marți, 29 aprilie 2014

Cartea de pe noptieră

În dor de Rebreanu
                                de Eugenia Enescu

Era pe vremea lecturilor obligatorii. Profesoara de limba română ne recomandase să citim Rebreanu. Mai precis romane sociale (”Ion”, ”Răscoala”) și psihologice (”Pădurea spânzuraților”, ”Ciuleandra”, ”Jar”).
Conștincioasă, am început să caut în biblioteca casei romanele indicate. La un moment dat, ochii mi-au alunecat pe o carte pe care nu o aveam în programă: ”Adam și Eva”. Titlul m-a fascinat și mi-a stârnit curiozitatea, gândul plecându-mi la povestea biblică a oamului primordial. A fost primul roman scris de Liviu Rebreanu pe care l-am citit pe nerăsuflate. Despre cele din programă știam câte ceva de la școală, și le-am lăsat pe mai târziu.
Pe măsură ce înaintam în lectură îmi dădeam seama că descoperisem în Rebreanu ceva mult mai mult decât un romancier realist care își potrivea acțiunea în satul românesc (”Ion” - Blestemul pământului, Blestemul iubirii), sau ”Răscoala” în care autorul surprindea foarte exact ceea ce psihologul francez Gustave le Bon numea la psyhologie de la foule („psihologia mulțimii”), ori ”Ciuleandra” în care se vede preocuparea autorului pentru analiză și pentru explorarea în profunzime a psihicului uman pe care canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea spânzuraților”, deși sunt comparabile prin insolitul abordării.
În romanul ”Adam și Eva”, pe care unii dintre criticii literari îl situează în ciclul de nuvele cu ramă, firul epic curge în de-a lungul a șapte vieți ale unui suflet care încearcă necontenit să se unească cu sufletul său pereche.
Debutează cu descrierea salonului din sanatoriul în care a fost adus profesorul Toma Novac, fiind rănit. Acesta, când deschide ochii, își reamintește discuția în contradictoriu cu Aleman, fost profesor de filozofie care a încercat de nenumărate ori să-l convingă de existența metempsihozei.
Romanul conţine şapte capitole, iar fiecare capitol are, la rândul său, câte şapte subcapitole. În acestea sunt istorisirile uluitoare a celor şapte vieţi (reîncarnări) ale lui Novac, pe care acesta, pe patul de moarte fiind, şi le reaminteşte ca printr-o străfulgerare. Prin prisma personajelor şi anturajului (ţara şi timpul) în care decurge acţiunea sunt diferite, dar asemănătoare prin scop şi tragism. Fiecare erou tinde să-şi caute jumătate, iar când o găseşte o pierde în împrejurări nefaste propriei vieţi.
George Călinescu îi atribuie pe bună dreptate onorabilitate acestui roman:, ”Mulţi vor găsi plăcere în citirea acestei cărţi, căreia trebuie să-i recunoaştem informaţia harnică, sobrietatea şi echilibrul narativ, la care se adaugă meritul invenţiei.”
Liviu Rebreanu afirma undeva că “Adam şi Eva” este opera cea mai aproape de sufletul său, chiar dacă alte romane ale sale şi nu acesta au fost apreciate de către critici drept capodopere.
Pe vremea aceea eu nu știam mai nimic despre metempsihoză, despre transmigrația sufletului și mai ales despre reîncarnarea acestuia după moarte. Știam doar că există viața veșnică, așa cum am auzit de la bunica.
Nedumerită am întrebat-o pe mama, iar aceasta a încercat să-mi explice. Apoi mi-a recomandat să citesc și nuvela scrisă de Mihai Eminescu ”Avatarii faraonului Tla”.
Deasemenea, mi-a spus să citesc și ”Sonetul CCV” al lui Vasile Voiculescu, deoarece în el  se regăsește aceiași temă: ”Știu și-o voiesc; aceasta mi-e ultima viață/Nu mai renasc de-acuma, caci, iată, te-am găsit./ Deschizi eternitatea: în pacea ei măreață/Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârșit/Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainte/Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume./Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,/În rând cu Archetipii fără de veac, nici nume/Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi O-mbrățișare:/Misterioasa carne se face duh în noi;/De dincolo de ceruri se-ntinde-o așteptare/Perechea cea pierdută să vie înapoi/Ce aștri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,/Junghiați pentru ospățul de foc al regăsirii?”
Cartea este despre dragoste, despre viață, moarte și viață de după moarte, se citește ușor și captivează. Este despre luptă și suferință.
Pe mine m-a marcat și sper să vă trezesc curiozitatea de a o citi. O am din nou pe noptieră.
Deschizându-mi noi orizonturi și purtându-mă pe drumuri nebătătorite, la un moment dat, în decursul vieții mele, am scris această poezie:


 Suflete pereche



 






Tu eşti bărbatul vieţii mele,
Eşti lângă mine,
Sigur eşti,
Şi ai venit din nemurire,
Pe mine astăzi să iubeşti.
Să mângîi dorurile toate,
S-alinţi, şi să săruţi din plin,
Poemul inimii curate
Şi-a sufletului ce se zbate
Între lumesc şi-ntre divin.
Te-am aşteptat iubitule o viaţă,
Te-am aşteptat cu dor nebun
Să vii, să-ţi mângîi a ta faţă,
Să te iubesc, şi să mă-ntorc din drum
Ca să rămân alături, lânga tine,
Să-ţi sparg necazurile vieţii,
Ce au umbrit cu norii negrii
Lumina sfânt-a tineretii.
Şi cu iubire blândă şi curată,
Să-ţi bucur sufletul înnegurat,
De ale sorţii viaţa-n rol jucată,
Pe estacada lumii în păcat.
Să spăl cu-a-mele lacrimi de iubire
Întreg necazul sufletului tău,
Şi să ne-ntoarcem iar în nemurire,
În Cerul veşnic al lui Dumnezeu.
Şi ridicaţi la ceruri împreună,
Să-nchidem cercul sferei amândoi,
Ca suflete pereche-ntotdeauna
Să ne întoarcem iaraşi înapoi.

joi, 27 februarie 2014

Încotro ne îndreptăm?



Unul din profesorii mei din Școala pedagogică ne spunea că cine nu are modele rămâne rătăcit toată viața. Modelele sunt exemplarele pe care ne place să le urmăm. Modelul rămâne un fundament pe care se construiește personalitatea noastră. Primul meu model pe care am pus ochii a fost tatăl meu de la care am învățat cinstea și munca cinstită în viață. Al doilea model a fost învățătorul meu. Îl priveam adesea pe fereastră când trecea la școală și m-am îndrăgostit de el , îmi plăcea cum vorbea și cum se comporta cu noi. Era un om punctual, plin de viață, cu harul de dascăl, care ne pregătea nu numai pentru a ști carte, dar și pentru viață. Și de atunci mi-am pus în gând să devin învățător și să-i urmez calea. Și am făcut-o. Ajungând la Școala pedagogică din Câmpulung- Muscel am întîlnit unul din oamenii care mi-au schimbat viața. Este vorba de directorul școlii, Ilie I. Stănculescu, autor al unei Pedagogii, un mare pedagog, care a dat țării mii de învățători, răspândiți în toate colțurile României. De la el am învățat punctualitatea și încrâncenarea în muncă. În fiecare dimineață la ora 7 directorul școlii intra pe poarta instituției, cerea raportul de la elevul de serviciu și mergea la cancelarie. Apoi trecea și inspecta sălile de clasă. Târziu de tot am fost la mormântul lui să-i pun o flare, drept recunoștință și am aflat cu stupoare că i-a fost furată crucea de pe mormânt din cimitirul Flămânda.
Tot acum alți doi profesori mi-au trezit dragostea față de limba românâ. Este vorba de profesorul Miron Holban și de profesorul Augustin Popescu, mai târziu, Augustin Z.N. Popp, marele eminescolog care și-a închinat întreaga viață culegerii de manuscrise eminesciene, fotografiilor, actelor etc.
Profesorul Miron Holban mi-a trezit dragostea de literatură prin felul cum ne vorbea despre scriitori, cum ne diseca opera literară, cum ne corecta ortografia, cu blândețe și înțelegere, cum ne trezea dragostea pentru lectură.
Augustin Z. N. Popp*(căruia vreau să-i aduc un omagiu în subsol, publicându-i biografia) ne povestea zile întregi în amfiteatrul școlii despre viața și opera lui Mihai Eminescu, alături de nepotul lui Eminescu, colonelul Eminescu, ne prezenta diafilme și diapozitive cu imagini din viața familiei poetului sau din viața lui Eminescu și a iubitei lui, Veronica Micle. A fost atât de îndrădostit de Eminescu încât își transformase casa în muzeu.   Rămăsese sărac dând din bruma lui de leafă pe manuscrise și acte vechi sau alte obiecte aparținând marelui poet. Până când cumpărase și rochia de mireasă a Veronicăi de la căsătoria cu Micle și o pusese la expoziție. Nu știu ce s-a ales de toate acestea după moartea lui și a soției.  
Ar fi fost bine( sau poate a și făcut-o) să le predea Muzeului Literaturii Române, pentru că nu a avut nici un urmaș.
După școala pedagogică, dornic să-mi îmbogățesc cunoștințele, am urmat cursurile Institutului pedagogic de trei ani din București. Aici mi-am dat seama că încet-încet am ieșit din proletcultism, deabia acum am început să cunosc marile opere ale literaturii române. Începuse să se reediteze marii clasici, să apară studii critice, profesorii își dăduseră drumul la gură, era un fel de liberalizare de după 1960.
Profesori ca Boroianu, Bulgăr, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dumitru  Micu, severul C. G. Nicolescu, Ion Zamfirescu, reputatul profesor de Istoria teatrului, Piru, Ion Rotaru și alții mi-au accentuat dragostea pentru limba română. Pe unii din ei aveam să-i întânlesc și la Universitate, unde m-am înscris după terminarea institutului.  La Universitate încă mai circula umbra lui Călinescu la ale căror cursuri se strângea mulțime de bucureșteni de toate profesiile pentru a-i asculta litaniile literare. Istoria lui literară circula pe sub mână și rar puteam să punem mâna pe ea. Profesorul Grigore Brâncuș, Gh. Muntean, Emanuel  Vasiliu, Valeria Guțu Romalo, Crohmălniceanu,, mai tinerii Al. Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, m-au convins definitiv că cititul și scrisul e o boală frumoasă de care n-am să scap toată viața.Toți erau oameni de la care aveai ce învăța.
Acești oameni m-au format pe mine ca profesor și ca om și le port o deosebită stimă până voi închide definitiv ochii.
Elevii și studenți de astăzi mai au asemenea repere?
Poate sunt un om al trecutului și nu înțeleg încotro merge societatea. Dar să-mi fie iertat dacă greșesc, lumea de astăzi nu mai are repere. E foarte adevărat că după 1989 s-au schimbat multe. Oamenii s-au îndreptat spre meserii care aduc banul, unii chiar l-au îndrăgit atât de mult, încât au uitat buna cuviință. Vor banul chiar vânzându-se pe ei. Sau conștiința lor. Veți zice că așa e capitalismul. Care capitalism? Noi am ieșit dintr-o junglă și am intrat în alta. Capitalismul așezat are repere și modele pe care le respectă. Presa, mă refer mai mult la televiziuni, ne aduce mereu în față pseudomodele pe care tinerii, neavizați, le iau drept modele. Viața s-a manelizat, nu se mai citește literatură, nu se mai ascultă muzică bună, în special cea clasică, nu se mai învață temeinic. Școala a devenit bordel, facultatea o fugă după diplome, doctoratele formale cu lucrări compilate și plagiate. Politicienii fanfaroni plecați după pricoapsă. Nu se mai respectă instituțiile statului, profesorii, bătrânii, bolnavii etc.
O societate în firea ei trebuie să se trezească, altfel dispare.
Cine s-o facă?
Poate tânăra generație care vine după noi, educată în țări din occident, precum pașoptiștii la 1848. Sau tinerii rămași aici care muncesc cinstit să fie luați ca exemple. Dar înainte de toate stă în puterea noastră să ne trezim și să-i trezim și pe alții că așa nu se mai poate. Sărăcia s-a răspândit ca o plagă și ne sufocă. Munca a devenit o rușine. Goana după averi o virtute.
Încotro ne îndreptăm?

Ion Ionescu-Bucovu

miercuri, 26 februarie 2014

Pe aleea destinului









Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare
de mână cu gându-nfloresc,
nu lasă ast’ viaţă nimic la-ntâmplare
te-nalţă-n avânt tineresc.
Ştrengar îmi e gândul şi-mi lasă surâsul
deschis ca o floare-n amiezi,
în raze de soare mă pierd cu candoare
visând cum ai să mă dezmierzi.
Şi  inima-ți spune cu şoapte nebune:
- Hai vino!  Am poarta deschisă,
mi-e dorul iubirii în nemărginire
iar sufletul îmi este în transă.
Pe-aleea destinului  caut mereu
petale de flori cu parfum,
sub razele calde-ale dorului meu,
 să ţi le presar ţie-n drum.
Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare
şi mână în mână, cu gând amândoi,
pecete vom pune cu o sărutare
şi-n viaţa de astăzi, şi-n viaţa de-apoi.


Crezul