luni, 2 februarie 2009

Fundaţia “Sfântul Ierarh Calinic” în mijlocul dreptcredincioşilor enoraşi


Sâmbată 17 ianuarie, la Parohia Ortodoxă Înăltarea Domnului din cartierul bucureştean Drumul Taberei, str.Aleea Valea Boteni Nr 7, Sector 6, s-a sărbatorit şi anul acesta Hramul bisericii Sfântul Antonie cel Mare. Parintele Paroh, preot profesor Constantin-Costinel Mişu, prim-vicepreşedinte al fundaţiei Sfântul Ierarh Calinic, împreună cu membrii Consiliului director ai fundatiei, ai celor din Consiliul şi Comitetul parohial a organizat după oficierea slujbei, Sărbatoarea Hramului, unde, pe langă toţi enoriaşii parohiei, au participat şi câteva sute de familii nevoiaşe care au primit pachete cu alimente.
Spre marea noastra surpriză, evenimentul a fost mediatizat de Televiziunea Română, care a transmis la ştiri fragmente din timpul acestui eveniment mult aşteptat de toţi creştinii ortodocşi.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356), "părintele monahilor" este praznuit in calendarul ortodox la data de 17 ianuarie.Este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. În limba română mai este numit şi Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiţia catolică, "Sfântul Anton", ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova. In limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite iar in limba franceză este numit Antoine le Grand ou Antoine d'Égypte.
Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie" (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit. În anul 312 se instalează in deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.
Viaţa lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri şi note şi mai puţin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie. Cu toate acestea, Viaţa lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât şi în Occident. Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunităţi monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum - pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie şi Amatas[3]), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammona, prieten al lui Antonie.
Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme sau Paterice.
Mulţumim pe această cale domnului Stefan Alexiu, enoriaşilor care au făcut donaţii şi domnului Doru Mocanu, administrator al SC „ROMPESCARIA INTRNATIONAL”, care a fost sponsor principal al acestiu mare eveniment.

Intampinarea Domnului si obiceiuri de Stretenie


Intampinarea Domnului - istoric
Intampinarea Domnului, numita in popor si Stretenia (dupa numele vechi slavon) este evenimentul prezenta­rii Pruncului Iisus la templu, la 40 de zile dupa nastere, spre a fi inchinat Domnului. Cu acest prilej se facea si curatirea mamei. Inceputul sarbatoririi Intampinarii Domnului nu este cunoscut. Prima mentiune documentara despre existenta acestei sarbatori este cea din memorialul de calatorie al pelerinei Egeria. Aceasta participa la praznuirea ei la Ierusalim, in anii 382-384 si o numeste Quadragesimae de Epiphania. Pentru ca in vremea aceea Nasterea Domnului se serba la 6 ianuarie, odata cu Epifania, Intampinarea era sarbatorita la 40 de zile dupa Epifanie, adica la 14 februarie.
Sarbatoarea Intampinarii Domnului a fost introdusa la Roma de papa Gelasiu in anul 494. Astfel, a fost inlocuita stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc si procesiuni in jurul orasului cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor.
In Rasarit aceasta sarbatoare s-a introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului).
Dintre crestinii rasariteni, numai armenii sarbatoresc pana astazi Intampinarea Domnului tot la vechea data, adica la 14 februarie.
Intampinarea Domnului - pilda de a aduce pruncii la biserica, la 40 de zile dupa nastere
Intampinarea Domnului sau aducerea Lui spre inchinare a ramas ca pilda si la noi, ca indatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserica, la patruzeci de zile dupa nastere, pentru molifta de curatirea lor si inchinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a nascut vine in biserica si in numele fa­miliei aduce pe noul-nascut ofranda lui Dumnezeu, inchinandu-l la altar.
Preotul insem­neaza cu semnul sfintei cruci pe mama si pe prunc, apoi punand epitrahilul si mana dreapta pe capul mamei, dupa rostirea introducerii litur­gice formata din binecuvantare, rugaciuni incepatoare si tropar (al zi­lei sau al intampinarii Domnului), citeste cele cinci molitfe din Aghiazmatar. Mama si pruncul inchipuie in acest moment pe Maica Domnului cu Iisus in brate in templul din Ierusalim. In rugaciunile rostite de preot se aminteste despre implinirea zilelor "curatirii" femeii lauze, fapt pen­tru care se cere dezlegare, dar se face si cuvenita referire la imparta­sirea mamei cu Sfintele Taine. In ce priveste pruncul, preotul se roaga ca Dumnezeu sa-l creasca, sa-l binecuvinteze si sa-l sfinteasca, randuindu-i dupa aceasta pregatire luminarea botezului. Despre Mantuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfanta Evanghelie ca a fost purtat in brate de catre dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute in Ierusalim in aceste clipe, se savarseste intreaga pro­cesiune a intrarii in biserica, pana la asezarea pruncului in fata usilor imparatesti.
Rostind for­mula de imbisericire, preotul ia pruncul din fata usilor si intra cu el in biserica, zicand mai departe : "Intra-voi in casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta !". Cu aceste cuvinte, pruncul este primit intre alesii lui Dumnezeu, in calitate de catehumen. In interiorul naosului, preotul iarasi rosteste: "In mijlocul bisericii Te voi lauda!", amintind astfel de prezenta cetelor ingeresti. In cele din urma, apropiind pruncul de altar si inchinandu-l la icoanele imparatesti, preotul arata ca acesta a dobandit dreptul de a fi primit in el, in sensul de a deveni pe viitor "jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu" (Rom. XII, 1). Pruncul de parte barbateasca se introduce spre inchinare si in interiorul sfantului altar. Ritul imbisericirii se incheie cu imnul eshatologic al dreptului Si­meon: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane...". Preotul aseaza prun­cul jos pe solee, in fata usilor imparatesti, de unde este luat de catre mama dupa ce aceasta a facut trei inchinaciuni.
Obiceiuri de Intampinarea Domnului, de Stretenie
La 40 zile dupa Craciun, la 2 februarie, cand biserica ortodoxa sarbatoreste Intampinarea Domnului, spiritualitatea populara pastreaza sarbatoarea numita Stretenie sau Ziua Ursului. Se considera ca in aceasta zi anotimpul rece se confrunta cu cel cald, sarbatoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.
Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a castiga bunavointa animalului salbatic, ei asezau pe potecile pe unde obisnuia sa treaca acesta, bucati de carne sau vase cu miere de albine.
Se considera ca puterea acestui animal era transferata asupra oamenilor, in special asupra copiilor, daca acestia se ungeau, in ziua de 2 aprilie, cu grasime de urs.
Bolnavii de "sperietoare" erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par smuls dintr-o blana de urs.
Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in ziua de Stretenie cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.

Crezul