luni, 20 aprilie 2009

Despre iubirea de Dumnezeu

Iubeste-L pe Dumnezeu asa cum a poruncit El sa fie iubit, iar nu asa cum socot sa Îl iubeasca visatorii care se amagesc pe sine.Nu-ti nascoci tie extaze, nu-ti pune în miscare reverii, nu te aprinde cu flacara materialnica - flacara sângelui tau. Jertfa bine primita de Dumnezeu este smerenia inimii, strapungerea duhului. Cu mânie îsi întoarce Dumnezeu fata de la jertfa adusa cu nadajduire în sine, cu parere trufasa de sine, de-ar fi jertfa aceasta si ardere de tot.
Trufia pune în miscare nervii, aprinde sângele, stârneste închipuirea, trezeste viata caderii; smerenia linisteste nervii, potoleste miscarea sângelui, nimiceste visarea, omoara viata caderii, desteapta viata în Hristos Iisus.
"Ascultarea este" înaintea Domnului "mai buna decât jertfa, si supunerea mai buna decât grasimea berbecilor", a grait Proorocul catre împaratul israilitean, care îndraznise a aduce lui Dumnezeu jertfa nepriincioasa (1 Împ. 15, 22): voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce dupa bunul plac, sub o înrâurire nechibzuita; adu-o cu smerenie, la vremea si în locul pe care le-a poruncit Domnul.
Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovnicesti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).
Domnul a însemnat trasaturile cele adevarate si vrednice de crezare ale celui ce iubeste si ale celui ce nu iubeste. El a spus: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvântul Meu. Cel ce nu ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Îndeparteaza-te de orice fapta, cuvânt, gândire, simtire care sunt oprite de Evanghelie. Prin vrajmasia ta fata de pacat, care este atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arata-ti si dovedeste-ti dragostea catre El.
Vindeca neîntârziat prin pocainta pacatele în care ti s-ar întâmpla sa cazi din neputinta; cel mai bine este, însa, ca printr-o neslabita luare-aminte la sine, sa nu-ti îngadui nici aceste greseli.
Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Cerceteaza cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului si sileste-te a le plini cu fapta, sileste-te ca sa prefaci virtutile evanghelice în deprinderi, în însusiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeste sa plineasca întocmai voia celui iubit.
"Iubit-am poruncile Tale mai mult decât aurul si topazul; penru aceasta catre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toata calea nedreptatii am urât" (Ps. 118, 127, 128), spune Proorocul. O asemenea putere este numaidecât trebuincioasa pentru pazirea credinciosiei fata de Dumnezeu. Credinciosia este o conditie de neînlaturat a iubirii. Fara aceasta iubirea se destrama.
Prin fuga necontenita de rau si prin plinirea statornica a poruncilor evanghelice, în care se cuprinde toata învatatura morala a Evangheliei, ajungem la iubirea Dumnezeiasca. Acesta este mijlocul prin care petrecem în iubirea de Dumnezeu: "Daca veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în dragostea Mea" (In. 15, 10), a spus Mântuitorul.
Desavârsirea iubirii se cuprinde în unirea cu Dumnezeu; sporirea în iubire este împreunata cu o negraita mângâiere, desfatare si lumina duhovniceasca. La începutul nevointei, însa, ucenicul iubirii trebuie sa poarte o lupta crâncena cu sine însusi, cu firea sa adânc vatamata: raul care a intrat prin cadere în firea noastra s-a facut pentru ea lege, care lupta si se razvrateste împotriva Legii lui Dumnezeu, împotriva legii sfintei iubiri.
Iubirea de Dumnezeu se întemeiaza pe iubirea de aproapele. Atunci când se va sterge în tine ranchiuna, sa stii ca te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrita de o pace sfânta, plina de har, cu întreaga omenire, sa stii ca esti chiar la portile iubirii. Aceste porti, însa, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curatia inimii, a mintii si a trupului pentru primirea acestui dar. Pe masura treptei pregatirii este si treapta darului, pentru ca Dumnezeu este Drept-Judecator si în milostivirea Sa.
Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovniceasca: "ce este nascut din Duh, duh este" (In. 3, 6)."Ce este nascut din trup, trup este" (In. 3, 6): iubirea trupeasca, nascuta fiind din trup si sânge, are însusiri materialnice, stricacioase. Ea este nestatornica si schimbatoare: focul ei depinde în întregime de materie.
Auzind din Scriptura ca Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), ca iubirea este foc, si simtind în tine focul iubirii firesti, sa nu crezi ca este vorba de unul si acelasi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice si se înabusa unul pe celalalt. (Scara, Cuvântul 15)."Sa slujim lui Dumnezeu dupa buna placerea Lui, cu evlavie si cu sfiala: caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).
Iubirea fireasca, iubirea cazuta, aprinde sângele omului, îi pune în miscare nervii, îi stârneste închipuirea; iubirea sfânta racoreste sângele, odihneste si sufletul, si trupul, atrage omul launtric la ruga tacuta, îl afunda în dulceata smereniei si desfatarii duhovnicesti.
Multi nevoitori, luând iubirea fireasca drept iubire Dumnezeiasca, si-au înfierbântat sângele, si-au înfierbântat si închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimba foarte usor într-o stare de frenezie (iesire din minti). Cei ce se afla în starea de înfierbântare si de frenezie au fost socotiti de multa lume ca oameni plini de har si de sfintenie, iar ei, nefericitii, erau jertfe ale amagirii de sine. Multi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseana, începând din vremea caderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însusiri dumnezeiesti si îi da acestuia o închinare cuvenita si potrivita numai lui Dumnezeu; multi dintre acesti nevoitori au scris carti din starea lor de înfierbântare, în care amagirea de sine extatica li se parea iubire dumnezeiasca si în care închipuirea lor zdruncinata le zugravea o multime de vedenii care le maguleau iubirea de sine si trufia.
Fiule al Bisericii Rasaritene! Fereste-te de citirea unor asemenea carti, fereste-te de a urma povetele celor ce s-au amagit pe sine. Calauzindu-te dupa Evanghelie si dupa Sfintii Parinti ai adevaratei Biserici, suie-te cu smerenie la înaltimea duhovniceasca a iubirii Dumnezeiesti prin mijlocirea lucrarii poruncilor lui Hristos.Sa tii neclintit în minte ca iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar sa se pregateasca, prin curatie si smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimba si mintea si inima si trupul.Osteneala noastra este desarta, stearpa si vatamatoare atunci când cautam a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovnicesti: pe acestea le daruieste Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, rabdatori si smeriti ai poruncilor evanghelice. Amin.

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decât iubirea de aproapele? A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau în iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele.Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu. Caci Hristos a binevoit a se îmbraca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapânire trupul si sângele; porunca este noua, iar inima noastra -veche.Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorâta -Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfânta catre aproapele, iubire în Hristos.
Însusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o însusire veche nu i se potriveste.
Caderea a supus inima stapânirii sângelui si, prin mijlocirea sângelui, stapânirii stapânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfântului Duh.Sfântul Duh ne învata sa iubim pe aproapele în chip sfânt.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea în pacat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).
"Cel ce spune ca poate avea pe amândoua aceste iubiri se amageste pe sine însusi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).
Adevarata iubire de aproapele se întemeiaza pe credinta în Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a strigat Mântuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una" (Ioan 17, 21)
Fa pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa îi încredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovniceasca, întelegatoare, sfânta.Iar daca iubirea ta este o împatimire ce se împotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.Atunci când inima ta nu este libera, acesta este un semn al împatimirii. Atunci când inima ta este înrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase.Iubirea sfânta este curata, libera, întreaga în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucreaza în inima în masura curatirii acesteia.
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care sa fie în sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savârsesti sa fie, în chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la vârsta, fara sa faci deosebire între barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care îl are în lume -si iubirea sfânta va începe, treptat, sa se faca aratata în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sângele, nu înrâurirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o când au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu. Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, în vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa îl cinstesc.Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine însumi de iad.
Da cinstire orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tâta, si raufacatorului, si pagânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor! Ia seama la tine însuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.În crestin sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si înca va mai spune atunci când se va hotarî soarta noastra în vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40).Atunci când ai de-a face cu aproapele sa ai în minte acest cuvânt evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea în iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca îl iubesti pe Dumnezeu, iar în inima ta traieste un simtamânt de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli într-o vesnica amagire de sine."Daca zice cineva:", graieste Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau". (1 In. 4, 20, 21).A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramâne în moarte". (1 In. 3, 14).
Desavârsirea crestina sta în desavârsita iubire de aproapele. Desavârsita iubire de aproapele sta în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavârsire, întru care nu este sfârsit sporirii. Cresterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârsita, pentru ca iubirea este Nesfârsitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Cauta sa sporesti în tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe portile învierii, pe portile Împaratiei Cerurilor. Amin.

Crestini, dar date diferite pentru sărbătoarea Paştelui

Care este misterul pentru care există diferite date pentru sărbătoarea Paştelui?(1) Să ne amintim că sărbătorile religioase nu sunt în mod obligatoriu date aniversare, ci constituie „icoane cosmice", care arată că universul întreg participă la sensul acelei sărbători. Astfel, Crăciunul a fost stabilit în ziua solstiţiului de iarnă (2), momentul când ziua începe să crească, marcând în plan cosmic acea naştere care „a făcut să răsară lumii lumina cunoştinţei" (Troparul Naşterii Domnului). Pentru Paşte, referinţa istorică la paştele evreiesc, deşi clar menţionată în Evanghelii, a fost respinsă în secolul IV (3). De fapt, şi aceasta este o icoană cosmică, reprezentând triumful luminii asupra întunericului, care fixează data sărbătorii, aşa cum spune canonul pascal „Totul este inundat de Lumină, Cerul şi pământurile" sau „...această noapte salvatoare şi luminoasă, mesager al zilei Învierii; în ea Lumina veşnică apare tuturor...". Pentru stabilirea zilei de sărbătorire a Paştilor se iau în calcul trei cicluri calendaristice: - ciclul solar anual: ziua învinge noaptea după echinocţiul de primăvară din 21 martie. - ciclul lunar al lunii: luna plină luminează noaptea aşa cum ne arată Geneza 16: „A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele". - ciclul săptămânal: în prima zi a săptămânii Dumnezeu a creat lumina. Astfel, Paştele s-au stabilit în prima duminică ce vine după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară. Regula este aceeaşi pentru toţi creştinii, începând din secolul VI (4), iar diferenţa pe care o constatăm provine din faptul că acele calendare, calculate în secolul VI nu coincid acum cu realitatea astronomică pe care o respectă puţin mai exact calendarul Gregorian al occidentalilor. Există două inexactităţi care se pot cumula: - calendarul iulian pe care îl urmează ortodocşii de stil vechi are o întârziere de 13 zile la 21 martie, dată de bază; acest lucru poate lăsa să treacă o lună plină: în acest caz, Paştele se va sărbători cu 4 sau 5 săptămâni după cel al occidentalilor. - calendarele pascale ale secolului VI aveau o întârziere de 3-4 zile în raport cu observaţiile astronomice care servesc drept bază occidentalilor. La fel şi anul acesta, luna plină din primăvara astronomică are loc joi, 9 aprilie iar Paştele la occidentali este fixat pentru duminica următoare acestei date, 12 aprilie. După calculele calendarelor noastre, însă, luna plină trebuie luată în considerare luni, 13 aprilie, iar Paştele este fixat pentru 19 aprilie. Toate bisericile ortodoxe urmează acelaşi calendar pentru Paşte cu excepţia Bisericii din Finlanda, care urmează calendarul gregorian (5); se pare, însă, că această calculare a datei Paştelui face ca ea să nu mai corespundă cu icoana cosmică dorită de Părinţi şi, astfel, sărbătoarea occidentală a Paştelui este mai conforma cu simbolistica universului.
___________________________________________________________________
Note:
(1) Esenţialul informaţiilor este luat dintr-un articol de Nicolas Osorguine, profesor la Saint Serge (Paris), publicat în "Gândirea rusă" din 21-27 martie 2003, pag.13. Articolul este foarte complet şi s-a folosit aici decât partea referitoare la Paşte.
(2) Data de 25 decembrie corespundea solstiţiului de iarnă atunci când a fost instaurat calendarul, în anul 45 I.H.
(3) Conf. "Omilia Sfântului Antonie pentru Paşte" datată 386. Creştinii care făceau referire la Paştele evreiesc vorbind despre ziua Paştelui erau consideraţi eretici. Regula care spunea că Paştele ortodox trebuie să urmeze după Paştele evreiesc nu apăruse decât în secolul XVI, probabil pentru a se opune reformei calendarului.
(4) Pe http://www.henk-reints.nl/cal/audette/calgreg.html#contro Rodolphe Audette arată că, opus informaţiilor obişnuite obţinute şi de Nicolas Osorguine, conciliul de la Niceea nu a decretat regula de hotărâre a datei Paştilor.
(5) Doar Bisericile Rusiei, a Serbiei şi Georgiei şi a Ierusalimului rămân fidele calendarului iulian pentru ciclul anual fix.

Crezul