sâmbătă, 27 februarie 2016

Primăvara reînvie



     Vine primavara. Ce fericire ca scapam de cojoace. Mai e putin si soarele va birui mai tare frigul noptii si al zilei. Pamantul care asteapta cu nerabdare intr-un nou ciclu trezirea la viata a naturii, isi deschide bratele sale batrane spre un nou inceput. Totul se pregateste, totul se deschide, totul reanvie aici, unde avem binecuvantarea celor patru anotimpuri. Numai omul nu are timp sa vada, sa simta, sa perceapa frumusetea pomilor care isi deschid micile floricele ce zambesc in soare, verdele crud al ierbii, ciripitul vesel al pasarelelor. Toate au fost create pentru a bucura omul.
     Dar el nu are timp. Alearga de dimineata pana seara sa adune, sa stranga, sa-si mareasca confortul. Alearga dupa o fericire pe care nu o gaseste. Mereu agitat, mereu nemultumit. Cand ajunge sa realizeze ceva, vrea altceva. Si astfel trec anii, si viata se scurge intr-un iures tacut, iar omul nu apuca sa simta bucuria si frumusetea creatiei. Acest rege al naturii este rob propriilor sale ambitii si patimi. Ce pacat ca nu stie sa se bucure de acest dar divin care este viata. Daca si-ar face timp sa priveasca stelele, si-ar da seama ca exista un Dumnezeu, care guverneaza miscarea planetelor si legile acestor constelatii. Daca ar privi natura si-ar da seama ca si ea are legile ei, atat plantele cat si animalele. Nimic nu e haotic in natura. Totul este bine realizat de bunul Dumnezeu intr-o ordine perfecta. Ciclurile de viata ale plantelor si animalelor, lanturile trofice, instinctele de conservare, au scopul de a pastra un echilibru in tot ce ne inconjoara.
     Dar omul creaza dezordine, in creatiiile lui Dumnezeu. Ba in mandria sa nebuna il reneaga, sau din comoditate spre a nu pazi legile Lui il scoate din viata sa. Si Stapanul il priveste pe om cu mila, asa cum un parinte isi priveste fiul care o ia pe cai gresite, il iubeste, il protejeaza, il iarta si il asteapta sa se trezesca intr-o zi din aceasta distructiva orbire. Si asta pentru ca Dumnezeu i-a dat omului un dar: libertatea.

joi, 18 februarie 2016

      Constantin Brâncuși (n.19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d.16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.
     Ceea ce nu știu multi oameni despre Brâncuşi, este faptul că el  a urmat întreaga sa viaţă, o practică spirituală perseverentă.
     Ghidul său spiritual a fost marele yoghin tibetan Milarepa, care îl îndruma din planul astral.
     Mai presus însă de propriile sale mărturisiri în ceea ce priveşte practica Yoga, stă mărturie însăşi opera sa. Cunoştinţele esoterice, cum ar fi folosirea proporţiei numărului de aur, sintetizate în creaţiile sale geniale, demonstrează fără echivoc faptul că Brâncuşi a fost un iniţiat.

     Ceea ce nu știu multi oameni despre Brâncuşi, este faptul că el  a urmat întreaga sa viaţă, o practică spirituală perseverentă.
     Ghidul său spiritual a fost marele yoghin tibetan Milarepa, care îl îndruma din planul astral.
     Mai presus însă de propriile sale mărturisiri în ceea ce priveşte practica Yoga, stă mărturie însăşi opera sa. Cunoştinţele esoterice, cum ar fi folosirea proporţiei numărului de aur, sintetizate în creaţiile sale geniale, demonstrează fără echivoc faptul că Brâncuşi a fost un iniţiat.
Milarepa, yoghinul poet

     E drept că nu toate lucrările despre Brâncuşi includ şi aceste aspecte legate de practica sa spirituală. Dar apropiaţii sculptorului au relatat în diferite ocazii atât despre faptul că el practica yoga, cât şi despre influenţa pe care spiritualitatea orientală a avut-o asupra creaţiilor acestuia. Şi Mircea Eliade vorbeşte în mai multe rânduri despre fascinaţia lui Brâncuşi pentru Milarepa. Unii dintre prietenii lui apropiaţi din ultima parte a vieţii relatează că Brâncuşi ştia pe de rost viaţa lui Milarepa, ghidul său spiritual, cu care comunica în astral. Supranumit şi „Milarepa din Montparnasse”, (Montparnasse este cartierul parizian unde Brâncuşi îşi avea atelierul) Brâncuşi însuşi devenise o legendă, iar în prezenţa lui se aşternea o misterioasă linişte de început de lume.
     Cum l-a „întâlnit” Brâncuşi pe Milarepa? Se spune că în timp ce călătorea pe jos de la Bucureşti spre Paris, în 1903-1904, Brâncuşi a primit cadou de la un elveţian cartea „Milarepa: Ses crimes, ses épreuves, son nirvana” – Milarepa: crimele sale, încercările, eliberarea spirituală. Odată ajuns în Paris, a uitat cartea pe un raft. Într-o zi, în timp ce era furat de gânduri şi frământat de întrebări existenţiale, s-a ciocnit de mobila din cameră. Atunci o carte i-a picat drept în cap. A fost momentul care i-a transformat întreaga existenţă. Cartea conţinea autobiografia lui Milarepa şi celebrele sale imnuri spirituale.
     Milarepa (1025-1135) este un personaj extrem de iubit şi admirat în Tibet. Povestea vieţii sale este una dintre cărţile tibetane cele mai cunoscute. Remarcabil în viaţa lui Milarepa este că, deşi a pornit într-o direcţie greşită – a practicat magia neagră şi a făcut mult rău, chiar a omorât oameni – a reuşit printr-un efort uriaş să atingă eliberarea supremă în aceiaşi viaţă. Acceptat ca discipol de un mare maestru (Marpa Traducătorul), Milarepa a urmat o asceză extrem de severă pentru a compensa faptele rele şi a atinge starea de iluminare spirituală. Milarepa şi-a câştigat renumele nu doar datorită realizărilor sale spirituale, ci şi a numeroaselor cânturi spirituale pe care le-a compus cu scopul de a ajuta fiinţele umane să acceadă cât mai repede la starea de eliberare spirituală. Ghidul spiritual al lui Brâncuşi a fost un artist care şi-a transpus înţelepciunea în poeme de o neasemuită frumuseţe.

Practica spirituală

     În ce priveşte practica sa spirituală, Brâncuşi vorbeşte despre două etape distincte în viaţa sa: una de tinereţe şi una spre sfârşitul vieţii sale. Astfel, din cartea „Sfântul din Montparnasse” de Peter Neagoe aflăm că la scurt timp după ce a ajuns la Paris, Brâncuşi a început practica procedeelor de hatha yoga. Ultimii ani de viaţă au fost dedicaţi unei practici mistico-creştine, isihaste, despre care se vorbeşte în cartea lui Tretie Paleolog, „De vorbă cu Brâncuşi despre ”.
     O tehnică de meditaţie iubită de Brâncuşi este „exerciţiul de respiraţie rostind ritmic cuvântul sacru OM” (mai exact este vorba de mantra AUM, cunoscută în tradiţia spirituală indiană şi asimilată cu Logosul Divin). Iată de pildă cum o învăţa pe prietena sa Eileen Lane: „Gândeşte-te la cuvântul sacru AUM… E un cuvânt care se identifică cu ceea ce numim Dumnezeu. Imaginează-ţi cuvântul sacru AUM ca fiind lumina atotputernică, dragostea atotcuprinzătoare, ritmul cosmic, creativitate mereu prezentă, cunoaştere nelimitată. Consideră-l treapta cea mai înaltă pe care o va atinge conştiinţa noastră. Această stare poate fi atinsă numai îndepărtând din minte gândurile rătăcitoare, dorinţa neclară, stânjeneala. Asemenea celorlalte lucruri de preţ, eliberarea nu poate fi obţinută fără efort.”

Influenţele orientale

     Lumea orientală a exercitat întotdeauna asupra sa o fascinaţie profundă. Ajuns la Paris, Brâncuşi a frecventat cu asiduitate muzeele, printre care şi muzeul Guimet, în care era fascinat de piesele orientale. El a studiat de altfel arta Asiei de sud-est şi pe cea a Indiei, cu statuile specifice de bronz lustruit. A găsit în gândirea simbolică orientală, la fel ca şi în folclorul românesc, acele sensuri profunde care stau la temelia gândirii arhaice a popoarelor.
     Fondatorul modernismului în sculptură a fost de fapt un tradiţionalist al artelor sacre şi unul dintre puţinii artişti care au menţinut principiile a ceea ce se numeşte artă sacră. Originalitatea sa constă în a merge până la origini, până la sufletul cel misterios al lucrurilor: „Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut”, scria marele artist.

Meditaţia yoghină i-a permis accesul la esenţe

     Yoga, „Calea Infinitului Divin” sau „Calea către Infinit” are ca scop ultim revelarea directă,
efectivă a Realităţii Divine, sau cu alte cuvinte, realizarea unui contact continuu, conştient, cu Cauza Primordială Supremă, care este Dumnezeu Tatăl.
     Yoga a fost pentru Brâncuşi calea care l-a condus către esenţe, meditaţia yoghină l-a făcut să se întoarcă la simbol, pe care apoi l-a transpus în opera sa. „Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului”, pentru cei pregătiţi să le „vadă”. „Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.”
     Pentru Brâncuşi a sculpta însemna a crea, în deplină meditaţie şi concentrare, în linişte şi detaşare, într-o deplină comuniune cu Natura: „Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele sale...” Aceasta reflectă dorinţa sa de a trăi direct acea realitate sacră prezentă atât în lumea exterioară omului cât mai ales în el însuşi: „Arta nu înseamnă o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate singura realitate adevărată.” „Vrem întotdeauna să înţelegem ceva.     Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit...”

Arta şi meditaţia au aceeaşi natură

     Atât arta iniţiatică, cât şi meditaţia yoghină sunt stări creatoare ale conştiinţei umane. Ele par a fi îndreptate în direcţii diferite: arta către domeniul manifestării sensibile, exterioare, meditaţia către integrarea interioară a formelor şi impresiilor simţurilor. Totuşi, arta şi meditaţia se compensează, se întrepătrund şi se creează astfel una pe cealaltă. Întotdeauna când spiritualitatea este o forţă vie, ea îşi găseşte o expresie naturală, firească şi spontană în artă; de fapt ea însăşi devine o artă, aşa cum şi arta în cele mai înalte expresii ale ei, devine o cale spirituală.
     Toate sculpturile lui Brâncuşi sunt invitaţii la meditaţie, sunt opere filozofice turnate în bronz sau şlefuite în piatră. „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei.”

Ansamblul de la Târgu Jiu – un spaţiu al meditaţiei

     Un „lăcaş” al meditaţiei îl reprezintă şi Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu. Formele simbolice desenate în spaţiu de elementele ansamblului au fost aranjate de către sculptor într-o anumită ordine. Aceasta contribuie la transformarea lor în chei tainice către lumea subtilă a energiilor. Trecătorii care se aşează la Masa Tăcerii, pe unul din cele 12 scaune, pot conştientiza faptul că se simt mai bine şi că oboseala le trece mai repede decât de obicei. Iar efectul produs de Ansamblul de la Târgu Jiu în fiinţa celui care îl parcurge pe jos de la un capăt la celălalt, într-o stare meditativă, este unul de sublimare a energiilor şi de transcendere a realităţii obişnuite.
     Traseul poate fi parcurs pornind de la Masa Tăcerii, în pas lent, ritmat, conştientizând respiraţia. Cei care au curiozitatea să încerce vor sesiza că privirea le este purtată de la un nivel la altul, într-un mod firesc, natural. Iar energiile urcă de la nivelul cel mai de jos, Masa şi Aleea Scaunelor, spre al doilea, marcat de Poarta Sărutului, pentru ca, în final, să ţâşnească pur si simplu către înalt, purtate de către spirala Coloanei în acelaşi timp cu privirea care se înalţă tot mai sus. „Arta nu ridică oamenii deasupra lor, ci în ei înşişi.” spunea Brâncuşi.
     Ansamblul de la Târgu Jiu, numit de Brâncuşi „Calea Sufletelor Eroilor”, reprezintă un drum simbolic de reîntoarcere a eroilor gorjeni - prin jertfa lor de sine pentru ţară şi credinţă - la Dumnezeu. Iar într-un sens mai larg, această reîntoarcere evolutivă - deci cu sens pozitiv, de recuperare - este o „cale eroică” pentru orice om care simte imperios nevoia de a-şi întâlni Creatorul, o cale de reîntoarcere spre Divin şi în acelaşi timp de recuperare a stării paradisiace a începutului şi a unităţii primordiale.

Coloana Infinitului - expresie a aspiraţiei lui Brâncuşi către Dumnezeu

     Una din cele mai admirabile sculpturi ale secolului trecut, austeră şi perfect echilibrată,
Coloana Infinitului, este opera principală a lui Brâncuşi, iar mesajul spiritual pe care aceasta îl transmite reiese cu claritate din cuvintele sculptorului:
• „Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut.”
• „Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă…Să arzi ca o flacără…Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”
• „Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează oare şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă?” „Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de mine însămi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”
     Valoarea artistică a operelor lui Brâncuşi e dată de valoarea lor spirituală. Nu subiectul operei de artă decide valoarea acesteia; mai curând aceasta este dată de inspiraţie, de spontaneitatea experienţei interioare care a dus la crearea ei şi pe care ea o trezeşte şi o reproduce în cel care o contemplă.
     Inspiraţia lui Brâncuşi a fost în primul rând una spirituală: „Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.” Iar eternitatea era conţinută în timpul prezent: „Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda…Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci când într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate.”

„Sculptez zborul”

     Artist conştient de misiunea sa - „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune” - Constantin Brâncuşi a făcut din artă un instrument de căutare şi reprezentare a sacrului. El revelează, prin ideile esenţiale exprimate în operele sale, dimensiunea sacră a realităţii: „... reală este esenţa lucrurilor, nu forma lor exterioară.” „Odată ajuns la simplitate...eşti foarte aproape de adevăratul înţeles al lucrurilor.”
     Pentru el abstractul era un limbaj prin care exprima realităţi obiective: „Cei care consideră lucrările mele ca fiind abstracte sunt nişte proşti; ceea ce ei cred că este abstract este tot ce poate fi mai realist, căci realul nu înseamnă formă exterioară, ci idee: esenţa lucrurilor.”
     O temă care ocupă un loc privilegiat în opera sa este cea a păsării, a zborului. Prima lucrare din acest ciclu este Măiastra (1912), o lucrare în bronz al cărei nume este dat de o pasăre miraculoasă din legendele populare româneşti. În 1919, Brâncuşi creează Pasărea în spaţiu, o lucrare în bronz şlefuit, în forma de elipsă, care redă esenţa zborului. El spunea „...Nu sculptez păsări, ci zborul.”

Templul de la Indore

     Proiectul templului buddhist de la Indore, l-a dus pe Brâncuşi în 1937 pe pământul Indiei. În proiectul templului din Indore, formele plastice propuse de Brâncuşi, multe din ele inspirate din folclorul românesc, erau în perfectă concordanţă cu tradiţia sacră a arhitecturii indiene.
     Maharajahul din Indore, care cumpărase deja trei Păsări în spaţiu, una din bronz, una din marmură albă şi una din marmură neagră, îi cere în 1933 să realizeze un Templu al Meditaţiei în care acestea să fie amplasate: „un templu de doisprezece pe doisprezece, căzut din cer, fără uşi şi ferestre, cu o singură intrare subterană, un templu al meditaţiei, deschis pentru toţi, dar în acelaşi timp numai unuia. În interior să fie o oglindă pătrată de apă, cu cele trei Păsări pe trei laturi şi o statuie înaltă din stejar, Spiritul lui Buddha, tot de Brâncuşi, pe cea de a patra şi într-aşa fel aşezate încât Pasărea de aur să fie lovită din plin de lumina soarelui de amiază pătrunsă prin deschizătura circulară a plafonului, într-o zi sfântă din an.”
Îmbolnăvirea gravă a suveranului, conjugată cu o criză economică şi politică a ţării, a împiedicat executarea proiectului.

Numărul de aur

     “Prin artă te vei detaşa de tine însuţi. Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut”, esenţializa Brâncuşi munca sa de-o viaţă. Numărul de aur este secretul operei lui Brâncuşi. Cei care au lucrat cu el povestesc că sculptorul făcea el însuşi calculele întotdeauna. Explica uneori că numărul este legat de Dumnezeu. De fapt, se referea la misterul numărului de aur. După moartea sa operele sale au fost măsurate şi cântărite cu precizie. Concluziile la care au ajuns cercetătorii lucrărilor sale au fost că acestea au la bază proporţia acestui număr.
     „Numărul de Aur este Numărul cel tainic după care au fost alcătuite toate speciile ce au viaţă, care au apărut în ape, pe pământ şi în aer. El este acelaşi cu Numărul fundamental (φ) după care a fost alcătuit omul şi este acelaşi cu Numărul Graţiei şi Iubirii şi cu Numărul mântuirii şi renaşterii finale în Duh. Acest Număr de Aur (φ) este esenţa cea tainică a iubirii eterne. El este totodată expresia Ordinii universale şi a Legii divine a Iubirii, Ordine şi Lege care există şi acum şi va exista mereu, exprimând în veşnicie frumuseţea, măreţia şi puterea fără de sfârşit a lui Dumnezeu”, spune profetul Jakob Lorber, umilul scrib al lui Dumnezeu.
     Yoga a fost modalitatea prin care Brâncuşi a desluşit această mare taină a manifestării, creată după un număr care conţine secretul armoniei şi frumuseţii diverselor forme care există. Opera sa este mărturie a valorii şi a autenticităţii practicii sale spirituale. Aşa cum spune şi celebrul dicton yoghin: „Practica îl face pe maestru”.

Arta autentică este o manifestare a frumuseţii, a armoniei, a bucuriei

     Frumosul autentic este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu lumea în care trăieşte ci şi cu ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă individuală: „Raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile Lumii.” Frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de umilinţă şi de curaj: „Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi.” El mai este caracterizat de simplitate şi puritate: „Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”
     Armonia şi echilibrul sunt alte caracteristici ale artei autentice: „Frumosul este echilibrul absolut.” Iar ceea ce Brâncuşi spunea despre cei care receptează arta este cu atât mai mult valabil pentru cei care o creează: „Cei care şi-au păstrat în suflet armonia care există în toate lucrurile, vor înţelege foarte uşor arta modernă, pentru că sufletele lor vibrează la unison cu legile naturii.” Aceasta duce la integrarea naturală a operelor de artă în realitatea înconjurătoare: „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii...”
     Arta, ca şi spiritualitatea autentică, hrăneşte fiinţa umană şi îi aduce bucurie. „Sunt un yoghin care cântă de bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta” spunea Milarepa. Iar Brâncuşi: „Nu cred în suferinţa creatoare.” „Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor! ” „Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există arta! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.”


miercuri, 3 februarie 2016

Mistere din România - Secretul de la Roșia Montană

În februarie 2012, o echipă de geologi a făcut săpături la Roșia Montană, în una dintre galeriile descoperite de agatarși, acum 5500 de ani. Au gasit aici o bucată uriașă din piatră, cu o compozitie de 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur.
*Agatarși au fost strămoșii dacilor și au locuit în spațiul în care se află acum România. Herodot a fost primul care a relatat despre acest popor enigmatic, format din oameni foarte luxoși, care se tatuau și purtau bijuterii din aur.
Lespedea care este perfect șlefuita avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, cântărind cu aproximație 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii însărcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conținut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obtine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roșia Montană în urma exploatarilor aurifere, și de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafață și din toate galeriile de agatarși pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari la un loc.
Rosia Montana, pazita de giganti!
Ceea ce socheaza si mai tare este locul unde a fost facuta aceasta uluitoare descoperire. Lespedea a fost gasita in Galeria Hiperboreana, aflata pe Valea Cornei, sub satul Corna de la Rosia Montana. Acest loc a fost cercetat in urma cu 36 de ani iar datorita uluitoarelor descoperi arheologice si antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost inchisa si apoi sigilata la comanda Securitatii.
Minerii care au fost chemati sa sape in aceasta galerie au murit. Doar 4 oameni au mai ramas in viata. Unul dintre ei, Ion Mois, povesteste despre acea noapte pe care nu o va putea uita niciodata.
“Am gasit un os urias. Nu mai vazusem asa ceva”
„Poate ca nu trebuia sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: in iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galeria 13, ramasa inchisa inca de pe vremea austroungarilor, urmand ca dupa consolidare sa vina doi tovarasi geologi sa prospecteze. Galeria era veche, ramasa asa neexploata inca de pe vremea agatarsilor, care la vremea aceea scoteau din ea si prelucrau aurul si argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole inainte sa ajunga romanii stapani pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le placea lor sa le spuna. E drept ca se vad urme de cautare si din partea romanilor, dar este limpede ca ei s-au lamurit foarte repede si ca au abandonat. Lucrarile de consolidare si electrificare au durat aproape pana in vara lui 76 si am avut niste probleme cu golirea de apa a unei parti a galeriei care se inundase. Atat valvele din mina cat si electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.
Tot atunci am gasit si un os spalat de ape, asa de mare, cum nu ne mai fusese dat sa vad niciodata. Nici ortacii mei nu mai vazusera. Dupa ce l-am aratat directorului minei acesta l-a predat securistului Intreprinderii Miniere de Stat Rosia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Ca unde era osul cand l-am gasit? Ca in ce pozitie? Ca cine a mai fost cu noi in mina? Ca cine mai stie de existenta lui? Cati am intrat si cati am iesit din sut in ziua aia? Ma rog, tot felul de intrebari aiuritoare ca sa ne sperie si sa ne faca sa tacem. Am tacut cu totii evident iar dupa ce ne-a pus sa semnam declaratiile, ne-au trimis inapoi in galerie. acasa n-am suflat o vorba. Mi-era frica pentru ai mei.
“Un schelet urias de 10 metri”
Atunci cand treaba noastra a fost terminata au intrat in mina doi oameni de la Bucuresti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu stiu, dar asaaa… ca la vreo saptamana, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tanar, cu o cicatrice la ochiul stang, care a zis ca e arheolog. La doua zile dupa el au venit o echipa intreaga de civili daar si cativa arheologi cu niste echipamente cam ciudate, impreuna cu un echipaj de Militie care a blocat accesul la galeria 13 si a inceput sa ne controleze noua legitimatiile la poarta. Dupa inca vreo luna jumate am fost chemati din nou, eu si ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidari si care deja semnasem declaratiile, sa caram sterilul din fundul galeriei 13 si sa-l scoatem cu vagonetele afara din mina.
Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stanca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele stranse. Osul pe care il gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama da’ ce mai vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii isi notau cate ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densusianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare ca sa-si vada ala cu Densusianu de treaba, ca Densusianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu si cu securitatea.
“Scheletul asta pleaca la Moscova!”
Altul, si asta era arheologu cel tanar, ca l-am recunoscut dupa cicatrice, a scapat una cum ca scheletu ala era de hiperborean si ca ar putea fi chiar stramosul nostru! „ Nu se poate tavarisce! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras in haine de piele si cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuta! Unde ai mai pomenit tu maimuta de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul asta pleaca la Moscova!… Ia luati-l pa reactionaru’ asta d-aici! Bistro, bistro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toti. Doi gealati au sarit pe el, l-au legat si l-au tarat afara din mina. „Ia hai! Strangeti, impachetati in lazi si duceti totul la gara! Si daca mai sufla vreunul vreo vorba v-arunc kaghebeu-n ceafa! ” Tot pe noi a cazut magareata cu stransul si cu caratul.
S-a facut dimineata cand am terminat de impachetat, de carat si de urcat lazile in tren. Dar nici pe noi nu ne-au lasat sa mai mergem acasa. Ne-au suit in doua dube fara geamuri si ne-au dus undeva. Unde?, nu stiu…. Dar stiu ca am mancat bataie vreo saptamana incheiata si ca m-au pus sa semnez ca n-am vazut si ca nu cunosc nimic, ca am un unchi legionar care e bandit si impusca securisti prin munti si mi-au zis ca daca suflu vreo vorba imi salta nevasta si copiii iar pe mine ma baga in puscarie. Am semnat si am tacut, ce era sa fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am intalnit din nou la mina nu am mai vorbit despre asta.


marți, 2 februarie 2016

Corpul iti vorbeste pe "limba" lui

Limba este un muschi incredibil de important, care te ajuta sa mesteci si sa inghiti hrana, sa o gusti (in medie limba are circa 9 000 de papile gustative) si sa vorbesti. Insa limba ta poate face mult mai multe pentru tine decat credeai. Spre exemplu iti poate indica o problema de sanatate sau o acumulare de toxine in organism.
Cand este sanatoasa, limba ta ar trebui sa aiba o culoare rozalie, sa fie umeda si destul de neteda.
Totusi daca limba ta este uscata, acoperita de mucus, decolorata sau dureroasa, ar putea indica o problema, precum o tiroida cu nivel scazut de functionare, sau hipotiroidism.
O problema comuna este o limba ingrosata cu „crapaturi” (atunci cand limba ti se umfla, devenind prea mare pentru gura, lasand urme de dinti pe marginea ei). Acesta este un puternic indicator ca ceva nu este in regula, si adesea este un lucru mai serios decat cred oamenii. De fapt, hipotiroidismul ar putea fi diagnosticul cel mai trecut cu vederea in ziua de astazi.
Potrivit specialistului faimos la nivel mondial, dr. David Brownstein, „este socant, dar o medie de 50% dintre oameni(in special cei din tarile dezvoltate) au o deficienta a hormonului tiroidei, numita hipotiroidism, si atat ei, cat si doctorii lor, nu stiu asta deoarece analizele standard ale tiroidei sunt cu mult lipsite de acuratete”.
Tiroida este o glanda mica , localizata in partea inferioara a gatului. De-a lungul unui an, ea creeaza circa o lingurita din hormonul tiroidian. Si doar de aceasta minuscula cantitate este nevoie pentru a impulsiona rata metabolismului fiecarei dintre trilioanele de celule din corpul tau. Acest hormon este vital de important pentru dezvoltarea celulara, diviziunea celulara si metabolismul celular. El regleaza metabolizarea grasimilor, proteinelor si carbohidratilor. El creaza caldura si energia corpului si tot el afecteaza modul in care sunt utilizate vitaminele si mineralele din corpul tau.
De aceea, daca este lasata netratata, aceasta deficienta a tiroidei poate juca un rol major ce poate duce la 59 de boli separate – unele fiind doar deranjante, altele care pot sa iti distruga viata, si cateva care de fapt pot sa te omoare.
Daca ai vreunul dintre urmatoarele simptome, s-ar putea sa ai o afectiune a tiroidei:
· Oboseala
· Creier incetosat
· Dureri de cap
· Maini sau picioare reci
· Constipatie
· Piele uscata
· Dureri in corp
· Crestere in greutate
· Pierderi de memorie
· Pierderea parului
· Colesterol ridicat
· Palpitatii cardiace
· Presiune sanguina mare sau scazuta
· Alergii
· Artrita
· Cancer
· Boli de inima
· Diabet
O deficienta tiroidiana poate fi la radacina tuturor acestor simptome si boli grave, si de obicei trece nedetectata si adesea netratata! Insa unul din semnele car iti pot indica acest lucru este chiar limba. Corpul iti vorbeste pe "limba" lui.


luni, 1 februarie 2016

Legende românești inedite

Împrejurimile județului Caraș-Severin și cele mai frumoase obiective turistice din zonă au în spatele lor câte o legendă, transmisă prin viu grai până în zilele de astăzi. Fie că e vorba de Lacul Dracului, Ochiul Beiului sau Pietrele Scorilo, toate au trecut prin istorie alături de o poveste.
Dintre cele care marchează este legenda din jurul Lacului Dracu, acolo unde un păstor își păzea liniștit oile. Dintr-o dată lângă cioban a apărut dracul, un omuleț mic și roșu, care îl provocă pe păstor să frigă un pește fără să se aplece că dacă nu îi mănâncă toate oile și îi ia viața. Păstorul, fără să aibă cale de ales, acceptă, dar îi dă o provocare și dracului, una în care acesta era nevoit să frigă un cap de țap fără să-l facă să rânjească. Ciobanul a reușit să frigă peștele fără să se aplece, dar dracul nu și-a îndeplinit sarcina, așa că, nervos, i-a dat păstorului altă provocare. Cu minte limpede și ageră, păstorul i-a răspuns că acceptă o altă provocare dacă dracul știe să ghicească răspunsul la două ghicitori. Pentru că amândouă au rămas fără răspuns și simțindu-se încolțit, dracul s-a aruncat în lac și n-a mai ieșit de acolo. Astăzi încă se spune că Lacul Dracului este fără fund, fiind plin de galerii și cotloane construite de drac. De altfel, bătrânii spun că cei care intră în lac nu mai ies afară, pentru că dracul îi ademenește și îi cheamă cu el în adâncuri.

Mai puțin cunoscută de generația tânără este povestea mierlei, poveste ce a plecat de pe meleaguri cărășene. Aceasta spune despre o fată pe nume Mierlița, care locuia împreună cu mama sa. În vremurile de atunci de muncă se găsea foarte greu, așa că mama fetei a plecat în lume ca să aducă acasă cele trebuincioase. Fata nu simțea sărăcia și nici greutățile vieții și cânta când îi era urât sau când era tristă. Mama Mierliței, plecată în lume, a fost răpusă de muncă și de boală și a murit departe de casa fetei. Îngrijorată, tânăra și-a pierdut pofta de cântat și a plecat în căutarea măicuței îmbrăcată în haine negre, cu un bulgăre de ceară și niște fire de ață. Mergând, Mierlița se oprea pe la fiecare bisericuță unde construia din ceară și ață câte o lumânare, o aprindea și se ruga să își găsească mama. Când ajunsese la ultima lumânare făcută din ceară, fata se ruga în fața icoanei Maicii Domnului. Deodată, chipul din pictură prinse viață și îi spuse: „Bună fetiţă, mama ta a plecat de mult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu, de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!” . Și atunci fata se transformă în mierla ce colindă și acum prin pădure în căutare de hrană și cântă ca să uite de singurătate și tristețe.
           
Din cele mai căutate obiective turistice din judeţul Caraş-Severin este Lacul Ochiul Beiului, un lac puternic alimentat de un izvor carstic subteran, de o culoare aproape ireală. Lacul este monument al naturii, protejat, iar accesul turiştilor este destul de uşor.
Legenda spune că la Lacul Ochiul Beiului, în noaptea de Sânziene, în jurul acestuia se strâng ielele, care sunt foarte frumoase şi care îi vrăjesc pe bărbaţi prin farmecul lor. Lacul, însă, s-a format după ce, în urmă cu câteva sute de ani, fiul unui renumit bei ce domnea asupra ţinutului, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi îi poartă numele, dar şi culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viaţă, fiul beiului şi-a pus, în acelaşi loc, şi el capăt zilelor. De altfel, lacul are forma unui crater oval sau a unui ochi cu diametrul de circa 20 metri.
O altă legendă spune că un bei turc, pe nume Beg, s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără fată de prin partea locului, pe care a răpit-o şi pe care a închis-o în Turnul Mare din Cheile Nerei. În timpul nopţii, însă, cu ajutorul unei funii, împletită din propria-i rochie, fata reuşeşte să scape şi să fugă, coborând la baza stâncii, în Valea Nerei. De durere, turcul Beg a plâns atât de mult, încât din lacrimile lui s-a format acest minunat lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Râul Beuşniţa, iar tânărul, în lac – Lacul Ochiul Beiului.

Vestigiu păstrat de pe vremea dacilor, Pietrele lui Scorilo reprezintă un altar păgân situat la altitudinea de 1200 m pe versantul nordic al masivului Muntele Mic.
Pe traseul turistic Muntele Mic – Poiana Mărului, pe Valea Scorilo, legenda spune că regele dac Scorilo, tatăl lui Decebal, ar fi ascuns acolo o comoară. Legătura dintre Scorilo şi Decebal este atestată de celebra inscripţie descoperită la Sarmizegetusa „Decebalus per Scorilo”.
Conform legendelor transmise de-a lungul secolelor, istorisite cu pasiune de ciobanii de prim partea locului, Scorilo ar fi ascuns comoara într-o peşteră situată pe un perete drept al Stîncii Scorilo, peşteră situată acolo unde cade prima rază de soare ce vine peste creasta numită Buza Nedeii la solstiţiul de vară,  în ziua de 21 iunie a fiecărui an.
Asta ar însemna că Peştera lui Scorilo se găseşte undeva la mijlocul stîncii, adică la o înălţime de aproximativ 40 de metri de baza stîncii şi cam tot atâta până în vârful stâncii.
Localizarea peşterii într-o stâncă formată din şisturi cristaline este greu de acceptat, deoarece în acest fel de rocă nu se pot forma peşteri naturale. Ce-i drept că prin cercetarea amănunţită a stâncii, a fost găsită o încăpere laterală ce pare să fi fost săpată în stâncă de mâna omului, scobitură utilizată de secole ca adăpost de către ciobanii ce urcau spre Muntele Mic.

Mai puțin cunoscută de generația tânără este povestea mierlei, poveste ce a plecat de pe meleaguri cărășene. Aceasta spune despre o fată pe nume Mierlița, care locuia împreună cu mama sa. În vremurile de atunci de muncă se găsea foarte greu, așa că mama fetei a plecat în lume ca să aducă acasă cele trebuincioase. Fata nu simțea sărăcia și nici greutățile vieții și cânta când îi era urât sau când era tristă. Mama Mierliței, plecată în lume, a fost răpusă de muncă și de boală și a murit departe de casa fetei. Îngrijorată, tânăra și-a pierdut pofta de cântat și a plecat în căutarea măicuței îmbrăcată în haine negre, cu un bulgăre de ceară și niște fire de ață. Mergând, Mierlița se oprea pe la fiecare bisericuță unde construia din ceară și ață câte o lumânare, o aprindea și se ruga să își găsească mama. Când ajunsese la ultima lumânare făcută din ceară, fata se ruga în fața icoanei Maicii Domnului. Deodată, chipul din pictură prinse viață și îi spuse: „Bună fetiţă, mama ta a plecat de mult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu, de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!” Și atunci fata se transformă în mierla ce colindă și acum prin pădure în căutare de hrană și cântă ca să uite de singurătate și tristețe.

 „Gândirea Magico – Religioasă la români” (un dicţionar al lui Ion Taloş) ne spune că mierla a fost la origine fiica unui preot care spăla lână neagră la râu și se scălda. O zână invidioasă pe frumusețea ei îi fură hainele, astfel încât ea nu putu să apară în fața tatălui ei. De aceea se înveli în lână și se rugă lui Dumnezeu să o prefacă într-o pasăre. Sturzul vru să se căsătorească cu ea, dar ea se prefăcu într-o trestie, apoi în floare, în cruce, în viță de vie, în paltin sau în fântână pentru a scăpa de dorința acestuia.

Crezul