Brussels in Love - "SOLIDARITATEA DE LA INIMA LA INIMA"

O istorie de dragoste pentru toti! Pe 14 februarie 2009, pentru prima data capitala Belgiei si Europei va initia o frumoasa istorie de dragoste, care nu va fi destinata in exclusivitate cuplurilor, ci tuturor acelora a caror inima bate pentru cineva, indiferent de varsta si cultura.Pentru a o demonstra, vor fi organizate actiuni gratuite foarte variate.O scluptura de Christiane Erard va fi instalata in centrul orasului (Galeriile Reginei) pe 13 februarie.Un elixir d'amour (licoarea dragostei) pe baza de ciocolata va fi oferit trecatorilor in diferite locatii ale Bruxelului.In Place de la Monnaie, baloane colorate pe care copii si familiile lor vor scrie mesaje de dragoste, vor zbura catre inaltul cer. Aceste mesaje si desene se vor scrie pe carti postale, disponibile in toate magazinele Brico incepand cu 20 ianuarie.Parlamentul Bruxelului va tine o sedinta pe tema "solidaritatea de la inima la inima", find bazata pe concluziile facultatii de psihologie al UCL si abordand mecanismele de solidaritate pentru toate varstele.Numeroase initiative ale vanzatorilor, asociatiilor de cartier, locurilor de cultura, de moda... se vor alatura acestui eveniment, find recunoscuti dupa emblema din imaginea noastra de mai sus: Bruxelles in Love!Dintre activitati mai enumeram: vizite la Musée du Cœur (Cinquantenaire), colectia de inimi Boyadjian, demonstratii de tango, urmate de o serata, ateliere de scluptura de ciocolata, cursuri de bucatarie, cartiere in sarbatoare cum ar fi "rue du Bailly" si cartierul "Dansaert", masini de epoca la Autoworjd etc.Locatia: BruxellesProgram: sambata 14.02.2009 GratuitNumele organizatorului: Avenue des Camélias asbl-vzwSitul organizatorului: http://www.brusselsinlove.com/

magazin-boli me

Fantaghiro

Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan

Frati crestini,
In seara aceasta se incheie slujba sfintilor Trei mari Ierarhi, cei trei luminatori ai lumii, Vasile cel Mare, Grigorie si Ioan Gura de Aur si se deschide slujba pentru sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan.
In cinstea Sfintilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit si de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfantul Vasile, la 25 sfantul Grigorie si la 27 sfantul Ioan Gura de Aur. S-a vorbit si aseara si astazi, insa ei sunt inepuizabili. Asa de bogati in viata lor asa de multe fapte au facut si asa de frumos au scris, asa de mult au scris, incat oricand se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este intinsa, volume intregi. E o colectie numita Migne, in greceste si latineste, volume intregi din operele lor. Si acesti barbati au trait putin in comparatie cu multi altii, sfantul Vasile cel Mare a trait numai cincizeci de ani, sfantul Grigorie mai mult, optzeci de ani si sfantul loan Gura de Aur saizeci si ceva de ani. Insa in acesti ani au lucrat si s-au consumat pe ei, asa cum o lumanare de ceara curata arde luminos si nestingherit pana cand se topeste, pana la ultima picatura de ceara. Asa au stralucit asa si-au mistuit viata acesti mari sfinti ai Bisericii. Ii praznuim si separat, ii praznuim si impreuna. Ii praznuim separat pentru ca au niste deosebiri intre ei, fara indoiala, sunt trei mari personalitati. Dar ii sarbatorim si impreuna, pentru ca au si niste calitati care ii unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneste pe ei, pe acesti trei sfinti luminatori ai Bisericii, sau trambirele Duhului Sfant, este in primul rand cultura lor extraordinara. Pentru ca au invatat si stiinta veche, pagana, de pana la ei si au adancit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de intelepciune si de idei. Deci aceasta cultura, pe care toti au avut-o, Vasile, Grigorie si loan, ii uneste pe roti. Mai ales ca traiesc in acelasi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfantul Vasile si sfantul Grigorie, in 329; sfantul loan mai tarziu, 347 si la 407 moare, se stinge undeva in Cucuz.
Deci traiesc in aceeasi epoca si in aceleasi probleme de atunci: era lumea pagana care trecea catre crestinism incet, incet si, in acelasi timp, [erau] foarte multe erezii, indeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hrisios [si] care castigase convingand si pe imparatii vremii de atunci. Mai ales pe Constantiu, fiul lui Constantin cel Mare. Si pe Valens, care a fost contemporan cu acestia; cu sfantul Vasile cel Mare a avut [Valens] niste scanteieri, niste dialoguri, incat si-a dat seama ca atunci abia se intalnea cu niste episcopi care cu adevarat stiau sa-si apere credinta lor, doctrina in care cred si pentru care mor.
In aceasta epoca traiesc toti [trei], adapati din vechea cultura si din cea noua, crestina. Insa fiind asa de culti, erau totusi niste oameni extraordinar de smeriti, umili. Stiau ca totul le vine de la Dumnezeu si nu-si insuseau nimic din meritele lor. In acelasi timp, erau niste oameni foarte generosi, iubitori de straini, iubitori de bolnavi, iubitori de saraci, si unii si altii, si sfantul loan, in capitala imperiului si sfantul Grigorie - a fost si el patriarh la Constatinopol - si sfantul Vasile cel Mare in Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au indemnat si cu cuvantul, rupand pungile bogatilor si revarsandu-le saracilor, unificand, cat au putut ei sa faca intr-un timp destul de scurt, rupand aceste diferente intre bogati si saraci, cum nu ne putem inchipui noi astazi. Erau mari latifundiari care aveau mosii prin alte continente si robi cu miile si erau in acelasi timp saraci si necajiti care abia isi castigau painea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multa energie, cu foarte multa putere, ca sa deschida inimile bogatilor, sa daruiasca acestor multimi sarace si flamande. Deci foarte generosi si iubitori de oameni, foarte omenosi, acesti sfinti Trei Ierarhi.
Si inca o calitate care a uimit lumea pagana: sfintenia vietii lor. Prin post, prin rugaciune, prin renuntarea la sine au devenit cu adevarat vase ale Duhului Sfant, temple ale Duhului Sfant cum spune sfantul apostol Pavel, niste oameni cu adevarat sfinti, plini de mireasma Duhului Sfant, in roata fiinta lor. De aceea au rodit asa de mult in viata lor si a ramas nemuritor tot ce au facut ei, si faptele si scrisul lor.
Acestea ar fi, in general, calitatile care ii apropie, insa... totusi erau deosebiti. Sfantul Vasile avea statura inalta, slab, negricios la fata, cu o barba mare, neagra - n-a avut timp sa se inalbeasca, a trait numai cincizeci de ani. Un om insa cu o extraordinara energie, incat nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era porunca, trebuiau s-o implineasca numaidecat. Daca si imparatul Valens, si Iulian Apostatul, dusmanii crestinilor, ai dreptei credinte, nu aveau incotro! Vasile era cu adevarat un stalp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omeneasca si dumnezeiasca, acest mare Vasile.
Grigorie - colegul lui de studii si prieten iubit despre cate se spunea: "sunt doua trupuri, Vasile si Grigorie, insa un singur suflet", asa era de mare aceasta unitate intre dansii, asemanare in ceea ce este frumos si bun. Sfantul Grigorie era de statura mijlocie, batran catre sfarsitul vietii sale, cu par alb, plesuv... Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume cand vorbea in Constantinopol despre Sfanta Treime... Arienii aruncau cu pietre in el, ca intr-un netrebnic iar el nu s-a aparat, mergea si vorbea in cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit si a suferit acest ochi. Insa era un om cu ochi duhovnicesti care au vazut clar Sfanta Treime si a scris niste lucruri cu mintea lui agera care au ramas doctrinarii, au ramas niste stalpi, niste faclii de luminare pentru toate veacurile crestine. O minte extrem de agera si in acelasi timp o fire blajina, o fire duioasa, o fire foarte sensibila. Sfantul Grigorie era si un mare poet. A scris peste unsprezece mii de versuri. Viata lui toata e scrisa in versuri si anumite minuni [sunt] povestite de el in aceste versuri. O fire de poet, de filozof si de adanc teolog.
Sfantul Vasile cel Mare, intre altele, pune bazele vierii calugaresti de obste; el insusi, ca si sfantul Grigorie au fost niste mari calugari in acelasi timp. Insa cum traiesc...
Sfantul loan Gura de Aur, cu statura mijlocie -spune in Viata lui - avea capul marisor, era putin chel, cu parul negru, ochii stralucitori, patrunzatori si avea indeosebi o mare energie in a spune adevarul pe fata. A mustrat pe Eudoxia cea vicleana si trufasa, imparateasa Bizantului care l-a si aruncat de doua ori in exil; datorita ei sfantul loan a murit mai devreme decat trebuia, aruncat intr-un exil departe de patria lui si de tronul sau patriarhal. Insa sfantul loan avea o fire totusi blanda cu cei saraci, cu cei necajiti, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dadea tot ca sa fie ajutati cu adevarat. Era foarte bogat, ca si Grigorie si ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfantul loan si-a vandut averea sa si a impartit-o la saraci toata. A facut case de milostenie, case de ingrijire a bolnavilor, a saracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, incat era un om cu adevarat daruit altora. In predicile lui pe care le-ati mai auzit, gasea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca sa-i convinga pe pacatosi sa se intoarca la calea cea buna, placuta lui Dumnezeu. El mustra, insa mustra cu foarte multa blandete, foarte multa bunatate, incat de la el plecau oamenii convinsi ca trebuie sa asculte de cuvantul lui, ca e cuvantul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalti, sfantul loan Gura de Aur ne covarseste cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de orarorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci si de mai tarziu, sfantul loan a ramas neintrecut ca orator al Bisericii. Un mare orator in vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie in vremea lui, insa de la el, de la Libanius incoace, sfantul loan a ramas cel mai mare orator al lumii, crestine in special.
Se distinge sfantul loan Gura de Aur printr-o mare putere de a evoca, in care se vede toata grija lui pentru sufletele care il ascultau si care doreau sa afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales sa va citesc aici, de veti avea rabdare sa ma ascultati, un cuvant din sfantul loan Gura de Aur, in care arata ce l-a indemnat pe el sa vorbeasca lumii, ce l-a mistuit pe el sa spuna cuvantul lui Dumnezeu celor din vremea lui. Si dupa aceea, cuvantul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei pana astazi. Si profetii si apostolii au fost manati de un foc launtric sa spuna, nu de trufia lor, nu incapea trufie la ei, insisi ii ardea acest foc al Duhului Sfant care ii obliga sa rosteasca. Spune Sfantul Pavel undeva: "Vai mie, daca nu voi vesti cuvantul lui Dumnezeu! Vai mie!" Asa spune sfanta! acesta mare, loan Guta de Aur. Si o sa va citesc un cuvant despre aceasta grija de a vesti cuvantul lui Dumnezeu si ce folos se urmareste prin aceasta vestire a cuvantului lui Dumnezeu: Tot crestinul trebuie sa fie osardnic in sfatuirea celor rataciti. Si acuma incepe cuvantul lui: "Cand pacatosii, inca dupa sfatuirile noastre, raman in pacatele lor, totusi noi nu trebuie sa incetam a le impartasi sfatul nostru." Asculta unul si pleaca, nu-i place, pleaca; insa cuvantul pe care l-a auzit din cand in cand il bate la ureche si la inima. Si ascultati cum se compara cuvantul rostit cu cele din natura: "Fantanele curg chiar cand nimeni nu scoate apa din ele, izvoarele clocotesc cand nimeni nu ia apa dintr-insele si cand nu beau, si paraiele curg chiar si cand nimeni nu inseteaza." Ce frumoase figuri de stil si cat adevar poarta! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlau Duruitoarea, apa limpede si foarte buna si sanatoasa, cine bea din ea? Beau calatorii in timpul verii, care au indrazneala sa urce pe Ceahlau. Curg insa mereu aceste izvoare, asa curge si cuvantul invataturii. Spune Sfantul loan mai jos: "Asa si predicatorul trebuie sa-si faca datoria sa din toate puterile, desi nimeni nu-l baga in seama." [Invatatorul] vorbeste, lasa-l in treaba lui! "Asa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem pusi a predica cuvantul cel ceresc, sa nu lasam nimica din cate stau in puterile noastre. Sa nu tacem niciodata, asculta-ne cineva sau nu. Cand Ieremia prorocul", marele proroc Ieremia, "ameninta pe iudei si le predica nenorocirile care veneau asupra lor..." Din cauza pacatelor lor (...) - se departasera de la Dumnezeul cel adevarat si-si insusisera baalii, acei zei pagani, le aduceau jertfe si ucideau pe copiii lor, fete si baieti, aduceau jertfe acestor baali - S-a maniat Dumnezeu pe ei si i-a amenintat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multa putere si precis ce-i asteapta. Insa desi a spus un cuvant (in capitolul 19), le-a spus toata aceasta veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stapanitor acolo l-a bagat in temnita. De ce-a facut asa? Sperie poporul. Si a iesit dupa aceea din temnita si a amenintat pe cel care il aruncase in temnita, Pashur: Tu insuti si prietenii tai o sa fiti dusi in Babilon si acolo o sa mori.
Deci "cand profetul Ieremia ii ameninta pe iudei si predica nenorocirea ce avea sa vie, el era batjocura si ras" contemporanilor sai. Toti radeau de profetul Ieremia: a mai venit si asta. "El se hotarase a se lasa de dregatoria sa profetica", sa-l lase in pace, "caci prinsese slabiciune omeneasca si nu mai vroia sa sufere deraderea si batjocura. Dar ascultati-l pe el insusi, zice asa: "M-au facut spre ras, toata ziua am fost batjocorit si-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, si mai mult nu voi mai grai in numele Lui in fata acestui popor. Dar s-a facut ca focul ce arde in inima mea si se aprindeau oasele mele si era sa pier, pentru ca nu vorbeam"." Nu voi mai pomeni de El si nu voi mai grai de numele Lui, dar iata, era in inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, inchis in oasele mele si eu ma sileam sa-l infranez dar n-am putut. Cu adevarat vroia foarte mult pe dinlauntru sa vorbeasca, sa le spuna, chiar daca nu le convine. "El voieste sa zica", talmaceste Sfantul loan ""gandeam sa ma las de dregatoria profeteasca, caci iudeii nu ma ascultau. Dar indata ce mi-am facut acest plan, puterea Duhului s-a aprins in sufletul meu ca un foc care a invapaiat tot launtrul meu si asa de tare imi mistuia oasele, incat eu n-am putut suferi acest parjol". Deci daca acel profet care in toate zilele fusese ras, batjocorit si ocarat, a trebuit sa sufere o astfel de pedeapsa cand s-a hotarat sa taca, de ce iertare ne vom invrednici noi care nu suferim asa de mult cum suferea el, ca ne imputinam cu duhul pentru usuratatea mintii unora dintre ascultatori si voim sa incetam de a-i invata, atunci cand inca multi altii ne asculta?" - cum sunteti dumneavoastra acum.
"Eu stiu ca unii vor zice in batjocura sau in deradere dispretuitoare: "tu ai intors pe toti cu predica ta?" Ce zici, omule? Am fagaduit noi oare ca intr-o zi sa dobandim pe toti? Daca noi am miscat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai pe unul din ascultatori, nu este oare aceasta indeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice inca trai mult. Presupuneti ca noi, prin cuvantarea noastra, n-am dobandit pe nimeni, cu toate ca este cu neputinta ca o cuvantare semanata in atatea auzuri sa ramana cu totul fara roada. Insa fie si asa. Cuvantarea noastra si atunci, totusi, n-ar ramanea nefolositoare. Cand ascultatorii nostri iarasi vor fi pacatuit, o vor fi facut aceasta nu asa, fara de rusine, ca mai inainte. Totusi isi vor fi adus aminte", de pilda in timpul unei betii, "de mustrarea noastra, de dojanele noastre, iar aceasta amintire negresit a produs rusine, ei au rosit inlauntrul lor si au savarsit pacatul lor nu cu obraznicia cea mai dinainte" h-au dat seama ca pacatuiesc, gresesc. "Iar aceasta esre inceputul indreptarii si al intoarcerii celei desavarsite, cand cineva se rusineaza de pacatul savarsit si singur osandeste cele facute." Deci inca un folos: chiar atunci cand nu-i bagar in seama, atunci, cuvantul insa ii vine mai pe urma in minte. Cuvantul, frati crestini, are o mare putere asupra noastra, a oamenilor. Cuvantul te poate rataci, cuvantul te poate indrepra, te poate mustra, te poate reinvia.
"Afara de aceasta, urmeaza pentru noi si un alt castig care este nu prea mic. Noi am facut pe cei luatori aminte mai imbunatatiti si i-am convins ca aceia mai bine s-au gandit, care nu se amagesc de multimea cea mare. Asadar eu, desi n-am vindecat pe cei bolnavi, totusi am facut mai tari pe cei sanatosi." I-a convins de adevarul faptei bune si al gandului celui bun. "Cuvantul meu, negresit, pe multi nu i-a oprit de la pacat, totusi el a intarit pe cei imbunatatiti.
Voiesc a cumpani inca si un al treilea punct. Eu astazi nu am miscat, dar poate voi misca maine. Si daca nu maine, poate poimaine, sau inca mai tarziu. Cine ne asculta si ne respinge astazi, poate ne va asculta si primi maine. Cine nu ne baga in seama astazi si maine, poate dupa mai multe zile va darui ascultare cuvantarii noastre. Inca si pescarul adeseori toata ziua a aruncat mreaja sa in zadar si seara voia chiar sa plece, dar totusi la urma a prins pesti multi, seara tarziu. Daca noi, pentru neizbutirea intreprinderilor noastre, indata am inceta si ne-am lasa de lucru, atunci s-ar prapadi toata viata noastra, si cea trupeasca si cea duhovniceasca. Daca de pilda, lucratorul de pamant pentru o vreme rea intamplata o data, de doua ori sau de mai multe ori, ar parasi lucrarea pamantului, atunci noi toti curand ar trebui sa pierim de foame. Si daca corabierul pentru o furtuna intamplata o data, de doua sau de mai multe ori ar fugi de mare, si viata noastra ar pierde foarte multe indemanari".N-ar mai calatori lumea pe mare. Au fost niste accidente de avion si ar trebui sa stea lumea, sa nu mai mearga cu avionul. Cu trenul la fel, cate accidente nu sunt, cu masinile, insa lumea merge. Asa si cu aceste cuvinte. "Daca la toate mestesugurile, meseriile, ar lua cineva aceeasi hotarare, ar trebui totul sa piara si pamantul s-ar face o pustietate, fiindca toti oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu barbatie se apuca iarasi, din nou, de indeletnicirile lor si adeseori nu au avut de pierdut. Pe langa acestea se adauga ca acestia, in caz de neizbutite au numai paguba, la noi insa nu se intampla asa, ca predicam si sfatuim. Cand tu imprastii samanta invataturii si ascultatorii nu au primit si n-au adus rod ascultarii, totusi tu primesti de la Dumnezeu plata cuvenita pentru sfatuirea ta. Si cand aceia nu vor sa te asculte, tu vei primi tot atata de mare rasplatire, precum ai fi primit cand ei ti-ar fi urmat, caci tu ai facut tot ce atarna de tine". "Noi suntem datori sa semanam", spune sfantul Pavel "si Dumnezeu sa faca sa rodeasca." Noi nu suntem raspunzatori de ceea ce fac ascultatorii nostri. Ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i indruma, a-i indemna e datoria noastra, a urma si-a face este datoria lor - adica a dumneavoastra.
"Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur si sa ispraveasca toate". Aici e un lucru foarte important pe care o sa-l ascultati acum. E vorba de aceasta lucrare a dumneavoastra care ascultati cuvantul lui Dumnezeu, care cunoasteri niste lucruri si le puteti impartasi altora care nu vin sa asculte. Noi nu putem intra in anumite case, dumneavoastra insa puteti face acest lucru. Asta spune mai departe sfantul Ioan: Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur sa ispraveasca, sa faca toate. El nu poate sa fie la toti, in toate zilele spre a-i sfatui." Intr-o comuna mare sau intr-un oras, el nu se poate duce la fiecare familie, insa "daca voi veti voi sa impartiti intre voi lucrarea intoarcerii, daca fiecare va voi sa ia asupra-si ingrijirea pentru unul dintre fratii sai, atunci curand zidirea Bisericii va spori mai bine. Asadar, vorbeste cu fratele tau si-l indeamna, chiar daca el nu te-ar asculta, totusi tu vei dobandi prin aceasta plata cuvenita. Insa numai atunci cand nu vei inceta si vei continua cu indemnarea, cu sfatuirea". Chiar daca s-ar plictisi sau te-ar repezi. Sa-i spuna cu binisorul, ii mai lasa putin, iar ii spune cu dragoste si cu un accent, nu de porunca, ci de compatimire. Si atunci primeste, adica cu un duh smerit. Asa erau sfintii acestia care au lasat cuvantul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau impreuna cu cei care erau in necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Asa si noi cand predicam, cand spunem altuia la ureche, intre patru ochi sau intre sase ochi, sa-i spunem cu aceasta compatimire, cu acest duh umilit, cu aceasta dragoste sincera de a-l ajuta, de a-l indrepta si atunci el primeste.
"Fara obosire pandeste satana" - ascultati acum alt aspect al lucrurilor: "Fara obosire pandeste satana mantuirea omului si noi nu trebuie, oare, sa ne rusinam de a fi nepasatori de manuirea oamenilor celor asemenea noua, cand satana de-a pururea gandeste la pierzarea lor?" E o lupta aici intre duhul rautatii, al vicleanului si aceasta lucrare a lui Dumnezeu in lume pe care trebuie sa o facem intre noi - suntem toti frati in Hristos si de aceea ne rugam cu Tatal Nostru, avem un singur Tata ceresc."Satana ne ingrozeste cu lupta impotriva oamenilor, desi Dumnezeu il opreste de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, macar ca Dumnezeu insusi te indeamna si cere ca iarasi sa dobandesti pe cei cazuti? Pe cand satana arata o astfel de ravna pentru pierzarea oamenilor, noi n-aratam nici cea mai mica parte din asemenea ravna pentru mantuirea fratilor nostri? Pentru aceasta, cand tu vezi un frate invartosat si neplecat care nu voieste sa te asculte, atunci zi intru sine-ti: "Oare nu-l voi putea dobandi cu timpul?" Aceasta si Pavel ne-a poruncit sa facem cand scrie asa: "Slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca, ci bland sa fie catre toti, invatator si suferitor."" Se intampla in casele noastre crestine, de aici si din alte parti ale tarii, cineva din familie merge la biserica, citeste, se roaga, citeste Acatistul Maicii Domnului, insa nu poate convinse pe cei din familia sa sa mearga si ei pe aceeasi cale. De ce oare? Poate sa se ascunda un dram de mandrie in persoana care merge pe calea lui Dumnezeu.
Poate un pic de dispret catre ceilalti, poate porunceste cu autoritate si cu un accent de rautate si cu aceasta dorinta, de a face toti ca ea sau ca ei. Asta e foarte greu... Vezi cum creste un arbore, cat de mic, abia il vezi, abia rasare din pamant si astepti sa creasca. Creste, daca se indoaie la varfuri ii pui o proptea si incet-incet creste pana cand se instapaneste si creste singur. Cam asa crestem si noi, avem o viata nu prea lunga, insa o viata in care crestem mereu. Toata viata e o cumpanire intre bine si rau si daca cineva e in preajma noastra si ne ajuta pe arborele care se ridica din pamant, ca sa fie ocrotit de vanturi, sa creasca drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Si asa sunteti dumneavoastra care stiti [si] ascultati din cand in cand cuvantul lui Dumnezeu. Insa sa se faca aceasta cu smerenie si cu dragoste, cu duhul umilintei si atunci va prinde cuvantul nostru, altfel [celalalt] intoarce capul si pleaca, ramanem singuri.
Spune sfantul Pavel aici, "slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca". Cand il inveti pe cel din casa ta, nu mustra prea tare si nu bate la cap prea mult. Spune-i putin, lasa-l sa se mai odihneasca, iarasi revii, pandeste momentul.
Aceasta lucrare de indreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrari] speciale pentru educatia tineretului si a lumii. Foarte greu sa inveti pe altul. Daca tu pe tine nu te poti indrepta, si stii o multime de lucruri, cum poti sa ai pretentii sa faci pe altul ca tine? In primul rand sa nu se sfadeasca, "ci bland sa fie catre toti, invatator si suferitor, rabdator, cu indelunga rabdare, cu blandete certand pe cei ce stau impotriva, poate candva le va da Dumnezeu pocainta si cunostinta adevarului spunea sfantul Pavel catre Timotei, ucenicul sau".
"Nu vezi tu oare", spune sfantul loan, "ca un parinte, chiar cand este deznadajduit despre insanatosirea copilului sau, totusi plangand, suspinand, sade langa patul lui, il saruta cu dragoste si intrebuinteaza toate mijloacele de vindecare pana la suflarea cea mai de pe urma. Tot asa trebuie sa faci si tu cu fratele tau". Fratele tau, in intelesul de oricine, aproapele nostru. "Acela cu lacrimile sale nu poate sa alunge boala, nici sa respinga moartea ce se apropie. Tu insa pe un suflet bolnav de moarte poti adeseori a-l mantui si a-l scula, prin lacrimile si suspinurile tale, daca tu esti neobosit si nu te indepartezi de dansul. Tot asa face si Dumnezeu cu noi, desi noi suntem nebagatori de seama si totusi in toate zilele vorbeste catre noi prin profeti si apostoli si nu inceteaza a indemna pe cei cerbicosi" - mandri, trufasi - "neluatori aminte. Ganditi-va, in sfarsit, ca acel ce nu inceteaza cu sfatuirea, desi o face in desert, va secera o rasplata inca mai mare decat acela care prevede ca cuvintele sale vor fi ascultate. Caci acela care de-a pururea indeamna fara sa fie ascultat si totusi nu oboseste, da dovada de dragostea cea mai calduroasa si mai adevarata de aproapele sau".
Frati crestini, asa a invatat sfantul loan, asa invatau si sfantul Vasile, sfantul Grigorie si asa invatau si invata sfintii. Sa ne insusim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, sa ne facem si noi cat de cat asemenea lor. Amin.
Parintele Sofian Boghiu

Ortodoxia in mileniul III

Intruparea Fiului lui Dumnezeu reprezinta axa in jurul careia graviteaza istoria omenirii. Cei 2000 de ani de crestinism ce au trecut de la "plinirea vremii", cronologic vorbind, s-au calculat de la Nasterea lui Hristos si ca al treilea Mileniu, in care au intrat, apartine tot erei crestine. Viata Mantuitorului, misiunea Bisericii pe care a intemeiat-o, convertirea popoarelor, prefacerea lumii, sunt dovezi ale unor vremuri mesianice. Pecetea pusa de crestinism in cultura si civilizatia omenirii este de necontestat.
Secolul al XIX-lea, socotit in termenii istoriografiei de la 1789 la 1914, a fost o perioada de secularizare galopanta, de ateism si de pozitivism. A fost o epoca nasita de doctrina iluminismului, a ratiunii care il incuia pe Dumnezeu transcendent (Kant), a exaltarii istoriei profane (Hegel) si mai apoi a exaltarii urii si a materialismului.
In decursul acestui secol, Occidentul a migrat spre gnosticism si ateism, ramanand acolo pana astazi. In aceste conditii au aparut germenii teoretici ai comunismului. Atacul impotriva Bisericii a pornit cat se poate de violent in Franta revolutionara: in anii terorii au fost lapidati preoti intocmai ca un secol si jumatate mai tarziu in Rusia Sovietica sau ca in Spania razboiului civil. Cat priveste secolul XX, calculat fie dupa cronologia clasica, fie dupa aceea a "razboiului de 77 de ani", el a continuat sa se descrestineze, fenomen alimentat de mitul asa-zisului progres infinit, de cultul tehnologiei, de continuarea si adancirea secularismului, de cultul banului, de bunastare etc.
Dupa 1914 si decisiv dupa 1945 s-a mai intamplat un lucru de extrema insemnatate: mentalitatea catolica care a marcat profund cel de al doilea Mileniu, a fost inlocuita de mentalitatea protestanta. Impactul psihanalizei este peremtoriu in acest setts. Psihanaliza este un substitut si o caricatura a tainei spovedaniei. Or, aceasta "tehnica" curativa a cunoscut o uriasa raspandire tocmai in tarile cu religii protestante sau neoprotestante, unde nu exista Taina Spovedaniei.
In istoria crestinismului prigoana nu este nici pe departe o noutate si am pomenit de episodul Revolutiei franceze. Prigoana a fost si ofensiva catolica, prin uniatie, incepand din 1596 (unirea de la Brest Litovsk), continuata cu episodul din 1700, binecunoscut noua, romanilor. Dar prigoana avea ca finalitate inlocuirea unei religii cu alta: trecerea fortata de la Ortodoxie la calvinism sau la catolicism. Secolul al XX-lea aduce, pe de o parte, atomizarea confesionala, in Occident, iar pe de alta, statul declarat ateu: acesta din urma fie ca tolereaza un minimum de viata confesionala, prigonind in acelasi timp clerul si credinciosii, fie ca o desfiinteaza cu desavarsire - cazul Albaniei, devenita cel dintai stat ateu din lume.
Regimurile comuniste instalate de sovietici in Europa au afectat deopotriva tari majoritar catolice (Polonia), protestante (Germania de Rasarit) si cea mai mare parte a tarilor ortodoxe: Uniunea Sovietica - in care erau incorporate alte doua tari pravoslavnice: Ucraina si Georgia -, Romania, Bulgaria, actuala Iugoslavie. La adapost de flagelul rosu ramasesera doar Grecia si mica insula Cipru. Or, este evident in prezent, dupa mai bine de un deceniu de la prabusirea comunismului, ca in tarile majoritar ortodoxe eliberate exista cea mai evidenta recrudescenta a credintei in Dumnezeu si a regasirii vetrei liturgice si comunitare a Bisericii. Recensamantul intreprins in 1992 in tara noastra evalua "numarul ateilor marturisiti la cateva zecimi de procent; aproximativ 50.000 in cifre absolute.
Ortodoxia a supravietuit si are astazi nebanuite resurse nu numai in Romania, unde represiunea nu a cunoscut pustiirile apocaliptice din Rusia Sovietica, dar chiar si in fosta patrie a comunismului, unde prigoana a durat aproape saptezeci de ani. Este adevarat, iarasi, spre deosebire de Romania, ca in Rusia sectele si-au croit, totusi, drum, dar rastimpul cel mai alunecos - ultimul deceniu - a fost depasit. O data cu prabusirea regimurilor comuniste si cu revenirea la o viata religioasa normala, a inceput iuresul prozelitist, care viza indeosebi tarile cu Biserici nationale ortodoxe. Nu numai neoprotestantii, dar si romano-catolicii si-au pus mari nadejdi in aceste virtuale "terra missionis" si in cele din urma au ramas surprinsi si dezamagiti.
Insist asupra faptului ca Bisericile Ortodoxe nationale din tarile eliberate de comunism au trecut proba de foc a identitatii lor in cursul deceniului care s-a incheiat. Nu numai credinciosii acestor Biserici, dar si oamenii care aveau sa se apropie de ele s-au confruntat cu o serie de ispite. Am pomenit de prozelitismul catolic, cu cele doua aripi ale sale - romano si greco-catolicismul -, de ofensiva sectelor neoprotestante si, totodata, a celor extrem-orientale care au castigat teren in Occident.
In cei peste zece ani scursi de la eliberarea de comunism, Bisericile Ortodoxe s-au consolidat, chiar daca au avut de surmontat numeroase obstacole. Unele de natura interna, cum a fost schisma Bisericii Bulgare; altele pornite din exterior si ma refer la acuza de "colaborationism", acuza violenta si virulenta formulata de intelectualii pro-occidentali si occidentalizatidin aceste tari. Merita sa adaug ca aceste atacuri manifestate fie sub forma concurentei confesionale, enumerate mai sus, fie venite din partea unor intelectuali gnostici locali, faceau abstractie de cateva trasaturi elementare ale Ortodoxiei.
Bisericile Ortodoxe au fost si au ramas Biserici de mare forta si coeziune comunitara care au la temelie masa, "poporul lui Dumnezeu", nicidecum o elita anemica. Prin bogata lor viata liturgica si sacramentala, aceste Biserici au marcat decisiv mentalitatea popoarelor respective. "Limbajul" lor este unul afectiv si sugestiv, necum abstract, conceptual. Calendarul liturgic a patruns in viata cotidiana a credinciosilor si s-a inradacinat acolo, iar personalitatea sfintitoare a preotului a fost mereu privita prin prisma harului si mai putin a calitatilor sau a defectelor individuale. Detractorii acestor Biserici ar fi trebuit sa cunoasca celebra fraza din Enciclica patriarhilor ortodocsi din 1848: "La noi nici patriarhi, nici sinoade nu au putut sa schimbe nimic, intrucat chezasul credintei este insusi poporul".
De asemenea, aceia care au vrut sa inteleaga Ortodoxia au privit Biserica exclusiv ca pe o institutie umana si nu ca pe un asezamant divino-uman condus de Hristos. Au vrut, cu instrumente rationale, sa evalueze si ceea ce apartine elementului divin. Pentru ca e dificil sa le vorbesti unor asemenea oameni de Pronie si de interventia lui Dumnezeu in istorie si inca si mai greu, de jertfa care rodeste in fata lui Dumnezeu. Regasirea Bisericii sau descoperirea ei de oameni care o ocolisera sau o ignorasera este iarasi un fenomen complex si anevoie de explicat unor observatori nedumeriti si sceptici.
Asa incat, as spune cu toata convingerea ca la inceputul Mileniului al treilea constatam o primavara a Ortodoxiei si a Bisericilor Ortodoxe. Fenomenul este consecinta pastrarii intacte a Traditiei. intr-o lume care asaza semnul egalitatii intre Traditie si perimare, uzura, decreptitudine, Ortodoxia demonstreaza ca Traditia este o conditie esentiala a continuitatii, a innoirii, o temelie a prezentului. Ca Traditia si respectarea ei sunt bineplacute lui Dumnezeu.
Ortodoxia este calitativa si nicidecum cantitativa. La inceputul Mileniului III, exista in lume intre 250 si 300 de milioane de credinciosi ortodocsi, adica in jur de cinci la suta din populatia Pamantului. Nu cred sa fi fost cu mult mai multi in secolele trecute, iar una din trasaturile definitorii ale Ortodoxiei a constat in faptul ca ea nu a cultivat prozelitismul.
Ortodoxia a inceput sa suscite un interes viu in ultima vreme. Foarte multi se intreaba azi, in strainatate, in Europa sau in Statele Unite, cum de aceste Bisericii atat de legate de Traditie si-au pastrat si chiar si-au sporit credinciosii indata ce au putut fi libere? Cum de merge lumea la biserica in numar mare, inclusiv tineretul si ia parte la slujbe mult mai lungi decat cele ce se tin la bisericile din Apus? Cum de s-au ridicat atatea lacasuri in tari ca Romania, ori s-au infiintat si reinfiintat manastiri in vremuri de grea pauperitate? Cum de mai exista Biserici nationale in aceste vremuri de faramitare confesionala?
Interesul poate fi politic, economic, dar si unul mai adanc, tisnind din nevoile de echilibru sufletesc ale omului zilelor noastre. Respingerea, suficienta in raport cu Ortodoxia - mai ales in lumea de mentalitate anglo-saxona - par sa se transforme in interes si in dorinta reala de intelegere. Bogatia slujbelor, frumusetea icoanelor, manastirile cu duhovnicii lor, procesiunile populare incep sa capteze o atentie mai coerenta. Adesea constati mai multa ostilitate in raport cu Ortodoxia la niste intelectuali occidentalizati decit la occidentali.
De aceea cred ca ne aflam intr-un moment in care Bisericile Ortodoxe - ierarhii, preotii, credinciosii lor - pot si trebuie sa explice ce este Ortodoxia, ce sunt Bisericile Ortodoxe, ce cauta si gaseste inlauntrul lor omul obisnuit care le marturiseste. Lucrul acesta trebuie facut in spiritul adevarului, in cuvinte putine si proprii, cu sinceritate si bunavointa reale, insa nu abstract - simpozioane si conferinte - ci mergand la sursa, adica spre manastiri, spre duhovnici, spre "parintii spirituali" ai Rasaritului ortodox.
Pentru ca Ortodoxia sa se poata manifesta in liniste si in afara unor ostilitati inutile sau a unor adversitati, este imperioasa explicarea specificului ei. Si aceasta din mai multe motive. Traim intr-o lume al carei cuvant de ordine - sau unul dintre ele - este transparenta. in al doilea rand, vreme de sute de ani, catolicismul a zugravit Ortodoxia in culori sumbre, identificand-o cu obscurantismul si cu un soi de exotism mistic, imagine care s-a transmis si teologilor protestanti sau unei parti dintre ei. De peste zece ani, ortodocsii se confrunta cu mentalitatea unei lumi profund seculare sau chiar neopagane.
Misiunea Ortodoxiei, la inceputul Mileniului III, este de a continua traditia patristica si totodata grija de a pune in valoare puterea de asimilare unica a spiritului crestin. Este iarasi nevoie de a arata puterea innoitoare a Traditiei ortodoxe, care, in cursul celor doua Milenii de stralucire spirituala, a stiut intotdeauna sa vorbeasca fiecarei epoci, fiecarei natiuni, fiecarei tari, fara sa deformeze autenticitatea mesajului crestin.
In sfarsit, numai in Ortodoxie se gaseste cu adevarat o bogatie spirituala, adevaruri despre om, despre Dumnezeu, despre lume si cosmos, cum nu se intalnesc nicaieri altundeva, iar adevarul ca viitorul lumii crestine depinde de aprofundarea Ortodoxiei si de dorinta sincera de a descoperi valorile ortodoxe in fata provocarilor epocii modeme, nu mai trebuie pus la indoiala.
Dan Ciachir

Rugaciunea in biserica

Despre rugaciunea in biserica, Sfantul Ioan de Kronstadt, spunea:
Iubesc sa ma rog in biserica, mai ales in sfantul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindca in biserica ma schimb in chip minunat prin harul lui Dumnezeu; in rugaciunea de pocainta si umilinta cad de pe sufletul meu spinii si lanturile patimilor si ma usurez atat de mult; toata vraja, tot farmecul patimilor piere si sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunatatile ei este ca moarta pentru mine; eu prind viata in Dumnezeu si pentru Dumnezeu, doar pentru Dumnezeu, si ma patrund de El cu totul si sunt un duh cu El; ma fac ca un copil mangaiat pe genunchii mamei, inima mea este atunci plina de pace preacereasca, dulce; sufletul se lumineaza cu lumina cereasca; atunci vezi totul limpede, vezi totul dupa adevar, simti prietenie si dragoste catre toti, chiar si catre vrajmasi, carora lesne le gasesti dezvinovatire si pe care ii ierti cu drag. O, ce fericit este sufletul cu Dumnezeu! Biserica este cu adevarat rai pamantesc.
O, sfanta biserica! Ce bine, ce dulce e sa se roage in tine omul! Caci unde este rugaciunea inflacarata, daca nu intre zidurile tale, inaintea prestolului Dumnezeiesc si inaintea fetei Celui ce sade pe dansul? Cu adevarat, sufletul se topeste de umilinta rugaciunii si lacrimile curg pe fata precum apa. Dulce e sa te rogi pentru toata lumea.
In timpul slujbelor, in timpul savarsirii tuturor Tainelor si rugaciunilor sa fii increzator ca un copil fata de parintii lui. Adu-ti aminte ce mari Parinti, ce luminatori ai lumii, luminati la randul lor de catre Duhul Sfant, te calauzesc. Fii simplu si increzator ca un copil, neindoindu-te de lucrarea lui Dumnezeu. Toata intristarea vars-o la Domnul, iar tu sa fii cu totul lipsit de intristare. Nu va grijiti cum sau ce veti grai, ca se va da voua intr-acel ceas ce veti grai, ci insusi Duhul Tatalui vostru este Cel ce graieste intru voi (Mt. 10, 19-20). Domnul a inlaturat demult de la noi aceasta grija, aceasta intristare, invatandu-i pe Parintii nostri cei purtatori de Dumnezeu ce sa graiasca Domnului in timpul sfintelor slujbe, sfintelor Taine si in feluritele imprejurari ale vietii omenesti unde este nevoie de rugaciune, care face sa se pogoare binecuvantarea de Sus. Ar trebui sa ne rugam cu usurinta, dar iata ca vrajmasul ne necajeste. Ce inseamna necazurile pe care ni le face el daca inima noasta e intarita in Domnul! Necazul cel adevarat este daca nu suntem in Dumnezeu, daca nu este in noi credinta tare, daca ne-am legat cu impatimirile acestei lumi, daca intelegerea noastra este trufasa si laudaroasa: atunci si in preasfanta si fara de prihana lucrare a slujbelor Dumnezeiesti a savarsirii si impartasirii Sfintelor Taine, diavolul ne va impiedica puternic.
In slujbe, Biserica ne arata lucrurile sau nevoile pentru care suntem datori sa rugam milostivirea lui Dumnezeu cu nadejde nesovaielnica de a le primi, fiindca cerem in numele Domnului Iisus Hristos, care a zis: Orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face, ca sa Se proslaveasca Tatal intru Fiul (In. 14, 13).
Cand stai in biserica sa fii ca in cer cu Dumnezeu, fiindca in biserica totul este ceresc. Aici rugaciunea de obste nu este pentru vreun lucru lumesc, ci pentru mantuirea sufletului, pentru iertarea de pacate, pentru sporirea in fapta buna si daruirea nemuririi sufletelor noastre: rugaciune pentru toti. Toata grija lumeasca trebuie lepadata cand intram in biserica si stam in ea. Liturghia este inchipuire prin oameni, prin felurite lucruri, cuvinte si fapte a nasterii, vietii, invataturii, poruncilor, minunilor si prorociilor, patimirilor rastignirii pe cruce, mortii, invierii si inaltarii la cer a incepatorului credintei noastre, a Domnului lisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu Celui Unul-Nascut. In timpul Liturghiei, El insusi sta de fata in chip nevazut, insusi lucreaza si savarseste toate prin preot si prin diacon, care sunt doar unelte ale Lui.
In biserica auziti mai mult decat orice altceva glasurile sfintitilor slujitori, citetilor si cantaretilor, care se roaga pentru miluirea noastra. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca noi, toti cati suntem in biserica, dupa pacatele noastre suntem vrednici de pedepsele lui Dumnezeu si ca, mai inainte de toate, suntem datori sa ne amintim dupa ce venim la biserica de faptul ca suntem pacatosi, ca am venit la Domnul cerului si al pamantului, la Facatorul si Binefacatorul nostru, pe care in toata ziua si in tot ceasul il maniem cu nedreptatile noastre, ca sa il rugam fiecare pentru sine si chiar - din crestineasca dragoste - pentru altii ca sa ne miluiasca. Rugaciunile pentru miluire [ecteniile] sunt fie mici, fie mari, fie intreite. Dat fiind ca in biserica nici un cuvant nu e de prisos, la cantarea ecteniei intreite trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu cu deosebita putere, din adancul sufletului, din inima cat se poate de infranta, precum se si vorbeste despre asta la inceputul ecteniei: Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru sa zicem: ln acest rastimp trebuie sa lepadam pana si cea mica raceala, cea mai mica neluare-aminte a ei, si sa inaltam duhul smerit, ce s-a facut cu totul luare-aminte, sus, la Ziditorul, prin rugaciune preafierbinte pentru miluirea noastra, a pacatosilor. Dar ce vedem cand preotul rosteste si cantaretii canta ectenia intreita si pe cea mare? In cea mai mare parte, obisnuita neluare-aminte si nepasare a celor ce se roaga.
Daca fratele tau face in timpul slujbei ceva gresit sau care arata o oarecare nepasare, nu te intarata impotriva lui nici launtric, nici la aratare, ci fa pogoramant cu marinimie fata de gresalele lui, aminte aducandu-ti ca si tu faci in viata multe, multe gresale, ca si tu esti om cu toate neputintele omenesti, ca Dumnezeu este indelung-Rabdator si Multmilostiv si nenumarat de mult iarta tie si noua tuturor nedreptatile noastre. Adu-ti aminte de cuvintele din rugaciunea Domneasca: si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri. Cuvintele acestea trebuie sa ne aminteasca intotdeauna ca noi insine suntem in toata vremea datornici mari, mari pacatosi inaintea lui Dumnezeu, si aducandu-ne aminte de acest lucru sa ne faca sa ne smerim in adancul inimii noastre si sa nu fim foarte aspri cu gresalele fratilor neputinciosi asemenea noua, caci fratii madularele noastre sunt, ca noi insine. Omul este iute la manie din pricina necunoasterii de sine, a trufie si a faptului ca nu ne dam seama cat se vatama prin aceasta firea noastra si ca putin L-am cunoscut pe blandul smeritul Iisus.
Cei care merg la slujba dupa ce au mancat isi iau de bunavoie o povara nefolositoare si chiar vatamatoare, asurzindu-si dinainte sufletul in ce priveste rugaciunea, oprind gandurilor sfinte si simtamintelor sfinte calea spre el. Trebuie sa ne ferim cat putem de mult sa mancam inainte de slujba. Trebuie sa ne amintim ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura (Rom. 14, 17), adica nu poate imparati Dumnezeu in inima ingreunata cu imbuibarea si bautura.
Spre slava preasfantului nume al Stapanului nostru, Domnul lisus Hristos, si a Stapanei de Dumnezeu Nascatoare, va spun ca am simtit de mii de ori in inima mea ca dupa impartasirea cu Sfintele Taine sau dupa ce m-am rugat cu osardie acasa dupa obicei ori in urma vreunui pacat, vreunei patimi, vreunui necaz, vreunei stramtorari, Domnul mi-a dat cu rugaciunile Stapanei (sau insasi Stapana, prin bunatatea Domnului) parca o noua fire a duhului - curata, frumoasa, mareata, luminoasa, inteleapta, buna in locul celei necurate, trandave si molatice, putine la suflet, intunecate, proaste, rele. De multe ori m-am schimbat cu minunata, mare schimbare, spre propria mea mirare, adesea si spre a altora. Slava puterii Tale, Doamne! Slava indurarilor Tale, Doamne, care le arati asupra mea, a Pacatosului!
Tineretul care a tot invatat si n-a bagat nimic la cap merge rareori la biserica si indeobste nu se ingrijeste de lucrarea educarii sale duhovnicesti, socotind-o ca nefolositoare si dedandu-se grijilor lumesti. La acest lucru trebuie luat aminte: este rod al trufiei, lipsei de maturizare duhovniceasca. Ei socot ca a merge la biserica si la slujbele de obste este treaba poporului de rand si a femeilor, uitand ca in biserica slujesc cu frica alaturi de oameni ingerii, socotind acest lucru drept o mare fericire pentru sine.

O femeie puternica nu se impaca cu un “ex”care nu merita

Dedicat tinerelor mele prietene
Sa te impaci cu fostul? De ce nu si nu da? Nu doar ca esti singura si nu ai cunoscut o alta persoana care sa-ti trezeasca sentimente intense si similare celor de altadata, dar in noptile triste de singuratate te apuca un dor atat de nebun pentru ceea ce ai trait ca parca pana si inima da sa crape in tine in tine de pofta, dorinta, clipe frumoase, amintiri si trecut. Ai pana si nostalgia certurilor voastra, iar motivele pentru care v-ati despartit s-au facut de mult uitate in mai toate colturile din creier si in cea mai mare portiune a sufletului. Nu stii daca il mai iubesti sau daca a fost cel putin o iubire adevarata, insa o data sa-l mai vezi (o singura data) si apoi o sa poti sa-ti vezi linistita de viata ta. Si totul o sa se clarifice ca prin minune. Macar o data. Ultima...
Si apoi... dupa ceva timp, pentru ca ti-ai dorit atat de mult un lucru, universul sau destinul te-a ajutat la indeplinirea lui. Ruga ti-a fost ascultata. Din intamplare sau premeditat tocmai te-ai intalnit cu el, premeditat sau din intamplare telefonul magic a sosit. Cand tocmai ti-ai asezat frumos trecutul pe banca rezervata lui, acceptandu-l asa cum a fost el, cu bune, cu rele El ar vrea sa va intalniti. Tu nu mai esti cu nimeni, El insista sa-ti spuna ca la randul sau este singur. De ce “da” si nu “nu”? De ce sa nu te impaci cu el? Decat sa bata vantul prin sufletul tau, mai bine ca, in cinstea iubirii de altadata, sufletul sa fie rascolit si sifonat. Macar o data. Ai timp sa il indrepti la loc. Mai ales ca stii si tu foarte bine ca multe dintre noi, femeile, au pentru fosti si trecut o slabiciune si o afinitate aparte. Si totusi... niciodata sa nu fi slaba si sa nu te impaci cu fostul daca acesta:
Nu are nici cea mai mica intentie sa se schimbe: Tu esti dispusa sa faci compromisuri sau alte lucruri pe care ai spus ca nu o sa le faci niciodata, in timp ce el se multumeste sa le preia ca atare, fara a da nimic in schimb sau fara cea mai mica intentie de a evita sau indrepta greselile care au dus la destramarea relatiei voastre.
Nu apreciaza nimic din ceea ce faci si te trateaza cu dispret si raceala in viata de zi cu zi, nu tine cont de nevoile si dorintele sale, insa are pretentia ca tu sa fii receptiva si atenta la indeplinirea alor sale, iar singurele momente in care simti ca afectiunea si iubirea ar a fi autentice sunt cele de intimitate.
De asemenea, sa nu te impaci cu el doar pentru ca esti singura si nu ai gasit inca pe altcineva si nici daca ai impresia ca incercand sa legati firele rupte nu faceti decat sa va diminuati sansele de a intalni adevarata fericire langa o alta persoana. Daca nu iti vezi viitorul alaturi de persoana de langa tine, mai mult ca sigur ca acea persoana nu este si persoana potrivita.

Daca nu ai trecut peste resentimente, pica, ura si simti ca nici cea mai dulce impacare din lume nu ar putea sa sterga cu buretele durerea despartirii voastre (iar el nici atat), daca nu esti sigura ca impacarea ar fi sinonima si cu linistea si fericirea ta sufleteasca, atunci nu te impaca cu el. Femeile puternice nu se impaca cu fostii care nu merita.
Din spusele lui (rau!) sau (si mai rau!) din comportamentul lui nu mai razbate iubirea sau respectul pentru persoana ta. Daca isi gaseste tot timpul alte preocupari, daca ai aflat ca iese cu altcineva sau daca iti propune nu reluarea relatiei, ci doar o reconciliere temporara pana cand unul dintre voi isi va gasi pe altcineva, daca alaturi de el te simti la fel de singura ca si inainte, daca nu te face sa te simti speciala, ci doar te face sa te intrebi de ce nu esti speciala sau ce anume ai mai putea face sa devii speciala, daca te gaseste pe tine singurul vinovat pentru problemele din trecut si neintelegerile din prezent, daca nu isi doreste din nou o relatie frumoasa, nu mai incerca sa reinnozi o relatie care nu vrea sa fie reinnodata. Nu este o iubire pe care sa o meriti. Sau (cel mai rau!!!)... nu este deloc iubire.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), "părintele monahilor"

Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine.
Este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drep întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.
In limba română mai este numit şi Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiţia catolică, "Sfântul Anton", ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova. In limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite iar in limba franceză este numit Antoine le Grand ou Antoine d'Égypte.
Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie" (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.
În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşază într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, "muntele dinafară", în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice" din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).
Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin.
În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.
Viaţa lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri şi note şi mai puţin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie. Cu toate acestea, Viaţa lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât şi în Occident.
Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunităţi monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum - pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie şi Amatas[3]), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammona, prieten al lui Antonie.
Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme sau Paterice.
Din scrierile Sfantului Antonie cel Mare
· Oamenii se socotesc rationali insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invat at cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali. (Antonie cel Mare) 7
· Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa -L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului. (Antonie cel Mare) 7
· Cel ce poate imblanzi pe cei neinvatati, ca sa iubeasca invatatura si indreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care indreapta pe cei desfranati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blandetea si infranarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7
· Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare) 7
· Dupa cum corabierii carmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stanca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gandurile pacatoase. (Antonie cel Mare) 7
· Celui ce nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este ingaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea. (Antonie cel Mare)
· Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele cand sunt de fata; iar in dos nu-i barfeste. Dar nici celor ce incearca sa-i graiasca de rau nu le ingaduie. (Antonie cel Mare)
· In cuvantari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa infrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decat pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care invaluie sufletul, cum invaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)
· Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel in- telept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)
· Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se impartaseste numai pe cat se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele oricat de smerite ar fi. Mancarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta lui Dumnezeu insa, infranarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blandetea, acestea indumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)
In data de 17 ianuarie, la Parohia Ortodoxa Inaltarea Domnului din cartierul bucurestean Drumul Taberei, str.Aleea Valea Boteni Nr 7, Sector 6, Bucuresti, se sarbatoreste Hramul bisericii Sfantul Antonie cel Mare.
La multi ani tuturor celor care poarta numele acestui mare sfant!

Adevarul despre Eminescu

Poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani şi de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura romana, supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.
Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.
Conservator
Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.
De la Nistru pana la Tisa
Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.
Lovit la Timpul
Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.
Societatea Carpatii - serviciul secret roman al Daciei Mari
In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi - Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.
Urmarit de spionii Austro-Ungariei
Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
Tradatorii
Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).
Nationalistii, urmariti si de rusi
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.
Incomodul Eminescu
Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.
Stia ca i se pregateste ceva
Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.
Interzis si internat
Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.
Suprimarea incepe de la 33 de ani
“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.
Otravit cu mercur
Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.
Eminescu nu a fost nebun
Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.
Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului - deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

Sa nu-l uitam, si sa-l iubim pe Eminescu!

Frumosi si sanatosi

In general, in sezonul rece, toata lumea, dar in mod special cei mici, sunt predispusi infectiilor, cu preponderenta a celor de natura respiratorie. De aceea este necesara intarirea sistemului imunitar. Sanatatea in familie este un lucru important, iar copiii stim cu totii ca au tendinta sa imite tot ceea ce vad, mai ales in propria casa. Asa cum spune un vechi proverb romanesc “Copiii sunt oglinda parintilor”, deci parintii trebuie sa fie intotdeauna un model pentru ei.
Pentru intarirea sistemului imunitar, sunt unele lucruri care se cam stiu deja de mai toata lumea.
Mai toti am auzit despre imunitate. Multi se vaccineaza, altii prefera vitaminele, in mod special vitamina C. Acum majoritatea stiu ca imunitatea reprezinta un sistem de aparare si lupta impotriva agentilor patogeni. Dar, oare, chiar asta inseamna imunitate ? Ei bine, sistemul imunitar este mai mult decat atat. Organismul uman este un microunivers intr-un macrounivers. Astfel, el este alcautit din numeroase sisteme care au functia lor definita si totodata interactioneaza intre ele, stimuland/ inhiband/ regland alte sisteme. El are nevoie de un sistem protector pentru toate celelalte. Primeste “informatii” de la celelalte sisteme atunci cand acestea sunt “in pericol” si intra in functiune. Nu functioneaza solitar, depinde de multi factori din organism.
Pentru o sanatate deplina foarte important este sa respectam:
- Orele de odihna
Mai ales daca seara si parintii sunt agitati, copii au tendinta de a ramane alaturi de acestia pana la ore tarzii, iar daca sunt trimisi la culcare isi gasesc activitati in camera. De aceea este bine sa se dea “stingerea” pentru toti membrii familiei. Orele de somn dintre 22:00 si 24:00 sunt deosebit de importante, caci organismul se reface sub influenta unor hormoni care sunt secretati de catre o glanda din creier doar in aceasta perioada. Niciodata somnul de zi nu il va putea compensa pe cel de noapte. In timpul somnului in organism se desfasoara procese de refacere energetica, regenerare nervosa si celulara. La fel se intampla si cu sistemul imunitar. Globulele albe cu rol in captarea si procesarea antigenelor (microbi) declanseaza si ele procese de reparare membranara si reorganizare a sistemelor intracelulare. La fel se intampla si cu sistemele de producere a anticorpilor sau cu celelalte elemente ale sistemului imun.
- Numarul corect de mese pe zi
Cele trei mese principale pe zi nu doar previn obezitatea, dar le ofera micutilor, si nu numai, nutrientii necesari pentru intreaga zi. Copiii au un metabolism alert si un consum energetic mult mai mare decat al adultului si au nevoie atat de fructe, legume, carne, lactate, cat si de dulciuri, acestea din urma doar la finalul mesei. Daca cel mic nu are pofta de mancare, incercati sa ii intensificati efortul fizic si sa ii oferiti vitamina C (din fructe, ceaiuri cu lamiae, etc), insa nu trebuie sa ii fie interzise dulciurile. Este important ca cel mic sa aiba trei mese pe zi si cate o gustare intre mese, altfel ii puteti modifica fiziologia normala a organelor digestive. Stomacul se mareste sau se micsoreaza, aciditatea gastrica se modifica, la fel si tranzitul intestinal. Mai tarziu vor aparea cu siguranta probleme digestive si cele legate de greutatea normala. Iar daca sistemul digestiv sufera disfunctii, va atrage dupa sine si altele la nivel general.
- Vitaminizarea organismului
Sistemul imunitar este strans legat de buna functionare a tuturor celulelor, al caror metabolism de asemenea este dependent de vitamine. Totul functioneaza in organism ca un sistem inchis si interdependent, daca un segment sufera, atrage dupa sine reactia generala a celorlalte.
Bine este sa nu neglijam activitatile fizice. Majoritatea anticorpilor sunt circulanti in sange. In timpul sportului, capilarele din muschi care de obicei stau inchise (deci fluxul sanguin la acest nivel in stare de repaus este foarte mic), se deschid prin ele circuland o mare cantitate de sange. Aceasta cantitate se afla circulanta in restul organismului, iar cand abordam o stare sedentara se stocheaza in muschi, deci in rest exista un deficit circulatoriu. Depozitele de sange din ficat, si din splina in astfel de momente sunt mobilizate prin “stoarcerea” acestor organe, capsula lor se contracta si poate produce chiar dureri violente. Astfel este folosit si sangele stagnant, sistemul circulator functioneaza spre cote maxime, anticorpii circula in toate zonele organismului si totodata se produce oxigenarea corpului. Mai mult, este prevenit riscul coagularii caci sangele a fost mobilizat din depozite si totodata este stimulata refacerea sangelui, a globulelor rosii, etc. Iata cate efecte benefice poate avea sportul.
Si educatia primita acasa primeaza, pentru ca este important ca cei mici sa invete cum sa isi aleaga prietenii dupa criteriul aspectului. Acestia sa fie curati si sa cunoasca normele de igiena. De asemenea trebuie invatati sa se fereasca de oamenii bolnavi. Dar totusi, copii trebiue sa se joace normal, fara sa fie restrictionati, caci si prea multa frica de imbolnavire poate fi daunatoare. Cei mici fiind tinuti sub un clopot de sticla si neinteractionand cu germenii normali si prea putin patogeni, nu vor capata imunitate fata de ei. Deci nu tineti copiii “in eprubeta”, dar invatati-i
sa-si spele mainile fregvent.

Ecuaţia „cel fără de suflet” - „cel fără de lege”

Proverbul acesta românesc (Nr. 4597 în vol. Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, BPT nr. 342, Bucureşti, 1966), de un bun simţ care dă frisoane, îmi pare o cugetare bună de împlântat în minte şi în inimă, ca să ne aducem aminte de el zilnic. Pentru că zilnic, acolo unde lucrăm sau pe stradă sau la radio sau la televizor sau în ziare, ne întâlnim atât cu cei „fără de suflet” cât şi cu cei „fără de lege”. Şi, din cauză că suntem scandalizaţi de nedreptăţile / fărădelegile şi cruzimile pe care le vedem şi auzim zilnic, suntem înclinaţi să fim justiţiari (ca în filme) sau să pedepsim, gândindu-ne că aceia îşi merită pe deplin pedeapsa. Ca în filmele cu „cel rău” şi „cel bun” (justiţiarul), ne bucurăm când „cel rău” este pedepsit, pentru că socotim că îşi merită pedeapsa. Totuşi, ceea ce merită unii şi alţii Dumnezeu singur ştie, pentru că Dumnezeu singur vede inima omului, şi nu judecă după cele exterioare, aşa cum facem noi. De aceea, pentru creştin dreptatea este a lui Dumnezeu, nu a omului, iar dreptatea care se face în lume prin sistemele de justiţie o preţuim (pentru că este necesară unui fragil echilibru omenesc al lumii în care trăim), dar nu o absolutizăm.
Într-un mod foarte simplu şi intuitiv, proverbul acesta îi pune într-o singură „ecuaţie” atât pe cel fără de inimă (pe cel crud) cât şi pe cel fără de lege (zicem uneori : „un om fără nici un Dumnezeu”, adică un om capabil de orice). În această „ecuaţie” creştinul, omul cu suflet, omul cu bun simţ nu-şi au locul.
Creştinul (omul normal) nu intră în dezbatere cu cel fără de lege după cum zice un alt proverb : Nu te certa cu cel nebun, că oamenii nu vor mai face diferenţa dintre voi. Nebunul nu e doar cel bolnav mintal, ci şi cel care „şi-a pierdut minţile”, cel care leapădă legea / învăţătura / înţelepciunea lui Dumnezeu : „Zis-a cel nebun întru inima sa : Nu este Dumnezeu !” (Psalm 13, 1 - „El a zis "Nu este Dumnezeu", nu în înţelesul că a spus cu cuvântul, ci în înţelesul că nu a ţinut seama de Dumnezeu, nu l-a interesat de Dumnezeu.” - Părintele Teofil Părăian).
Creştinul, de asemenea, nu se consideră „băţul lui Dumnezeu” în faţa celui crud, ci mai degrabă lasă să strălucească în el însuşi harul, lumina, iubirea care vin de la Dumnezeu. Un cuvânt al sfântului Serafim de Sarov ilustrează foarte bine această atitudine : „Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dubândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.”
Aşadar, ca şi creştin, nu mă voi pune nici în pielea celui fără de lege, nici în pielea celui fără de suflet. Experienţa şi înţelepciunea omenirii, care s-au transcris în acest proverb, arată că,lipsiţi (de bunăvoie) de har şi lumina lui Dumnezeu, cel fără de inimă şi cel fără de lege îşi vin de hac unul altuia : La unul fără de suflet îi vine de hac unul fără de lege, iar la unul fără de lege îi vine de hac unul fără de minte.
Saul, David şi Samuel
Ceva de felul acesta se întâmplă între regele Saul, David şi proorocul Samuel. Istoria (1 Regi) povesteşte cum Saul devine un rege „fără-de-lege” pentru neascultare faţă de Duhul/Glasul/Porunca Domnului, şi cum profetul Samuel, în urma unei „viziuni”, îi spune lui Saul că nu mai este rege:
„23. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel".
24. Atunci Saul a zis către Samuel: "Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău; dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui.
25. Ridică dar păcatul de pe mine şi întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău".
26. Iar Samuel a răspuns lui Saul: "Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel".
27. Apoi Samuel s-a întors să plece. Dar Saul s-a apropiat de poala hainei lui şi a rupt-o.
28. Atunci Samuel a zis: "Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine,
29. Şi nu va spune neadevăr Cel ce este tăria lui Israel şi nu Se va căi, căci El nu este om ca să Se căiască".
30. Zis-a Saul: "Am greşit; dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israel şi te întoarce cu mine şi eu mă voi închina Domnului Dumnezeului tău".
31. Şi s-a întors Samuel după Saul şi s-a închinat Saul Domnului.” (1 Regi 15)
Mai departe, profetul Samuel, după porunca Domnului, s-a dus la Iesei din Betleem şi l-a uns pe David rege, pe ascuns (1 Regi 16: David este uns şi Duhul lui Dumnezeu se depărtează de la Saul şi vine peste David).
În aceste condiţii, Saul încearcă de mai multe ori să ia viaţa lui David, care însă, deşi uns rege şi cu Duhul lui Dumnezeu asupra lui, îl cruţă pe Saul de două ori (1 Regi 24 şi 26), zicând: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!” (1 Regi 26, 10). Aşa se va şi întâmpla: Saul va fi omorât în război.
Să remarcăm că David nu poate concepe să ridice mâna asupra lui Saul, deşi David devenise el însuşi „unsul Domnului”, şi ştia foarte bine asta! El nu vrea să fie nici cel fără de lege nici cel fără de suflet: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!”. - Judecata şi dreptatea sunt la Dumnezeu. De ce acţionează David în felul acesta? – Pentru că este în acelaşi Duh cu Domnul Hristos şi cu ucenicii Săi:
„14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".
20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” (Romani 12)
Pe de altă parte, profetul Samuel, deşi îi spune în faţă regelui Saul că „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine” (1 Regi 15, 28); cu toate acestea, Samuel îi dă cinstea „ce i se cuvenea” în faţa poporului (1 Regi 15, 30-31), neintrând în nici un fel de dezbatere cu cel fără de lege. Apoi îl unge în ascuns pe David, iar pe Saul nu-l mai revede niciodată în viaţă.
Atitudinile lui David şi Samuel sunt atitudini creştineşti, ale unora care au evitat să intre în „ecuaţia” acestui proverb - La unul fără de suflet, trebuie unul fără de lege, iar la unul fără de lege, trebuie unul fără de suflet. -, lăsând dreptatea la providenţa lui Dumnezeu.
Pr. Iulian Nistea

"Lupta" omului cu Dumnezeu

1. Trebuie sa intelegem in primul rand ca menirea omului e sa gandeasca, sa simta si sa lucreze cu masurile Absolutului, cu masurile lui Dumnezeu; sa stie ca el nu e "croitor de sentimente mici" ci prieten cu Absolutul. Omul care nu lucreaza cu Absolutul e meschin si e demn de condamnare; de aceea spune Apocalipsa: "Am sa te scuip din gura Mea!".
A constientiza, a pune in lucrare viata ca lupta cu Dumnezeu inseamna a respinge lenevia, suficienta si compromisul. Pilda talantilor ne arata ca tocmai aceasta face "cumintele" care nu inmulteste talantul: "Te-am stiut ca seceri de unde n-ai semanat.." Cu alte cuvinte: "Ne pretinzi mult. Tu esti Absolutul, iti convine sa ne pretinzi, zicand ca suntem fiii Tai, chipul si asemanarea Ta, dar lasa ca stim noi ce inseamna sa fii om. Ne pretinzi ce nu se poate, seceri de unde n-ai semanat. O sa-ti dam ce ne-ai dat, si gata! M-ai nascut intr-o tara saraca si ai pretins sa fiu implinit, sa fiu sarea pamantului si lumina lumii. Esti nedrept! N-ai dreptul sa ne ceri, in asemenea conditii, caci nu se poate! Ia sa vii tu in locul nostru, sa vedem daca ai putea!".
Dar El va zice: "Din cuvintele Tale am sa te judec, sluga vicleana! Ai stiut ca sunt om nedrept, care secer de unde n-am semanat? Trebuia sa-l dai schimbatorilor de bani si eu l-as fi luat cu dobanda!". Cu alte cuvinte: "Orice ar fi fost mai bine, numai sa nu ingropi talantul. Sa fi miscat si tu, sa fi facut umbra pamantului. Ai avut picioare, ai avut maini, puteai sa faci ceva, sa fi incercat macar! Te-as fi premiat, un metru daca inaintai! Nu-ti ceream mai mult, dar tu n-ai vrut nimic, din rea vointa!". Nu exista pacat mai mare decat sa ingropi talantul, sa fii "cuminte"; "cumintenia" aceasta este supremul pacat si va fi condamnata de Dumnezeu cu cea mai mare severitate.
2. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-ti aduce aminte ca esti "chipul si asemanarea lui Dumnezeu", nu a zice tot timpul: "eu sunt mic, nu stiu nimic", "pe aici nu se poate face niciodata nimic!" Dacaeste crestin si afirmi ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci trebuie sa te vrei dumnezeu, altfel minti ca esti credincios si bun.
3. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-L deranja pe Dumnezeu, a nu fi politicos cu Dumnezeu. Croitorii de sentimente mici ne invata sa fim politicosi cu Dumnezeu. Dar tocmai aceasta nu vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fie deranjat; cu orice, dar sa-L deranjezi. Cea mai mare nerusinare este sa nu vorbesti cu Dumnezeu, ca faci abstractie de Dumnezeu. Omul trebuie sa-L intrebe, sa-L sacaie, sa nu-L lase sa doarma, sa-L solicite pe Dumnezeu, pentru ca numai prin El traieste si se implineste.
4. "A te lupta cu Dumnezeu" inseamna nu numai a-L sacai si a-L deranja, ci chiar a-L lua la intrebari, a-L interoga pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea sa crezi si sa-L iubesti pe neintrebate; vrea sa fie intrebat, cum a facut Iov. Orice om ar trebui sa vrea sa se intalneasca cu Dumnezeu, sa ajunga la judecata lui Dumnezeu, ca sa intrebe si el pe Dumnezeu: "Doamne, m-am straduit sa inteleg si sa simt ca esti de-al nostru. Pana acum nu ne-am intalnit, dar vreau sa Te intreb o multime de lucruri. Am suferit, m-am chinuit, i-am vazut si pe altii, asa de nenorociti, si multe n-am priceput si acum vreau sa-mi spui. Stai aici cu mine si spune-mi, caci Tu m-ai facut. Esti Tatal nostru, trebuie sa stai de vorba cu mine. Esti un Tata care fuge de noi, care nu raspunde niciodata? Daca esti Tata, stai macar o data aici cu noi la masa!". Se supara Tatal daca copilul il intreaba? Cum sa se supere? Tatal trebuie sa se bucure: "Copilul a inceput sa creasca, a inceput sa gandeasca, ma intreaba!". Ce Tata nu se bucura de intrebarile copilului? Maturizarea copilului consta in interogarea tatalui; atunci incepe sa creasca si sa se implineasca, cand il ia la intrebari pe tatal lui.
5. "Lupta omului cu Dumnezeu" ca legatura adevarata si deplina, ca singura implinire a omului, este raportul dintre vesnica libertate umana si vesnica Libertate Absoluta. Ea inseamna ca viata si implinirea omului este antrenamentul cu Dumnezeu, tranta cu Dumnezeu. Nu exista alta viata, intelegere, adevar, implinire si sansa pentru om decat intrecerea ca antrenament cu Dumnezeu. Evident ca nu e vorba de conflict ci de intrecere, competitie sau lupta, in sensul de antrenament, formare si maturizare.
Omul nu se maturizeaza decat daca se tranteste cu Dumnezeu, ca Iacov cu ingerul. Copilul trebuie sa se tranteasca cu tatal; el va ajunge om cu adevarat numai daca se va antrena cu tata. Lui Dumnezeu ii place sa se tranteasca cu omul, ii place ca acesta sa se ia la intrecere cu El, sa faca ceva; pentru ca altfel nu poate fi vrednic de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu-si doreste copii handicapati, neputinciosi, bolnavi, prosti, fatarnici sau nenorociti, ci oameni intregi, impliniti pana la masura Lui, la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Sf. Ap. Pavel). Trebuie sa intelegem ca nu exista doua adevaruri: unul teologic si altul existential; sa intelegem ca adevarul teologic este numai existential.
Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete

Metempsihoza si reincarnare

Cu toate ca judecata particulara are temei in Sfanta Scriptura (II Corinteni 5, 10; Evrei 9, 21; Filimon 1, 23, pentru judecata particulara, si Matei 24, 31-46, pentru judecata universala) si este comuna Bisericii Rasaritene si Apusene, s-a cautat totusi sa se submineze importanta judecatii particulare prin teoria reincar­narii sau a metempsihozei, sustinuta de antroposofi si de spiritisti, sau folosind si argumentul teoretic ca judecata divina nu s-ar putea concilia cu bunatatea lui Dumnezeu.
Prima teorie pretin­de ca eternitatea ar fi o succesiune indefinita de existente fericite sau nefericite pentru oameni, ei fiind etern liberi de a duce o via­ta buna sau rea. Cea de a doua considera ca la sfarsit toate sufletele vor ajunge la fel de fericite, intrucat pana la urma raul va lua sfarsit.
La o analiza mai atenta se vede ca aceste teorii au caracter impersonal si substantialist si distrug responsabilitatea omului si a vietii pamantesti inaintea unui Dumnezeu personal, pentru trei motive principale.
Mai intai, aceste teorii fac abstrac­tie de ideea de creatie si confunda eternitatea cu timpul, astfel ca orice fapta istorica savarsita de om isi pierde importanta ei unica. Se distruge sensul existentei umane, care tinde spre eternizarea trupului, sufletul omului ajungand sa peregrineze fara incetare, din cauza reincarnarii, prin tot felul de trupuri.
In al doilea rand, se face abstractie de ontologia biblica, care considera ca fiinta lumii este buna, fiindca raul tine de vointa omului, si se cade in dualismul ontologic, unde binele si raul fac parte in mod egal din fiinta lumii. Din aceasta cauza, omul nu mai poate invinge raul din fiinta lui si este scutit de orice responsabilitate inaintea lui Dumnezeu.
In al treilea rand, teoriile in cauza vorbesc de o evolutie vesnica si determinista spre un bine uni­versal tot mai inalt, in care Dumnezeu nu mai poate interveni. Pe aceasta cale se distruge libertatea si identitatea personala a omu­lui si existenta unui Dumnezeu personal, drept si iubitor, care stau la baza moralei crestine. Judecata lui Dumnezeu, inteleasa in lumina comuniunii, constituie cel mai bun raspuns care se poate da acestor teorii care dezarmeaza omul in fata fortelor rau­lui.
La aceasta judecata, prin care unii vor avea parte de fericirea vesnica, iar altii de nefericirea vesnica, Dumnezeu constata cu regret ca unele persoane nu accepta comuniunea cu Creatorul lor si prefera sa staruiasca in nefericire prin insasi libertatea lor. Nu Dumnezeu este Cel care condamna pe om la iad, ci omul ajunge in iad fiindca refuza comuniunea cu Dumnezeu. Numai astfel se poate concilia dreptatea cu iubirea, in privinta iadului. Judecata particulara depaseste atat teoria metempsihozei, cat si cea a rein­carnarii pentru ca are in vedere identitatea si libertatea de care se bucura persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu