Legende românești inedite

Împrejurimile județului Caraș-Severin și cele mai frumoase obiective turistice din zonă au în spatele lor câte o legendă, transmisă prin viu grai până în zilele de astăzi. Fie că e vorba de Lacul Dracului, Ochiul Beiului sau Pietrele Scorilo, toate au trecut prin istorie alături de o poveste.

Dintre cele care marchează este legenda din jurul Lacului Dracu, acolo unde un păstor își păzea liniștit oile. Dintr-o dată lângă cioban a apărut dracul, un omuleț mic și roșu, care îl provocă pe păstor să frigă un pește fără să se aplece că dacă nu îi mănâncă toate oile și îi ia viața. Păstorul, fără să aibă cale de ales, acceptă, dar îi dă o provocare și dracului, una în care acesta era nevoit să frigă un cap de țap fără să-l facă să rânjească. Ciobanul a reușit să frigă peștele fără să se aplece, dar dracul nu și-a îndeplinit sarcina, așa că, nervos, i-a dat păstorului altă provocare. Cu minte limpede și ageră, păstorul i-a răspuns că acceptă o altă provocare dacă dracul știe să ghicească răspunsul la două ghicitori. Pentru că amândouă au rămas fără răspuns și simțindu-se încolțit, dracul s-a aruncat în lac și n-a mai ieșit de acolo. Astăzi încă se spune că Lacul Dracului este fără fund, fiind plin de galerii și cotloane construite de drac. De altfel, bătrânii spun că cei care intră în lac nu mai ies afară, pentru că dracul îi ademenește și îi cheamă cu el în adâncuri.

Mai puțin cunoscută de generația tânără este povestea mierlei, poveste ce a plecat de pe meleaguri cărășene. Aceasta spune despre o fată pe nume Mierlița, care locuia împreună cu mama sa. În vremurile de atunci de muncă se găsea foarte greu, așa că mama fetei a plecat în lume ca să aducă acasă cele trebuincioase. Fata nu simțea sărăcia și nici greutățile vieții și cânta când îi era urât sau când era tristă. Mama Mierliței, plecată în lume, a fost răpusă de muncă și de boală și a murit departe de casa fetei. Îngrijorată, tânăra și-a pierdut pofta de cântat și a plecat în căutarea măicuței îmbrăcată în haine negre, cu un bulgăre de ceară și niște fire de ață. Mergând, Mierlița se oprea pe la fiecare bisericuță unde construia din ceară și ață câte o lumânare, o aprindea și se ruga să își găsească mama. Când ajunsese la ultima lumânare făcută din ceară, fata se ruga în fața icoanei Maicii Domnului. Deodată, chipul din pictură prinse viață și îi spuse: „Bună fetiţă, mama ta a plecat de mult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu, de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!” . Și atunci fata se transformă în mierla ce colindă și acum prin pădure în căutare de hrană și cântă ca să uite de singurătate și tristețe.

           

Din cele mai căutate obiective turistice din judeţul Caraş-Severin este Lacul Ochiul Beiului, un lac puternic alimentat de un izvor carstic subteran, de o culoare aproape ireală. Lacul este monument al naturii, protejat, iar accesul turiştilor este destul de uşor.

Legenda spune că la Lacul Ochiul Beiului, în noaptea de Sânziene, în jurul acestuia se strâng ielele, care sunt foarte frumoase şi care îi vrăjesc pe bărbaţi prin farmecul lor. Lacul, însă, s-a format după ce, în urmă cu câteva sute de ani, fiul unui renumit bei ce domnea asupra ţinutului, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi îi poartă numele, dar şi culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viaţă, fiul beiului şi-a pus, în acelaşi loc, şi el capăt zilelor. De altfel, lacul are forma unui crater oval sau a unui ochi cu diametrul de circa 20 metri.

O altă legendă spune că un bei turc, pe nume Beg, s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără fată de prin partea locului, pe care a răpit-o şi pe care a închis-o în Turnul Mare din Cheile Nerei. În timpul nopţii, însă, cu ajutorul unei funii, împletită din propria-i rochie, fata reuşeşte să scape şi să fugă, coborând la baza stâncii, în Valea Nerei. De durere, turcul Beg a plâns atât de mult, încât din lacrimile lui s-a format acest minunat lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Râul Beuşniţa, iar tânărul, în lac – Lacul Ochiul Beiului.

Vestigiu păstrat de pe vremea dacilor, Pietrele lui Scorilo reprezintă un altar păgân situat la altitudinea de 1200 m pe versantul nordic al masivului Muntele Mic.

Pe traseul turistic Muntele Mic – Poiana Mărului, pe Valea Scorilo, legenda spune că regele dac Scorilo, tatăl lui Decebal, ar fi ascuns acolo o comoară. Legătura dintre Scorilo şi Decebal este atestată de celebra inscripţie descoperită la Sarmizegetusa „Decebalus per Scorilo”.

Conform legendelor transmise de-a lungul secolelor, istorisite cu pasiune de ciobanii de prim partea locului, Scorilo ar fi ascuns comoara într-o peşteră situată pe un perete drept al Stîncii Scorilo, peşteră situată acolo unde cade prima rază de soare ce vine peste creasta numită Buza Nedeii la solstiţiul de vară,  în ziua de 21 iunie a fiecărui an.

Asta ar însemna că Peştera lui Scorilo se găseşte undeva la mijlocul stîncii, adică la o înălţime de aproximativ 40 de metri de baza stîncii şi cam tot atâta până în vârful stâncii.

Localizarea peşterii într-o stâncă formată din şisturi cristaline este greu de acceptat, deoarece în acest fel de rocă nu se pot forma peşteri naturale. Ce-i drept că prin cercetarea amănunţită a stâncii, a fost găsită o încăpere laterală ce pare să fi fost săpată în stâncă de mâna omului, scobitură utilizată de secole ca adăpost de către ciobanii ce urcau spre Muntele Mic.

Mai puțin cunoscută de generația tânără este povestea mierlei, poveste ce a plecat de pe meleaguri cărășene. Aceasta spune despre o fată pe nume Mierlița, care locuia împreună cu mama sa. În vremurile de atunci de muncă se găsea foarte greu, așa că mama fetei a plecat în lume ca să aducă acasă cele trebuincioase. Fata nu simțea sărăcia și nici greutățile vieții și cânta când îi era urât sau când era tristă. Mama Mierliței, plecată în lume, a fost răpusă de muncă și de boală și a murit departe de casa fetei. Îngrijorată, tânăra și-a pierdut pofta de cântat și a plecat în căutarea măicuței îmbrăcată în haine negre, cu un bulgăre de ceară și niște fire de ață. Mergând, Mierlița se oprea pe la fiecare bisericuță unde construia din ceară și ață câte o lumânare, o aprindea și se ruga să își găsească mama. Când ajunsese la ultima lumânare făcută din ceară, fata se ruga în fața icoanei Maicii Domnului. Deodată, chipul din pictură prinse viață și îi spuse: „Bună fetiţă, mama ta a plecat de mult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu, de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!” Și atunci fata se transformă în mierla ce colindă și acum prin pădure în căutare de hrană și cântă ca să uite de singurătate și tristețe.

 „Gândirea Magico – Religioasă la români” (un dicţionar al lui Ion Taloş) ne spune că mierla a fost la origine fiica unui preot care spăla lână neagră la râu și se scălda. O zână invidioasă pe frumusețea ei îi fură hainele, astfel încât ea nu putu să apară în fața tatălui ei. De aceea se înveli în lână și se rugă lui Dumnezeu să o prefacă într-o pasăre. Sturzul vru să se căsătorească cu ea, dar ea se prefăcu într-o trestie, apoi în floare, în cruce, în viță de vie, în paltin sau în fântână pentru a scăpa de dorința acestuia.