Bujorii sunt plante spontane sau cultivate, recunoscute prin frumuseţea lor, mai ales în timpul înfloritului. Există numeroase specii care alcătuiesc familia bujorului (familia Paeoniaceae), dintre care cea mai cunoscută este bujorul de grădină (Paeonia officinalis). De la bujorul de grădină, în scopuri terapeutice, se utilizează rădăcinile, florile şi seminţele. De la celelalte specii decorative (Paeonia lactiflora, Paeonia peregrina), care sunt mai toxice, se utilizează doar petalele. Speciile sălbatice de bujor care trăiesc în România (bujorul românesc, bujorul de stepă, bujorul de munte, bujorul bănăţean) sunt plante rare şi ocrotite de lege, ele neavând întrebuinţări oficinale. Rădăcinile şi seminţele de bujor
• Fitoterapie
În fitoterapie şi în homeopatie se întrebuinţează rădăcinile şi seminţele bujorului de grădină (Paeonia officinalis). Este necesar să subliniem faptul că aceste organe vegetale sunt toxice, iar autotratamentul (în afara unor preparate în prealabil precis dozate) comportă riscuri, fiind nerecomandat. Un extract realizat din 2,2 g de rădăcină uscată şi măcinată, care se administrează eşalonat pe parcursul unei zile întregi, deja poate dezvolta fenomene toxice. Tratamentele empirice cu bujor fiind periculoase, este necesară îndrumarea şi supravegherea competentă a acestora.
Acumularea principiilor active în rădăcina şi seminţele bujorului, în special glicozida peoniflorina, se face în cantităţi foarte variabile, dependente de condiţiile meteorologice, tipul de sol şi de vârsta plantei, astfel încât, dozarea precisă a porţiei netoxice este dificilă.
Rădăcina la bujor
Pentru efectele sale asupra organismului uman, medicina populară românească folosea rădăcinile bujorului în disfuncţii nervoase (epilepsie, isterie, convulsii, tuse de natură nervoasă) iar seminţele ca emetice şi purgative (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). Acţiunea sedativă şi cea antispastică exercitată de către rădăcinile bujorului, a fost confirmată ştiinţific, datorându-se peoninei din uleiul volatil şi peoniflorinei.
Fitoterapia modernă recomandă rădăcina de bujor de grădină, doar ca adjuvant, şi numai sub forma unor extracte în prealabil dozate, în tratarea unor boli articulare (reumatism, gută, coxartroză), în hiperexcitabilitatea nervoasă, în caz de spasticitate prea mare a musculaturii intestinelor, în tuse nervoasă şi astmatică, precum şi în cazul hemoroizilor. Seminţele, nu mai sunt astăzi folosite în tratamente.
• Homeopatie
Cu ajutorul extractelor pe bază de bujor, homeopatia tratează afecţiunile rectului (fisuri, fistule, hemoroizi, ulceraţii, abcese, senzaţii de arsură) şi escarele.
Petalele de bujor
• Alimentaţie
Petalele de bujor, de la varietăţile roşii, se folosesc pentru colorarea şi chiar aromatizarea ceaiuri alimentare. În compoziţia ceaiurilor alimentare, petalele de bujor nu se folosesc singure, ci în amestec cu alte plante.
• Fitoterapie
Fiind mult mai puţin toxice, petalele tuturor speciilor cultivate de bujor, se pot folosi pentru prepararea ceaiurilor medicinale.
Petalele de bujor intră în componenţa unor ceaiuri pectorale, preparate sub formă de infuzie, recomandate în: tusea nervoasă, tusea astmatică, dureri de piept. De asemenea, infuzia de petale de bujor, se administrează ca adjuvant în afecţiunile care vizează articulaţiile (artrite, reumatism, gută).
Se recomandă ca în amestecul de plante în care intră, petalele de bujor să reprezinte maximum 33% din compoziţie şi nu mai mult de o linguriţă de material uscat şi mărunţit pentru un ceai.
Precauţii, contraindicaţii, reacţii adverse
Nu se recomandă administrarea preparatelor pe bază de bujor în sarcină şi în caz de atonie intestinală. De asemenea, bujorul, nu se administrează sub nicio formă copiilor mici.
În ceea ce priveşte utilizarea rădăcinilor, se cere prudenţă şi îndrumare, deoarece aceste organe sunt toxice. Fenomenele care însoţesc intoxicaţia cu glicozidele din această plantă, au fost descrise la prezentarea speciei P. officinalis.
Petalele în dozele uzuale (maximum 1 linguriţă) nu prezintă pericol de intoxicaţie.
