Intruparea Fiului lui Dumnezeu reprezinta axa in jurul careia graviteaza istoria omenirii. Cei 2000 de ani de crestinism ce au trecut de la "plinirea vremii", cronologic vorbind, s-au calculat de la Nasterea lui Hristos si ca al treilea Mileniu, in care au intrat, apartine tot erei crestine. Viata Mantuitorului, misiunea Bisericii pe care a intemeiat-o, convertirea popoarelor, prefacerea lumii, sunt dovezi ale unor vremuri mesianice. Pecetea pusa de crestinism in cultura si civilizatia omenirii este de necontestat.Secolul al XIX-lea, socotit in termenii istoriografiei de la 1789 la 1914, a fost o perioada de secularizare galopanta, de ateism si de pozitivism. A fost o epoca nasita de doctrina iluminismului, a ratiunii care il incuia pe Dumnezeu transcendent (Kant), a exaltarii istoriei profane (Hegel) si mai apoi a exaltarii urii si a materialismului.
In decursul acestui secol, Occidentul a migrat spre gnosticism si ateism, ramanand acolo pana astazi. In aceste conditii au aparut germenii teoretici ai comunismului. Atacul impotriva Bisericii a pornit cat se poate de violent in Franta revolutionara: in anii terorii au fost lapidati preoti intocmai ca un secol si jumatate mai tarziu in Rusia Sovietica sau ca in Spania razboiului civil. Cat priveste secolul XX, calculat fie dupa cronologia clasica, fie dupa aceea a "razboiului de 77 de ani", el a continuat sa se descrestineze, fenomen alimentat de mitul asa-zisului progres infinit, de cultul tehnologiei, de continuarea si adancirea secularismului, de cultul banului, de bunastare etc.
Dupa 1914 si decisiv dupa 1945 s-a mai intamplat un lucru de extrema insemnatate: mentalitatea catolica care a marcat profund cel de al doilea Mileniu, a fost inlocuita de mentalitatea protestanta. Impactul psihanalizei este peremtoriu in acest setts. Psihanaliza este un substitut si o caricatura a tainei spovedaniei. Or, aceasta "tehnica" curativa a cunoscut o uriasa raspandire tocmai in tarile cu religii protestante sau neoprotestante, unde nu exista Taina Spovedaniei.
In istoria crestinismului prigoana nu este nici pe departe o noutate si am pomenit de episodul Revolutiei franceze. Prigoana a fost si ofensiva catolica, prin uniatie, incepand din 1596 (unirea de la Brest Litovsk), continuata cu episodul din 1700, binecunoscut noua, romanilor. Dar prigoana avea ca finalitate inlocuirea unei religii cu alta: trecerea fortata de la Ortodoxie la calvinism sau la catolicism. Secolul al XX-lea aduce, pe de o parte, atomizarea confesionala, in Occident, iar pe de alta, statul declarat ateu: acesta din urma fie ca tolereaza un minimum de viata confesionala, prigonind in acelasi timp clerul si credinciosii, fie ca o desfiinteaza cu desavarsire - cazul Albaniei, devenita cel dintai stat ateu din lume.
Regimurile comuniste instalate de sovietici in Europa au afectat deopotriva tari majoritar catolice (Polonia), protestante (Germania de Rasarit) si cea mai mare parte a tarilor ortodoxe: Uniunea Sovietica - in care erau incorporate alte doua tari pravoslavnice: Ucraina si Georgia -, Romania, Bulgaria, actuala Iugoslavie. La adapost de flagelul rosu ramasesera doar Grecia si mica insula Cipru. Or, este evident in prezent, dupa mai bine de un deceniu de la prabusirea comunismului, ca in tarile majoritar ortodoxe eliberate exista cea mai evidenta recrudescenta a credintei in Dumnezeu si a regasirii vetrei liturgice si comunitare a Bisericii. Recensamantul intreprins in 1992 in tara noastra evalua "numarul ateilor marturisiti la cateva zecimi de procent; aproximativ 50.000 in cifre absolute.
Ortodoxia a supravietuit si are astazi nebanuite resurse nu numai in Romania, unde represiunea nu a cunoscut pustiirile apocaliptice din Rusia Sovietica, dar chiar si in fosta patrie a comunismului, unde prigoana a durat aproape saptezeci de ani. Este adevarat, iarasi, spre deosebire de Romania, ca in Rusia sectele si-au croit, totusi, drum, dar rastimpul cel mai alunecos - ultimul deceniu - a fost depasit. O data cu prabusirea regimurilor comuniste si cu revenirea la o viata religioasa normala, a inceput iuresul prozelitist, care viza indeosebi tarile cu Biserici nationale ortodoxe. Nu numai neoprotestantii, dar si romano-catolicii si-au pus mari nadejdi in aceste virtuale "terra missionis" si in cele din urma au ramas surprinsi si dezamagiti.
Insist asupra faptului ca Bisericile Ortodoxe nationale din tarile eliberate de comunism au trecut proba de foc a identitatii lor in cursul deceniului care s-a incheiat. Nu numai credinciosii acestor Biserici, dar si oamenii care aveau sa se apropie de ele s-au confruntat cu o serie de ispite. Am pomenit de prozelitismul catolic, cu cele doua aripi ale sale - romano si greco-catolicismul -, de ofensiva sectelor neoprotestante si, totodata, a celor extrem-orientale care au castigat teren in Occident.
In cei peste zece ani scursi de la eliberarea de comunism, Bisericile Ortodoxe s-au consolidat, chiar daca au avut de surmontat numeroase obstacole. Unele de natura interna, cum a fost schisma Bisericii Bulgare; altele pornite din exterior si ma refer la acuza de "colaborationism", acuza violenta si virulenta formulata de intelectualii pro-occidentali si occidentalizatidin aceste tari. Merita sa adaug ca aceste atacuri manifestate fie sub forma concurentei confesionale, enumerate mai sus, fie venite din partea unor intelectuali gnostici locali, faceau abstractie de cateva trasaturi elementare ale Ortodoxiei.
Bisericile Ortodoxe au fost si au ramas Biserici de mare forta si coeziune comunitara care au la temelie masa, "poporul lui Dumnezeu", nicidecum o elita anemica. Prin bogata lor viata liturgica si sacramentala, aceste Biserici au marcat decisiv mentalitatea popoarelor respective. "Limbajul" lor este unul afectiv si sugestiv, necum abstract, conceptual. Calendarul liturgic a patruns in viata cotidiana a credinciosilor si s-a inradacinat acolo, iar personalitatea sfintitoare a preotului a fost mereu privita prin prisma harului si mai putin a calitatilor sau a defectelor individuale. Detractorii acestor Biserici ar fi trebuit sa cunoasca celebra fraza din Enciclica patriarhilor ortodocsi din 1848: "La noi nici patriarhi, nici sinoade nu au putut sa schimbe nimic, intrucat chezasul credintei este insusi poporul".
De asemenea, aceia care au vrut sa inteleaga Ortodoxia au privit Biserica exclusiv ca pe o institutie umana si nu ca pe un asezamant divino-uman condus de Hristos. Au vrut, cu instrumente rationale, sa evalueze si ceea ce apartine elementului divin. Pentru ca e dificil sa le vorbesti unor asemenea oameni de Pronie si de interventia lui Dumnezeu in istorie si inca si mai greu, de jertfa care rodeste in fata lui Dumnezeu. Regasirea Bisericii sau descoperirea ei de oameni care o ocolisera sau o ignorasera este iarasi un fenomen complex si anevoie de explicat unor observatori nedumeriti si sceptici.
Asa incat, as spune cu toata convingerea ca la inceputul Mileniului al treilea constatam o primavara a Ortodoxiei si a Bisericilor Ortodoxe. Fenomenul este consecinta pastrarii intacte a Traditiei. intr-o lume care asaza semnul egalitatii intre Traditie si perimare, uzura, decreptitudine, Ortodoxia demonstreaza ca Traditia este o conditie esentiala a continuitatii, a innoirii, o temelie a prezentului. Ca Traditia si respectarea ei sunt bineplacute lui Dumnezeu.
Ortodoxia este calitativa si nicidecum cantitativa. La inceputul Mileniului III, exista in lume intre 250 si 300 de milioane de credinciosi ortodocsi, adica in jur de cinci la suta din populatia Pamantului. Nu cred sa fi fost cu mult mai multi in secolele trecute, iar una din trasaturile definitorii ale Ortodoxiei a constat in faptul ca ea nu a cultivat prozelitismul.
Ortodoxia a inceput sa suscite un interes viu in ultima vreme. Foarte multi se intreaba azi, in strainatate, in Europa sau in Statele Unite, cum de aceste Bisericii atat de legate de Traditie si-au pastrat si chiar si-au sporit credinciosii indata ce au putut fi libere? Cum de merge lumea la biserica in numar mare, inclusiv tineretul si ia parte la slujbe mult mai lungi decat cele ce se tin la bisericile din Apus? Cum de s-au ridicat atatea lacasuri in tari ca Romania, ori s-au infiintat si reinfiintat manastiri in vremuri de grea pauperitate? Cum de mai exista Biserici nationale in aceste vremuri de faramitare confesionala?
Interesul poate fi politic, economic, dar si unul mai adanc, tisnind din nevoile de echilibru sufletesc ale omului zilelor noastre. Respingerea, suficienta in raport cu Ortodoxia - mai ales in lumea de mentalitate anglo-saxona - par sa se transforme in interes si in dorinta reala de intelegere. Bogatia slujbelor, frumusetea icoanelor, manastirile cu duhovnicii lor, procesiunile populare incep sa capteze o atentie mai coerenta. Adesea constati mai multa ostilitate in raport cu Ortodoxia la niste intelectuali occidentalizati decit la occidentali.
De aceea cred ca ne aflam intr-un moment in care Bisericile Ortodoxe - ierarhii, preotii, credinciosii lor - pot si trebuie sa explice ce este Ortodoxia, ce sunt Bisericile Ortodoxe, ce cauta si gaseste inlauntrul lor omul obisnuit care le marturiseste. Lucrul acesta trebuie facut in spiritul adevarului, in cuvinte putine si proprii, cu sinceritate si bunavointa reale, insa nu abstract - simpozioane si conferinte - ci mergand la sursa, adica spre manastiri, spre duhovnici, spre "parintii spirituali" ai Rasaritului ortodox.
Pentru ca Ortodoxia sa se poata manifesta in liniste si in afara unor ostilitati inutile sau a unor adversitati, este imperioasa explicarea specificului ei. Si aceasta din mai multe motive. Traim intr-o lume al carei cuvant de ordine - sau unul dintre ele - este transparenta. in al doilea rand, vreme de sute de ani, catolicismul a zugravit Ortodoxia in culori sumbre, identificand-o cu obscurantismul si cu un soi de exotism mistic, imagine care s-a transmis si teologilor protestanti sau unei parti dintre ei. De peste zece ani, ortodocsii se confrunta cu mentalitatea unei lumi profund seculare sau chiar neopagane.
Misiunea Ortodoxiei, la inceputul Mileniului III, este de a continua traditia patristica si totodata grija de a pune in valoare puterea de asimilare unica a spiritului crestin. Este iarasi nevoie de a arata puterea innoitoare a Traditiei ortodoxe, care, in cursul celor doua Milenii de stralucire spirituala, a stiut intotdeauna sa vorbeasca fiecarei epoci, fiecarei natiuni, fiecarei tari, fara sa deformeze autenticitatea mesajului crestin.
In sfarsit, numai in Ortodoxie se gaseste cu adevarat o bogatie spirituala, adevaruri despre om, despre Dumnezeu, despre lume si cosmos, cum nu se intalnesc nicaieri altundeva, iar adevarul ca viitorul lumii crestine depinde de aprofundarea Ortodoxiei si de dorinta sincera de a descoperi valorile ortodoxe in fata provocarilor epocii modeme, nu mai trebuie pus la indoiala.
Dan Ciachir
