Ecuaţia „cel fără de suflet” - „cel fără de lege”

Proverbul acesta românesc (Nr. 4597 în vol. Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, BPT nr. 342, Bucureşti, 1966), de un bun simţ care dă frisoane, îmi pare o cugetare bună de împlântat în minte şi în inimă, ca să ne aducem aminte de el zilnic. Pentru că zilnic, acolo unde lucrăm sau pe stradă sau la radio sau la televizor sau în ziare, ne întâlnim atât cu cei „fără de suflet” cât şi cu cei „fără de lege”. Şi, din cauză că suntem scandalizaţi de nedreptăţile / fărădelegile şi cruzimile pe care le vedem şi auzim zilnic, suntem înclinaţi să fim justiţiari (ca în filme) sau să pedepsim, gândindu-ne că aceia îşi merită pe deplin pedeapsa. Ca în filmele cu „cel rău” şi „cel bun” (justiţiarul), ne bucurăm când „cel rău” este pedepsit, pentru că socotim că îşi merită pedeapsa. Totuşi, ceea ce merită unii şi alţii Dumnezeu singur ştie, pentru că Dumnezeu singur vede inima omului, şi nu judecă după cele exterioare, aşa cum facem noi. De aceea, pentru creştin dreptatea este a lui Dumnezeu, nu a omului, iar dreptatea care se face în lume prin sistemele de justiţie o preţuim (pentru că este necesară unui fragil echilibru omenesc al lumii în care trăim), dar nu o absolutizăm.
Într-un mod foarte simplu şi intuitiv, proverbul acesta îi pune într-o singură „ecuaţie” atât pe cel fără de inimă (pe cel crud) cât şi pe cel fără de lege (zicem uneori : „un om fără nici un Dumnezeu”, adică un om capabil de orice). În această „ecuaţie” creştinul, omul cu suflet, omul cu bun simţ nu-şi au locul.
Creştinul (omul normal) nu intră în dezbatere cu cel fără de lege după cum zice un alt proverb : Nu te certa cu cel nebun, că oamenii nu vor mai face diferenţa dintre voi. Nebunul nu e doar cel bolnav mintal, ci şi cel care „şi-a pierdut minţile”, cel care leapădă legea / învăţătura / înţelepciunea lui Dumnezeu : „Zis-a cel nebun întru inima sa : Nu este Dumnezeu !” (Psalm 13, 1 - „El a zis "Nu este Dumnezeu", nu în înţelesul că a spus cu cuvântul, ci în înţelesul că nu a ţinut seama de Dumnezeu, nu l-a interesat de Dumnezeu.” - Părintele Teofil Părăian).
Creştinul, de asemenea, nu se consideră „băţul lui Dumnezeu” în faţa celui crud, ci mai degrabă lasă să strălucească în el însuşi harul, lumina, iubirea care vin de la Dumnezeu. Un cuvânt al sfântului Serafim de Sarov ilustrează foarte bine această atitudine : „Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dubândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.”
Aşadar, ca şi creştin, nu mă voi pune nici în pielea celui fără de lege, nici în pielea celui fără de suflet. Experienţa şi înţelepciunea omenirii, care s-au transcris în acest proverb, arată că,lipsiţi (de bunăvoie) de har şi lumina lui Dumnezeu, cel fără de inimă şi cel fără de lege îşi vin de hac unul altuia : La unul fără de suflet îi vine de hac unul fără de lege, iar la unul fără de lege îi vine de hac unul fără de minte.
Saul, David şi Samuel
Ceva de felul acesta se întâmplă între regele Saul, David şi proorocul Samuel. Istoria (1 Regi) povesteşte cum Saul devine un rege „fără-de-lege” pentru neascultare faţă de Duhul/Glasul/Porunca Domnului, şi cum profetul Samuel, în urma unei „viziuni”, îi spune lui Saul că nu mai este rege:
„23. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel".
24. Atunci Saul a zis către Samuel: "Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău; dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui.
25. Ridică dar păcatul de pe mine şi întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău".
26. Iar Samuel a răspuns lui Saul: "Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel".
27. Apoi Samuel s-a întors să plece. Dar Saul s-a apropiat de poala hainei lui şi a rupt-o.
28. Atunci Samuel a zis: "Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine,
29. Şi nu va spune neadevăr Cel ce este tăria lui Israel şi nu Se va căi, căci El nu este om ca să Se căiască".
30. Zis-a Saul: "Am greşit; dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israel şi te întoarce cu mine şi eu mă voi închina Domnului Dumnezeului tău".
31. Şi s-a întors Samuel după Saul şi s-a închinat Saul Domnului.” (1 Regi 15)
Mai departe, profetul Samuel, după porunca Domnului, s-a dus la Iesei din Betleem şi l-a uns pe David rege, pe ascuns (1 Regi 16: David este uns şi Duhul lui Dumnezeu se depărtează de la Saul şi vine peste David).
În aceste condiţii, Saul încearcă de mai multe ori să ia viaţa lui David, care însă, deşi uns rege şi cu Duhul lui Dumnezeu asupra lui, îl cruţă pe Saul de două ori (1 Regi 24 şi 26), zicând: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!” (1 Regi 26, 10). Aşa se va şi întâmpla: Saul va fi omorât în război.
Să remarcăm că David nu poate concepe să ridice mâna asupra lui Saul, deşi David devenise el însuşi „unsul Domnului”, şi ştia foarte bine asta! El nu vrea să fie nici cel fără de lege nici cel fără de suflet: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!”. - Judecata şi dreptatea sunt la Dumnezeu. De ce acţionează David în felul acesta? – Pentru că este în acelaşi Duh cu Domnul Hristos şi cu ucenicii Săi:
„14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".
20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” (Romani 12)
Pe de altă parte, profetul Samuel, deşi îi spune în faţă regelui Saul că „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine” (1 Regi 15, 28); cu toate acestea, Samuel îi dă cinstea „ce i se cuvenea” în faţa poporului (1 Regi 15, 30-31), neintrând în nici un fel de dezbatere cu cel fără de lege. Apoi îl unge în ascuns pe David, iar pe Saul nu-l mai revede niciodată în viaţă.
Atitudinile lui David şi Samuel sunt atitudini creştineşti, ale unora care au evitat să intre în „ecuaţia” acestui proverb - La unul fără de suflet, trebuie unul fără de lege, iar la unul fără de lege, trebuie unul fără de suflet. -, lăsând dreptatea la providenţa lui Dumnezeu.
Pr. Iulian Nistea

"Lupta" omului cu Dumnezeu

1. Trebuie sa intelegem in primul rand ca menirea omului e sa gandeasca, sa simta si sa lucreze cu masurile Absolutului, cu masurile lui Dumnezeu; sa stie ca el nu e "croitor de sentimente mici" ci prieten cu Absolutul. Omul care nu lucreaza cu Absolutul e meschin si e demn de condamnare; de aceea spune Apocalipsa: "Am sa te scuip din gura Mea!".
A constientiza, a pune in lucrare viata ca lupta cu Dumnezeu inseamna a respinge lenevia, suficienta si compromisul. Pilda talantilor ne arata ca tocmai aceasta face "cumintele" care nu inmulteste talantul: "Te-am stiut ca seceri de unde n-ai semanat.." Cu alte cuvinte: "Ne pretinzi mult. Tu esti Absolutul, iti convine sa ne pretinzi, zicand ca suntem fiii Tai, chipul si asemanarea Ta, dar lasa ca stim noi ce inseamna sa fii om. Ne pretinzi ce nu se poate, seceri de unde n-ai semanat. O sa-ti dam ce ne-ai dat, si gata! M-ai nascut intr-o tara saraca si ai pretins sa fiu implinit, sa fiu sarea pamantului si lumina lumii. Esti nedrept! N-ai dreptul sa ne ceri, in asemenea conditii, caci nu se poate! Ia sa vii tu in locul nostru, sa vedem daca ai putea!".
Dar El va zice: "Din cuvintele Tale am sa te judec, sluga vicleana! Ai stiut ca sunt om nedrept, care secer de unde n-am semanat? Trebuia sa-l dai schimbatorilor de bani si eu l-as fi luat cu dobanda!". Cu alte cuvinte: "Orice ar fi fost mai bine, numai sa nu ingropi talantul. Sa fi miscat si tu, sa fi facut umbra pamantului. Ai avut picioare, ai avut maini, puteai sa faci ceva, sa fi incercat macar! Te-as fi premiat, un metru daca inaintai! Nu-ti ceream mai mult, dar tu n-ai vrut nimic, din rea vointa!". Nu exista pacat mai mare decat sa ingropi talantul, sa fii "cuminte"; "cumintenia" aceasta este supremul pacat si va fi condamnata de Dumnezeu cu cea mai mare severitate.
2. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-ti aduce aminte ca esti "chipul si asemanarea lui Dumnezeu", nu a zice tot timpul: "eu sunt mic, nu stiu nimic", "pe aici nu se poate face niciodata nimic!" Dacaeste crestin si afirmi ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci trebuie sa te vrei dumnezeu, altfel minti ca esti credincios si bun.
3. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-L deranja pe Dumnezeu, a nu fi politicos cu Dumnezeu. Croitorii de sentimente mici ne invata sa fim politicosi cu Dumnezeu. Dar tocmai aceasta nu vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fie deranjat; cu orice, dar sa-L deranjezi. Cea mai mare nerusinare este sa nu vorbesti cu Dumnezeu, ca faci abstractie de Dumnezeu. Omul trebuie sa-L intrebe, sa-L sacaie, sa nu-L lase sa doarma, sa-L solicite pe Dumnezeu, pentru ca numai prin El traieste si se implineste.
4. "A te lupta cu Dumnezeu" inseamna nu numai a-L sacai si a-L deranja, ci chiar a-L lua la intrebari, a-L interoga pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea sa crezi si sa-L iubesti pe neintrebate; vrea sa fie intrebat, cum a facut Iov. Orice om ar trebui sa vrea sa se intalneasca cu Dumnezeu, sa ajunga la judecata lui Dumnezeu, ca sa intrebe si el pe Dumnezeu: "Doamne, m-am straduit sa inteleg si sa simt ca esti de-al nostru. Pana acum nu ne-am intalnit, dar vreau sa Te intreb o multime de lucruri. Am suferit, m-am chinuit, i-am vazut si pe altii, asa de nenorociti, si multe n-am priceput si acum vreau sa-mi spui. Stai aici cu mine si spune-mi, caci Tu m-ai facut. Esti Tatal nostru, trebuie sa stai de vorba cu mine. Esti un Tata care fuge de noi, care nu raspunde niciodata? Daca esti Tata, stai macar o data aici cu noi la masa!". Se supara Tatal daca copilul il intreaba? Cum sa se supere? Tatal trebuie sa se bucure: "Copilul a inceput sa creasca, a inceput sa gandeasca, ma intreaba!". Ce Tata nu se bucura de intrebarile copilului? Maturizarea copilului consta in interogarea tatalui; atunci incepe sa creasca si sa se implineasca, cand il ia la intrebari pe tatal lui.
5. "Lupta omului cu Dumnezeu" ca legatura adevarata si deplina, ca singura implinire a omului, este raportul dintre vesnica libertate umana si vesnica Libertate Absoluta. Ea inseamna ca viata si implinirea omului este antrenamentul cu Dumnezeu, tranta cu Dumnezeu. Nu exista alta viata, intelegere, adevar, implinire si sansa pentru om decat intrecerea ca antrenament cu Dumnezeu. Evident ca nu e vorba de conflict ci de intrecere, competitie sau lupta, in sensul de antrenament, formare si maturizare.
Omul nu se maturizeaza decat daca se tranteste cu Dumnezeu, ca Iacov cu ingerul. Copilul trebuie sa se tranteasca cu tatal; el va ajunge om cu adevarat numai daca se va antrena cu tata. Lui Dumnezeu ii place sa se tranteasca cu omul, ii place ca acesta sa se ia la intrecere cu El, sa faca ceva; pentru ca altfel nu poate fi vrednic de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu-si doreste copii handicapati, neputinciosi, bolnavi, prosti, fatarnici sau nenorociti, ci oameni intregi, impliniti pana la masura Lui, la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Sf. Ap. Pavel). Trebuie sa intelegem ca nu exista doua adevaruri: unul teologic si altul existential; sa intelegem ca adevarul teologic este numai existential.
Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete