poemul, de profunde semnificatii, Melancolie (din 1876), poate consemna in imagini de o expresivitate tragica pierderea credintei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pamantesc si cel al fiintei sunt, fiecare in felul sau, stapanite de moarte. Luna insasi, regina noptii, e moarta in cerul transformat in mormant albastru, in "mausoleu mandru".
Pustietate si gheata, ruine acopera intinderea pamanteasca, vegheata doar de "tintirimul singur cu strambe cruci". Zgomote sinistre sparg din cand in cand solitudinea, trosneste clopotnita, toaca izbeste in stalp, iar arama clopotului, atinsa de "straveziul demon", scoate "un vaer, un aiurit de jale". Centrul infioaratoarei pustietati e insasi biserica. Si ea, ruinata "cuvioasa, trista, pustie si batrana", e bantuita de vanturi. Iar inauntru, pe pereti si iconostas, s-au sters icoanele: Abia conture triste si umbre au mai ramas.
Acest vers e reluat in registrul al treilea, care debuteaza cu referire la credinta aceea care "zugraveste icoane in biserici" si pe care, brusc, o raporteaza la sine: "si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici". Marturisirea credintei care i-a luminat copilaria si adolescenta e limpede urmata insa de motivatia pierderii ei: " Dar de ale vietii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste si umbre-au mai ramas".
Rapelul acestui vers din registrul al doilea identifica simbolic ruina credintei sale cu aceea a Bisericii, iar descriptia vietii fara credinta e sfasietoare, finalul sugerand chiar moartea fiintei sale. Cumplit pare a fi pretul cunoasterii!
Inainte de aceasta tragica marturisire si dupa ea, Eminescu a indraznit in paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii si cosmogonii, amestecand elemente de religii si mitologii dacice, grecesti, indice, germanice, ca de pilda in Demonism (1872), in Odin si poetul, in Mitologicale, si, mai ales, in Rugaciunea unui Dac (din 1879), considerata de unii, pe nedrept, ca o proba peremptorie de necredinta sau de rebeliune impotriva lui Dumnezeu.
De fapt, orizontul cunoasterii sale se largise enorm, si contradictiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe masura ce viziunea sa mitico-poetica urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european in Scrisoarea I (cosmogonia si apocalipsa) si in Luceafarul, unde vede in zborul hyperionic creatia continuand si ajunge la tronul Tatalui ceresc, Care i se adreseaza ca unui fiu, "Cuvantului sau dintai" (Evanghelia dupa Ioan e citata in manuscris).
Si, pe de alta parte, a dat semne ale unei adanci dureri existentiale. A recurs la filosofia stoica si eleata pentru Glossa, pe care am numit-o mic manual de intelepciune stoica, predicand ramanerea in afara iuresului lumii, acest mare teatru in care toate valorile sunt rasturnate. A dorit stingerea in bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de dupa 1877 sunt inconjurate de aura unei tristeti fara leac, bauta pana la drojdie, ca in Despartire sau in De cate ori, iubito...
Dar, in rastimpul acesta, ii rasunau in auzul interior franturi din amintirile copilariei si adolescentei. Sarbatorile Craciunului rechemau, ca niste clopotei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor si a fetelor care, de dragul Mariei, isi piaptana pletele:
De dragul Mariei Si a MantuitoruluiLuceste pe ceruri O stea calatorului.
(care amintesc cu emotie intotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirata din fermecatoarele versuri). La fel si Pastile, cu solemnitatea inaltarii din mormant, a Invierii lui Hristos, ii inspira lui Eminescu o poema grava, culminand cu cantarea romaneasca traditionala Hristos a inviat, in poema Invierea, tot din 1878.
"Christos au inviat din morti, Cu cetele sfinte,Cu moartea pre moarte calcand-o,Lumina ducand-o Celor din morminte!".
Sufletul lui, coplesit de suferinta, se inalta mai ales spre ocrotitoarea noastra, intercesoarea pentru noi pe langa Dumnezeiescul ei Fiu, si doua rugaciuni din 1879 ii sunt inchinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscuta este cea in care cere indurare Luceafarului marilor.
As vrea insa aici sa intaresc afirmatia mea in legatura cu tensiunea teribila la care a fost supus, de structura sa interioara, divizata si contradictorie, geniul eminescian. De aceea am sa reproduc un poem postum al sau, mai putin cunoscut, in ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav in al meu suflet, scris cam in aceeasi vreme cu rugaciunea care va urma. Iata poemul:
Bolnav in al meu suflet, in inima bolnav, Cu mintea depravata si geniul trandav,Inchin a mea viata la scarba si-ntristareSi-mi tarai printre anii-mi nefasta aratare,Prea slab pentru-a fi mare, prea mandru spre-a fi mic Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic. Nascut far' de-a mea vina, traind far' mai s-o stiu,Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,Supus doar, ca nealtii, la suferinte greleUnesc cu ele stirea nimicniciei mele.
Sfant n-am nimic, in bine nu cred si nici in rau.Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:A vietii osteneala o simt si n-o combat,As rade doar de-o viata, dispretuind-o toata,Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,Muncind in mine insumi, vointa-n orice nerv, Peirea cea eterna din mine sa o serv,Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci, -Si daca oare - a mortii mani palide si reci In loc sa sfarme vecinic a vietii mele normaAr pune al meu suflet sarman in alta forma? La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer, Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,Migratiei eterne unealta de ocara? Nimic, nimic n-ajuta - si nu-i nici o scapare. Din asta lume - eterna ce trecatoare pare, Gonit in timp si spatii, trecand din forma in forma,Eterna fulgerare cu inima diforma, De evi trecuti fiinta-mi o simt adanc ranita,Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita... Si-acum din nou in evu-mi, lui Sisif cruda stanca Spre culmea mortii mele ridic s-ast' data inca. S-ast' data? Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?
Nu cunosc pagina existentiala mai disperata in toata poezia lumii. Se imbina aici atata durere, atata spaima de viata, atata groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atata dorinta, neputincioasa insa, de a distruge vointa de a trai (aceea in care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atata umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) incat existentialistii secolului al XX-lea apar, pe langa el, ca niste snobi dezgustati de o viata otioasa. Deznadejdea concentrata aici, atat de cumplita, nu e crestina, insa izbucneste dintr-o sinceritate sfasietoare.
Dar iarasi se trezeste in el, in geniul apasat de imperfectiunea lui, amintirea copilariei curate, pioase. Si incredibil, alaturi de textul de mai sus, apare a doua rugaciune, in forma de sonet:
Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;O, Maica Sfanta, pururea fecioara, In noaptea gandurilor mele vina.
Speranta mea tu n-o lasa sa moara Desi al meu e un noian de vina.Privirea ta de mila calda, plina, Induratoare - asupra mea coboara.
Strain de toti, pierdut in suferintaAdanca a nimicniciei mele,Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.Da-mi tineretea mea, reda-mi credintaSi reapari din cerul tau de stele,Ca sa te ador de-acum pe veci, Marie!
Cu cata dragoste, cu cata evlavie se indreapta cel ajuns la capatul cunoasterii si al deznadejdii spre Maica Sfanta, spovedindu-se si cerandu-i inapoi tineretea si credinta, cu o smerenie intr-adevar mantuitoare. Rugaciunea regasita il poate singura reda lui insusi, unificandu-si fiinta pana atunci tragic divizata, reintroducand-o in aura luminei line, cu a carei cantare monahii si monahiile incheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o marturie mult mai tarzie, de prin 1886, din perioada ultima a bolii, vine sa confirme intoarcerea definitiva la credinta izbavitoare. Incurajat de Creanga sa incerce si un tratament la bolnita Manastirii Neamt, Eminescu accepta sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a inconjurat pe bolnav cu clipe de liniste binefacatoare pentru sufletul sau. Caci, asa cum a consemnat un duhovnic al manastirii pe un Ceaslov, poetul a cerut sa fie spovedit si impartasit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfintilor Voievozi Mihail si Gavriil, ziua lui Mihai). Si, dupa ce a primit Sfanta Impartasanie, a sarutat mana preotului si i-a spus: "Parinte, sa ma ingropati la tarmul marii, langa o manastire de maici si sa ascult in fiecare seara, ca la Agafton, cum canta Lumina lina ".
Avem adanca increditare ca Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, in mila ei nesfarsita fata de durerea si umilinta lui, i-a mijlocit mantuirea. Astfel, "gandurile ce au cuprins tot universul" revin la matca Ortodoxiei romanesti pe care, dincolo de toate pendularile cautatorului de absolut, Eminescu a iubit-o si a aparat-o ca pe prima valoare a spiritualitatii neamului, intrupata in Biserica nationala. Si ca incheiere, vreau sa citez fraza de inceput a unui articol intitulat Pastele: "Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir, cantare sa aducem Stapanului si sa vedem pe Hristos, Soarele dreptatii, viata tuturor, rasarind".
(Zoe Dumitrescu Busulenga)

Biserica lui Eminescu

Memorialul Ipotesti, sobru si elegant, a devenit in ani tot mai cautat, subminand ideea ca interesul romanilor fata de marile valori ar fi pierdut. Pe harta imaginara a afectivitatii dobandite prin educatie, ca si pe traseul turismului cultural, localitatea Ipotesti ramane un obiectiv de cel mai inalt interes. Nu umbra lui Eminescu este prezenta in acest spatiu, ci lumina lui. Aceasta lumina da o valoare deosebita complexului muzeal dedicat poetului. In afara de casa parinteasca, transformata in muzeu, complexul Ipotesti s-a imbogatit cu moderne sali de conferinta si de lectura, un amfiteatru in aer liber (care va deveni in curand decapotabil), o bogata biblioteca, aceasta atragand numerosi cercetatori, eminescologi, scriitori. Pe langa toate acestea, s-au construit adevarate vile cu arhitectura postmoderna ce constituie spatii de cazare extrem de generoase. Acestea sunt destinate turistilor si, mai ales, scriitorilor care vor sa creeze, protejati de pacea locului si de traditia lui.
Biserica veche a fost cumparata de mama poetului
Pentru cine nu a vizitat niciodata acest memorial deosebit de impunator, crescut pe langa o modesta casa taraneasca, un lucru de mirare este faptul ca in aceeasi incinta exista doua biserici. Ambele sunt de dimensiuni mici, cea mai veche fiind si cea mai smerita, intr-o pozitie plina de condescendenta fata de prima. Cea mai putin vizibila, micuta, este chiar biserica familiei Eminovici, cumparata de mama poetului, cu o parte din banii de zestre. Ea a primit, cand s-a maritat, o dota de 2.000 de galbeni, iar pe biserica a dat 250 de galbeni. Biserica si casa au fost cumparate de la boierul Teodor Murgulet. Tatal poetului a platit salariul preotului care oficia slujbele.
Dar anii au trecut ca nouri lungi pe sesuri. In preajma semicentenarului mortii lui Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga initiaza, in „Viata Romaneasca“, in 1928, o colecta necesara pentru a construi o biserica dedicata geniului poeziei romanesti. Istoricul a vrut ca biserica sa se numeasca „Mihai Eminescu“, fapt imposibil, pentru ca Eminescu nu este canonizat. Dar, intr-un fel, biserica ii poarta numele, pentru ca a primit hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Ea a fost sfintita in 1939, la 50 de ani de la moartea poetului. Iorga ar fi vrut sa fie daramata biserica veche, pentr a-i face mai mult loc celei noi, dar oamenii nu au fost de acord, asa ca i-a fost doar luat putin din pronaos. In rest, biserica Eminovicilor rezista peste timp, ca o marturie a credintei acestora ea are in spate cimitirul familiei, teiul despre care se spune ca ar fi plantat de Eminescu si mormantul simbolic al acestuia.
In semn de doliu, aurele sfintilor sunt negre
Dar ce face ca biserica noua sa fie neobisnuita? Nu numai ca este consacrata memoriei unui poet, dar, in interior, aurele sfintilor sunt negre! Pictorul Petre Remus Troteanu le-a pictat astfel, in semn de doliu pentru soarta poetului. Pe peretele votiv se afla pictat Mihai Eminescu, in stanga, iar in dreapta regele Carol al II-lea, parca intr-un dialog simbolic intre un rege al istoriei, efemer, si un rege al poeziei, vesnic. Sculptura in lemn a fost realizata de olandezul Perl Merloe.
Planul bisericii este clasic, format din pridvor, pronaos, naos, altarul este poligonal, cu turla pe naos, turla are baza patrata, inaltime relativ redusa, plan poligonal. Zidaria este formata din piatra cu insertii de caramida, trei contraforti pe fiecare latura, cu rol decorativ, cornisa din caramida, profilata, si in interiorul cornisei se afla o friza cu decoratie cromatica diversa. Acoperisul este o sarpanta cu invelitoare din tigla. Avem deja un poet sfant, in persoana Mitropolitului Dosoftei. Avem un poet pentru care s-a construit o biserica, in persoana lui Eminescu. Daca pentru fiecare poet important s-ar construi un lacas religios, s-ar sfinti din ce in ce mai mult spatiul romanesc.

Mihai Eminescu, ucis la comanda

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioaseale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său,al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor,ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”– Zoe Dumitrescu Buşulenga.
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.
Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.
Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.
De ce era atât de incomod Eminescu?
Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii.
Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.
Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare
La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.
Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.
Omorât lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.
Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şifrancmasoneria http://www.yogaesoteric.net
Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . .
Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul.
Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte.
S-a 'nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
Sursa: Universul

luni, 8 iunie 2009

Schimbarea atitudinii mentale

Există persoane care au tendinţa să selecteze din viaţă emoţii negative, văd viaţa în negru. Ele au pierdut memoria binelui. Au numai memoria căderii. Răul de care îţi tot aduci aminte este un rău triplat. Aceste persoane spun mereu: „Am numai ghinioane, am numai necazuri. Tot ce‑i rău pe lume mi se întîmplă numai mie. Altora le merge bine, deşi nu merită. Eu merit şi nu am nimic. Mi se scîrbeşte de viaţă”. Aşa spun aceste persoane.
Jeluirea este un mod de a fura energie de la altul. Cei care se folosesc practică un fel de vampirism energetic, adesea inconştient, fură energie, dar nu ca să se întărească, ci ca să o risipească. În acest caz este necesară „schimbarea filtrelor negative”, mutaţia gîndului de la minus la plus, de la negativ la pozitiv.
Schimbarea atitudinii mentale. Aşa începe purificarea de negativitate.
Cum să cauţi partea bună a contextelor tale?. Prin gîndirea pozitivă nu afirma că răul există, ci afirmă că tu eşti tare în faţa răului.
9 Reguli pentru intarirea gandirii pozitive.
1. Înlocuieşte semnul minus cu semnul plus. Înlocuieşte‑l pe „nu pot” prin „pot”. La sfîrşitul zilei, în loc să spui „sînt obosit”, spune: „trupul meu are nevoie naturală de refacere şi simte bucuria acestei refaceri”. În loc de „sînt sfîrşit”, spune „urmează un nou început”.
2. Evită în faţa altora propoziţii care conţin programări negative. Nu‑i întîmpina pe prieteni cu vorbe negative, de tipul: „Vai, ce rău arăţi”, ci distinge, la oricine, trăsătura lui pozitivă, motivul sau aspectul în care acela ar putea excela. Pe acela subliniază‑l.
3. Întăreşte‑ţi energetismul, căci gîndirea negativă şi depresia ţin de un deficit energetic. Agresivitatea, ţine şi ea, de un deficit energetic, ca şi nesiguranţa şi spaima de eşec. Orice întărire a energetismului sporeşte pozitivitatea gîndirii. Şi orice pozitivare a gîndirii sporeşte energetismul. Este ceea ce numim cerc vicios (şi el rezultă din … purificarea cercului vicios).
4. Ridică pragul de toleranţă la frustare. Aceasta presupune un antrenamemnt sau o terapie contra „mal‑sevraj”‑ului ( termen provenit din limba franceză, avînd sensul de rău‑înţărcat ). Se pare ca majoritatea oamenilor au fost „rau înţărcaţi” de mame; de aici provin carenţele de adaptare la real.
5. Controlează‑ţi cele 1000 de trebuinţe şi încearcă să le restrîngi. Cere mult de la viaţă, ştiind să te mulţumesti cu cît vine şi continuînd să ceri mult de la viaţă.
6. Evită comparaţiile care îţi stîrnesc invidia. Evită comparaţiile (cu semeni mai mult sau mai putin iluştri, cu semeni care sînt, mai mult sau mai putin, vedete) care te deranjează, care te deprimă. Fă numai acele comparaţii din care să vezi clar avantajele tale pe lumea asta.
7. Înlocuieşte cuvîntul „superior” (care întreţine rivalitate, stratificări, trufie, slavă deşartă) prin cuvîntul „autentic”.
8. Întăreşte‑ţi psihologia de învingător sau mentalitatea de învingător. Mulţumire fermă,
stabilitate emoţională, linişte lăuntrică, stăruinţă. Nu te mîhni că poţi pierde bătălii de etapă: cea finală contează. Aminteşte‑ţi aforismul acesta: „Reuşita în viaţă este o părere. Dar o părere transformată în hotărîre”. Mai aminteşte‑ţi şi aforismul următor: „Orice cîştig este un DAR, orice pierdere este o restituire”.
9. Formulează‑ţi o ţintă de etapă (pozitivă şi pragmatică), dar o ţintă de existenţă (pontifical înaltă): realizarea personalităţii, împlinirea spirituală. Treptat dă prioritate ţintei de existenţă.

Crezul