sâmbătă, 4 februarie 2012

Valoarea de sine

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza şi licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, şi-au dat seama că în pădure erau o mulţime de obstacole, lipsite de importanţa pentru alţii, dar care pe ei i-ar putea despărţi: o crenguţă, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se ţină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărţi. Se plimbau împreună prin pădure şi erau foarte fericiţi. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai ştia dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur şi trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist şi i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Şi cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă ai străluci tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi şi s-ar întoarce la tine.
- Şti că ai dreptate? a spus licuriciul. Eram aşa de trist, încât am uitat să strălucesc.
De cele mai multe ori, tristeţea şi panica ne copleşesc în aşa masură încât uităm cât de valoroşi suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eşecuri, de nereuşite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
Nu uitaţi: Cel mai mare duşman al omului este el însuşi.

Crezul