Eu sunt doar atât...Poeta nebună...

Eu, recunosc, sunt poeta nebună
Plecată la drum c-un bagaj efemer
Şi-n ceas de tăcere sau timp de furtună
Privesc înspre stele şi nu uit să sper.

Lăsat-am acasă nevoi şi durere
Mi-ajunge iubirea prin lume de-o cânt
Şi lacrima mea o fac dulce plăcere
Şi-o las mărturie c-am fost pe pământ.

În vorbe şoptite am venit ieri pe lume
Şi vorba şoptită îmi cântă când plec
Din munte înalt n-am făcut ţel anume,
Doar rostul venirii aş vrea să-nţeleg.

Privesc câte-o frunză cum pierde copacul,
E semn că pe lume un vis a murit
Şi-ncet se apleacă, şi-ncearcă săracul
Din vânt să culeagă un vis irosit.

Plecat-am în lume desculţă şi tristă,
Pe cioburi de stele călcat-am ades
Şi-n clopot ce sună...naivă artistă,
Încerc să nu fac din soart-un eres.

Vă-nvălui cu vorbe ce-nvaţă să spună
O taină pe care de-o viaţă o purtaţi
Căci recunosc, sunt poeta nebună,
Ce-ncearcă pe voi să vă aibă ca fraţi.
(Luiza-Adriana Grama)