Constantin Brâncuși (n.19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d.16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.
Ceea ce nu știu multi oameni despre Brâncuşi, este faptul că el a urmat întreaga sa viaţă, o practică spirituală perseverentă.
Ghidul său spiritual a fost marele yoghin tibetan Milarepa, care îl îndruma din planul astral.
Mai presus însă de propriile sale mărturisiri în ceea ce priveşte practica Yoga, stă mărturie însăşi opera sa. Cunoştinţele esoterice, cum ar fi folosirea proporţiei numărului de aur, sintetizate în creaţiile sale geniale, demonstrează fără echivoc faptul că Brâncuşi a fost un iniţiat.
Ceea ce nu știu multi oameni despre Brâncuşi, este faptul că el a urmat întreaga sa viaţă, o practică spirituală perseverentă.
Ghidul său spiritual a fost marele yoghin tibetan Milarepa, care îl îndruma din planul astral.
Mai presus însă de propriile sale mărturisiri în ceea ce priveşte practica Yoga, stă mărturie însăşi opera sa. Cunoştinţele esoterice, cum ar fi folosirea proporţiei numărului de aur, sintetizate în creaţiile sale geniale, demonstrează fără echivoc faptul că Brâncuşi a fost un iniţiat.
Milarepa, yoghinul
poet
E drept că nu toate lucrările despre
Brâncuşi includ şi aceste aspecte legate de practica sa spirituală. Dar
apropiaţii sculptorului au relatat în diferite ocazii atât despre faptul că el
practica yoga, cât şi despre influenţa pe care spiritualitatea orientală a
avut-o asupra creaţiilor acestuia. Şi Mircea Eliade vorbeşte în mai multe
rânduri despre fascinaţia lui Brâncuşi pentru Milarepa. Unii dintre prietenii
lui apropiaţi din ultima parte a vieţii relatează că Brâncuşi ştia pe de rost
viaţa lui Milarepa, ghidul său spiritual, cu care comunica în astral.
Supranumit şi „Milarepa din Montparnasse”, (Montparnasse este cartierul
parizian unde Brâncuşi îşi avea atelierul) Brâncuşi însuşi devenise o legendă,
iar în prezenţa lui se aşternea o misterioasă linişte de început de lume.
Cum l-a „întâlnit” Brâncuşi pe Milarepa?
Se spune că în timp ce călătorea pe jos de la Bucureşti spre Paris, în
1903-1904, Brâncuşi a primit cadou de la un elveţian cartea „Milarepa: Ses
crimes, ses épreuves, son nirvana” – Milarepa: crimele sale, încercările,
eliberarea spirituală. Odată ajuns în Paris, a uitat cartea pe un raft. Într-o
zi, în timp ce era furat de gânduri şi frământat de întrebări existenţiale, s-a
ciocnit de mobila din cameră. Atunci o carte i-a picat drept în cap. A fost
momentul care i-a transformat întreaga existenţă. Cartea conţinea autobiografia
lui Milarepa şi celebrele sale imnuri spirituale.
Milarepa (1025-1135) este un personaj
extrem de iubit şi admirat în Tibet. Povestea vieţii sale este una dintre
cărţile tibetane cele mai cunoscute. Remarcabil în viaţa lui Milarepa este că,
deşi a pornit într-o direcţie greşită – a practicat magia neagră şi a făcut
mult rău, chiar a omorât oameni – a reuşit printr-un efort uriaş să atingă
eliberarea supremă în aceiaşi viaţă. Acceptat ca discipol de un mare maestru
(Marpa Traducătorul), Milarepa a urmat o asceză extrem de severă pentru a
compensa faptele rele şi a atinge starea de iluminare spirituală. Milarepa şi-a
câştigat renumele nu doar datorită realizărilor sale spirituale, ci şi a
numeroaselor cânturi spirituale pe care le-a compus cu scopul de a ajuta
fiinţele umane să acceadă cât mai repede la starea de eliberare spirituală.
Ghidul spiritual al lui Brâncuşi a fost un artist care şi-a transpus
înţelepciunea în poeme de o neasemuită frumuseţe.
Practica spirituală
În ce priveşte practica sa spirituală,
Brâncuşi vorbeşte despre două etape distincte în viaţa sa: una de tinereţe şi
una spre sfârşitul vieţii sale. Astfel, din cartea „Sfântul din Montparnasse”
de Peter Neagoe aflăm că la scurt timp după ce a ajuns la Paris, Brâncuşi a
început practica procedeelor de hatha yoga. Ultimii ani de viaţă au fost
dedicaţi unei practici mistico-creştine, isihaste, despre care se vorbeşte în
cartea lui Tretie Paleolog, „De vorbă cu Brâncuşi despre ”.
O tehnică de meditaţie iubită de Brâncuşi
este „exerciţiul de respiraţie rostind ritmic cuvântul sacru OM” (mai exact
este vorba de mantra AUM, cunoscută în tradiţia spirituală indiană şi asimilată
cu Logosul Divin). Iată de pildă cum o învăţa pe prietena sa Eileen Lane:
„Gândeşte-te la cuvântul sacru AUM… E un cuvânt care se identifică cu ceea ce
numim Dumnezeu. Imaginează-ţi cuvântul sacru AUM ca fiind lumina atotputernică,
dragostea atotcuprinzătoare, ritmul cosmic, creativitate mereu prezentă,
cunoaştere nelimitată. Consideră-l treapta cea mai înaltă pe care o va atinge
conştiinţa noastră. Această stare poate fi atinsă numai îndepărtând din minte
gândurile rătăcitoare, dorinţa neclară, stânjeneala. Asemenea celorlalte
lucruri de preţ, eliberarea nu poate fi obţinută fără efort.”
Influenţele orientale
Lumea orientală a exercitat întotdeauna
asupra sa o fascinaţie profundă. Ajuns la Paris, Brâncuşi a frecventat cu
asiduitate muzeele, printre care şi muzeul Guimet, în care era fascinat de
piesele orientale. El a studiat de altfel arta Asiei de sud-est şi pe cea a
Indiei, cu statuile specifice de bronz lustruit. A găsit în gândirea simbolică
orientală, la fel ca şi în folclorul românesc, acele sensuri profunde care stau
la temelia gândirii arhaice a popoarelor.
Fondatorul modernismului în sculptură a
fost de fapt un tradiţionalist al artelor sacre şi unul dintre puţinii artişti
care au menţinut principiile a ceea ce se numeşte artă sacră. Originalitatea sa
constă în a merge până la origini, până la sufletul cel misterios al
lucrurilor: „Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar
să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a
pierdut”, scria marele artist.
Meditaţia yoghină i-a
permis accesul la esenţe
Yoga, „Calea Infinitului Divin” sau „Calea
către Infinit” are ca scop ultim revelarea directă,
efectivă a Realităţii
Divine, sau cu alte cuvinte, realizarea unui contact continuu, conştient, cu
Cauza Primordială Supremă, care este Dumnezeu Tatăl.
Yoga a fost pentru Brâncuşi calea care l-a
condus către esenţe, meditaţia yoghină l-a făcut să se întoarcă la simbol, pe
care apoi l-a transpus în opera sa. „Funcţia artistului rămâne aceea de a
descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului”,
pentru cei pregătiţi să le „vadă”. „Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea
ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei
aproape de Dumnezeu le-au văzut.”
Pentru Brâncuşi a sculpta însemna a crea,
în deplină meditaţie şi concentrare, în linişte şi detaşare, într-o deplină
comuniune cu Natura: „Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu
elementele sale...” Aceasta reflectă dorinţa sa de a trăi direct acea realitate
sacră prezentă atât în lumea exterioară omului cât mai ales în el însuşi: „Arta
nu înseamnă o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai
adevărată, poate singura realitate adevărată.” „Vrem întotdeauna să înţelegem
ceva. Însă nu este nimic de înţeles.
Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este
trăit...”
Arta şi meditaţia au
aceeaşi natură
Atât arta iniţiatică, cât şi meditaţia
yoghină sunt stări creatoare ale conştiinţei umane. Ele par a fi îndreptate în
direcţii diferite: arta către domeniul manifestării sensibile, exterioare,
meditaţia către integrarea interioară a formelor şi impresiilor simţurilor.
Totuşi, arta şi meditaţia se compensează, se întrepătrund şi se creează astfel
una pe cealaltă. Întotdeauna când spiritualitatea este o forţă vie, ea îşi
găseşte o expresie naturală, firească şi spontană în artă; de fapt ea însăşi
devine o artă, aşa cum şi arta în cele mai înalte expresii ale ei, devine o
cale spirituală.
Toate sculpturile lui Brâncuşi sunt
invitaţii la meditaţie, sunt opere filozofice turnate în bronz sau şlefuite în
piatră. „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au
fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei.”
Ansamblul de la Târgu
Jiu – un spaţiu al meditaţiei
Un „lăcaş” al meditaţiei îl reprezintă şi
Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu. Formele simbolice desenate în spaţiu de
elementele ansamblului au fost aranjate de către sculptor într-o anumită
ordine. Aceasta contribuie la transformarea lor în chei tainice către lumea
subtilă a energiilor. Trecătorii care se aşează la Masa Tăcerii, pe unul din
cele 12 scaune, pot conştientiza faptul că se simt mai bine şi că oboseala le
trece mai repede decât de obicei. Iar efectul produs de Ansamblul de la Târgu
Jiu în fiinţa celui care îl parcurge pe jos de la un capăt la celălalt, într-o
stare meditativă, este unul de sublimare a energiilor şi de transcendere a
realităţii obişnuite.
Traseul poate fi parcurs pornind de la
Masa Tăcerii, în pas lent, ritmat, conştientizând respiraţia. Cei care au
curiozitatea să încerce vor sesiza că privirea le este purtată de la un nivel
la altul, într-un mod firesc, natural. Iar energiile urcă de la nivelul cel mai
de jos, Masa şi Aleea Scaunelor, spre al doilea, marcat de Poarta Sărutului,
pentru ca, în final, să ţâşnească pur si simplu către înalt, purtate de către
spirala Coloanei în acelaşi timp cu privirea care se înalţă tot mai sus. „Arta
nu ridică oamenii deasupra lor, ci în ei înşişi.” spunea Brâncuşi.
Ansamblul de la Târgu Jiu, numit de
Brâncuşi „Calea Sufletelor Eroilor”, reprezintă un drum simbolic de
reîntoarcere a eroilor gorjeni - prin jertfa lor de sine pentru ţară şi
credinţă - la Dumnezeu. Iar într-un sens mai larg, această reîntoarcere
evolutivă - deci cu sens pozitiv, de recuperare - este o „cale eroică” pentru
orice om care simte imperios nevoia de a-şi întâlni Creatorul, o cale de
reîntoarcere spre Divin şi în acelaşi timp de recuperare a stării paradisiace a
începutului şi a unităţii primordiale.
Coloana Infinitului -
expresie a aspiraţiei lui Brâncuşi către Dumnezeu
Una din cele mai admirabile sculpturi ale
secolului trecut, austeră şi perfect echilibrată,
Coloana Infinitului, este
opera principală a lui Brâncuşi, iar mesajul spiritual pe care aceasta îl
transmite reiese cu claritate din cuvintele sculptorului:
•
„Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale
mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu
nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut.”
•
„Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă…Să arzi ca o
flacără…Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”
•
„Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează oare şi
nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se
contractă?” „Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de mine însămi,
desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”
Valoarea artistică a operelor lui Brâncuşi
e dată de valoarea lor spirituală. Nu subiectul operei de artă decide valoarea
acesteia; mai curând aceasta este dată de inspiraţie, de spontaneitatea
experienţei interioare care a dus la crearea ei şi pe care ea o trezeşte şi o
reproduce în cel care o contemplă.
Inspiraţia lui Brâncuşi a fost în primul
rând una spirituală: „Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de
Dumnezeu le-au văzut.” Iar eternitatea era conţinută în timpul prezent: „Nu îmi
doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda…Nu
contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că
atunci când într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate.”
„Sculptez zborul”
Artist conştient de misiunea sa - „Ceea ce
fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune” -
Constantin Brâncuşi a făcut din artă un instrument de căutare şi reprezentare a
sacrului. El revelează, prin ideile esenţiale exprimate în operele sale,
dimensiunea sacră a realităţii: „... reală este esenţa lucrurilor, nu forma lor
exterioară.” „Odată ajuns la simplitate...eşti foarte aproape de adevăratul
înţeles al lucrurilor.”
Pentru el abstractul era un limbaj prin
care exprima realităţi obiective: „Cei care consideră lucrările mele ca fiind
abstracte sunt nişte proşti; ceea ce ei cred că este abstract este tot ce poate
fi mai realist, căci realul nu înseamnă formă exterioară, ci idee: esenţa
lucrurilor.”
O temă care ocupă un loc privilegiat în
opera sa este cea a păsării, a zborului. Prima lucrare din acest ciclu este
Măiastra (1912), o lucrare în bronz al cărei nume este dat de o pasăre
miraculoasă din legendele populare româneşti. În 1919, Brâncuşi creează Pasărea
în spaţiu, o lucrare în bronz şlefuit, în forma de elipsă, care redă esenţa
zborului. El spunea „...Nu sculptez păsări, ci zborul.”
Templul de la Indore
Proiectul templului buddhist de la Indore,
l-a dus pe Brâncuşi în 1937 pe pământul Indiei. În proiectul templului din
Indore, formele plastice propuse de Brâncuşi, multe din ele inspirate din
folclorul românesc, erau în perfectă concordanţă cu tradiţia sacră a
arhitecturii indiene.
Maharajahul din Indore, care cumpărase
deja trei Păsări în spaţiu, una din bronz, una din marmură albă şi una din
marmură neagră, îi cere în 1933 să realizeze un Templu al Meditaţiei în care
acestea să fie amplasate: „un templu de doisprezece pe doisprezece, căzut din
cer, fără uşi şi ferestre, cu o singură intrare subterană, un templu al
meditaţiei, deschis pentru toţi, dar în acelaşi timp numai unuia. În interior
să fie o oglindă pătrată de apă, cu cele trei Păsări pe trei laturi şi o
statuie înaltă din stejar, Spiritul lui Buddha, tot de Brâncuşi, pe cea de a patra
şi într-aşa fel aşezate încât Pasărea de aur să fie lovită din plin de lumina
soarelui de amiază pătrunsă prin deschizătura circulară a plafonului, într-o zi
sfântă din an.”
Îmbolnăvirea
gravă a suveranului, conjugată cu o criză economică şi politică a ţării, a
împiedicat executarea proiectului.
Numărul de aur
“Prin artă te vei detaşa de tine însuţi.
Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut”, esenţializa Brâncuşi
munca sa de-o viaţă. Numărul de aur este secretul operei lui Brâncuşi. Cei care
au lucrat cu el povestesc că sculptorul făcea el însuşi calculele întotdeauna.
Explica uneori că numărul este legat de Dumnezeu. De fapt, se referea la
misterul numărului de aur. După moartea sa operele sale au fost măsurate şi
cântărite cu precizie. Concluziile la care au ajuns cercetătorii lucrărilor
sale au fost că acestea au la bază proporţia acestui număr.
„Numărul de Aur este Numărul cel tainic
după care au fost alcătuite toate speciile ce au viaţă, care au apărut în ape,
pe pământ şi în aer. El este acelaşi cu Numărul fundamental (φ) după care a fost alcătuit omul şi este acelaşi cu Numărul Graţiei şi
Iubirii şi cu Numărul mântuirii
şi renaşterii finale în Duh. Acest Număr de Aur (φ) este esenţa cea tainică a iubirii eterne. El este totodată expresia
Ordinii universale şi a Legii divine a Iubirii, Ordine şi Lege care există şi
acum şi va exista mereu, exprimând în veşnicie frumuseţea, măreţia şi puterea fără de
sfârşit a lui Dumnezeu”, spune profetul Jakob Lorber, umilul scrib al lui
Dumnezeu.
Yoga a fost modalitatea prin care Brâncuşi
a desluşit această mare taină a manifestării, creată după un număr care conţine
secretul armoniei şi frumuseţii diverselor forme care există. Opera sa este
mărturie a valorii şi a autenticităţii practicii sale spirituale. Aşa cum spune
şi celebrul dicton yoghin: „Practica îl face pe maestru”.
Arta autentică este o
manifestare a frumuseţii, a armoniei, a bucuriei
Frumosul autentic este în acelaşi timp
sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu lumea în
care trăieşte ci şi cu ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă
individuală: „Raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile
Lumii.” Frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de
umilinţă şi de curaj: „Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie
să te lepezi de tine însuţi.” El mai este caracterizat de simplitate şi
puritate: „Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără
să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”
Armonia şi echilibrul sunt alte
caracteristici ale artei autentice: „Frumosul este echilibrul absolut.” Iar
ceea ce Brâncuşi spunea despre cei care receptează arta este cu atât mai mult
valabil pentru cei care o creează: „Cei care şi-au păstrat în suflet armonia
care există în toate lucrurile, vor înţelege foarte uşor arta modernă, pentru
că sufletele lor vibrează la unison cu legile naturii.” Aceasta duce la
integrarea naturală a operelor de artă în realitatea înconjurătoare: „Aş vrea
ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace
copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din
pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă
necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii...”
Arta, ca şi spiritualitatea autentică,
hrăneşte fiinţa umană şi îi aduce bucurie. „Sunt un yoghin care cântă de
bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta” spunea Milarepa. Iar
Brâncuşi: „Nu cred în suferinţa creatoare.” „Arta ar trebui să fie numai
bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să
lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor! ” „Plăcerea cu care
lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există arta! Şi
cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti
fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie
şi celorlalţi.”