Cei mai fericiti copii din Europa traiesc in Olanda. Romania, spre coada clasamentului

Copiii cei mai fericiti din Europa traiesc in Olanda si in tarile scandinave, in timp ce Romania ocupa locul 25 dintr-un clasament de 29 de tari, potrivit unui studiu realizat de universitatea britanica York si citat de AFP.
Romania ocupa locul 27 in ceea ce priveste sanatatea, dar sta foarte bine la capitolul relatii familiale - locul 5. La comportamente riscante, tara noastra se claseaza pe locul 24, in timp ce la educatie se claseaza pe pozitia 27, fiind tara cea mai slab clasata dintre cele 29 de state europene din acest punct de vedere.
Clasamentul a fost realizat pe baza a 43 de criterii (mortalitate infantila, obezitate, saracie, conditii de locuit, mediu etc) analizate pe parcursul a 19 ani.
Datele sunt valabile pentru anul 2006 si au fost colectate de Grupul de actiune impotriva saraciei infantile (CPAG).
Surprinzatoare este pozitia detinuta de Marea Britanie - inaintea Romaniei, Bulgariei (si aici ii devansam pe vecinii din sud), Letoniei, Lituaniei si a Maltei.
Olanda a obtinut rezultate bune la toate criteriile. In tarile scandinave traiesc tinerii care au cea mai mica inclinatie spre "comportamente riscante" precum raporturi sexuale precoce, fumat si consum de alcool.
Sursa: HotNews.ro

Icoanele facatoare de minuni ale Sfantului Gheorghe

Cum s-a zugravit icoana de la sineIn vremea domniei imparatului bizantin Leon Filosoful si a tarului bulgarilor Simeon cel Mare, trei frati dupa trup, dar mai cu seama dupa duh, Moise, Aaron si Vasile, care erau de obarsie din cetatea Ohrid, dupa dragostea lor mare pentru Dumnezeu au facut fagaduinta sa lase lumea si toate cele ale ei si sa primeasca Chipul Ingeresc. Ca sa alunge de la ei ispitele si pentru a-si omori patimile, ei au ales adanca pustnicie, in partea sudica a pustiei Athosului, si anume in partile Manastirii Zografu de astazi unde au ridicat pentru ei trei colibe. Vestea despre vietuirea lor virtuoasa s-a raspandit pretutindeni. Multi, chiar si din locasurile imparatesti veneau la ei si li se alaturau. Pentru aceasta ei s-au sfatuit cu bun sfat, sa inalte o manastire de obste. Dupa pronia lui Dumnezeu, au aflat in padure un loc cu o mireasma negraita. In anul 919 de la Nasterea lui Hristos au ridicat acolo o mica biserica, si au voit sa ii aleaga hram: unii spuneau sa fie biserica aceasta a Marelui Nicolae al Mirelor Lichiei, facatorul de minuni, altii a Sfantului Clement de Ohrid, facatorul de minuni, dar pentru dragostea frateasca dintre ei, ferindu-se de neintelegere, au hotarat ca mai bine este sa se intoarca spre Dumnezeu cu rugaciune si El singur sa binevoiasca a hotari cui sa fie inchinata biserica. Si iata ca intr-o noapte intunecata, la ceasul cel mai fierbinte al rugaciunii lor, o lumina neobisnuita, mai puternica decat cea a soarelui, s-a revarsat din biserica nou-inaltata, iar la lumina zilei, venind ei la biserica, vazura ca pe o scandura a Sfantului Altar, ce era mai demult pregatita pentru pictura, se afla acum chipul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe zugravit de la sine, din care in noaptea aceea izvorase stralucire cereasca si luminase smerita pustie.
Cum a plecat icoana din Palestina
In tara Palestinei, in apropiere de Lida, patria Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, se afla o manastire numita „a lui Fanuil“, si acolo, in biserica, era adapostita o icoana facatoare de minuni a Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, inca din vremea binecredinciosului imparat Constantin. Aceia care sufereau de vreo boala fara leac si alergau la icoana Sfantului Mucenic Purtator de Biruinta luau vindecare de la el si plecau sanatosi. Intr-o zi icoana Sfantului s-a facut nevazuta de la ochii tuturor. Pentru aceasta nu numai in manastire, ci si pretutindeni in imprejurimi, in cetatile si satele Palestinei, oamenii plangeau si suspinau dupa Sfanta Icoana disparuta.Intr-o noapte, Marele Mucenic s-a aratat in vis egumenului acelei manastiri, pe numele sau Evstratie, si i-a spus: „De ce te istovesti peste masura de intristare si mahnire dupa mine, omule? Eu mi-am gasit biserica si manastire in Sfantul Munte Athos, unde este locul ales al Preasfintei noastre Stapane si Nascatoare de Dumnezeu. Acolo am dorit sa petrec. Daca vreti sa va mantuiti de mania care vine peste tine si peste aceia care sunt cu tine, ia pe frati si mergeti in pamantul si manastirea pe care ti le-am spus, si acolo ma vei afla, caci Domnul a dat intreaga Palestina si Siria spre nimicire saracinilor, din pricina inmultirii pacatelor si nedreptatilor savarsite de crestini“.Dupa aceasta aratare, monahii din manastirea lui Fanuil, impreuna cu egumenul lor, fara sa zaboveasca, au pornit si au ajuns in Sfantul Munte, in Sfanta Manastire Zografu, si acolo, cu adevarat, au aflat icoana Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, care plecase de la ei si, dupa minunata pronie a lui Dumnezeu, s-a asezat pe o scandura noua!Acestia nu au mai dorit sa se intoarca in patria lor, ci au ramas pentru totdeauna in noua manastire aleasa de ocrotitorul lor, Sfantul Gheorghe. Si aici ca egumen al manastirii a fost asezat parintele Evstratie, venit din Palestina, care s-a ingrijit de turma duhovniceasca cu dreptate si cuviosie.
Episcopul necredincios
Aceasta icoana facatoare de minuni a Sfantului Mare Mucenic Gheorghe este deosebita, caci in ea a ramas pana in ziua de astazi o parte din degetul aratator cu care, cu nesocotire si indrazneala, a atins chipul sfantului, necredinciosul episcop al eparhiei Vodinului. El a venit la Sfanta Manastire Zografu, voind sa iscodeasca personal icoana de la sine zugravita a Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, caci avea indoiala fata de minunile savarsite de aceasta. Dar Dumnezeu nu a rabdat indrazneala necredinciosului episcop si Sfantul Mare Mucenic Gheorghe l-a pedepsit chiar la locul nebuniei sale. In clipa in care a atins cinstitul chip al Sfantului, degetul i-a ramas lipit si, fiind chinuit de dureri ingrozitoare, pana in sfarsit au fost siliti sa taie degetul episcopului, si atunci acesta s-a incredintat cu desavarsire si din „experienta proprie“ de minunile Sfantului Mare Mucenic Gheorghe.
Icoana daruita de Sfantul Stefan cel Mare
Aceasta icoana a Sfantului Mare Mucenic Gheorghe a fost adusa in manastire de Sfantul Voievod Stefan al Moldovei (numit de parinti „ultimul ctitor al manastirii noastre“). El ducea lupte nenumarate cu turcii si, intr-o vreme, a venit asupra sa multime de ostire turceasca, voind sa-l nimiceasca cu desavarsire (este vorba cel mai probabil de batalia de la Vaslui). Vazand atata multime de dusmani, s-a indoit si s-a temut, ca un om, si s-a mahnit in inima lui pentru Domnul. In clipa aceea, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe s-a aratat inimii mahnite in vis si i-a zis: „Indrazneste in Domnul si sa nu te temi de aceasta multime, ci in zori aduna ostirile tale, le trimite asupra vrajmasilor lui Hristos, cu glas de trambita si alai. In aceasta vei cunoaste puterea lui Dumnezeu, care acum te ajuta, caci pentru aceasta sunt eu trimis, sa-ti arat cine va birui, si puterea aceasta este mare in tine si lucratoare, si o sa te ajut pe tine in toate bataliile. Tu sa innoiesti manastirea mea pustiita, numita Zografu, care este in Muntele Athos, si trimite acolo icoana mea pe care o ai cu tine“. Trezindu-se din somn voievodul si cugetand la vedenie, nu s-a mai indoit de mila lui Dumnezeu, ci a adunat oastea sa, a lovit cu glas de trambita pe potrivnici si i-a nimicit. Mergand in fruntea ostirii sale, cu Sfantul Mare Mucenic Gheorghe i-a biruit si ucis pe toti. Aducand apoi multumire Sfantului Purtator de Biruinta Gheorghe, voievodul a trimis la Sfantul Munte pe un cinstit slujitor al sau cu aceasta Sfanta Icoana ca ofranda si i-a dat hrisov sa innoiasca numita manastire din temelie. Iar Sfanta Icoana sa o aseze in ea, precum marturiseste si cronica.
O alta icoana a Sfantului Gheorghe care se pastreaza la Manastirea Zografu a venit singura pe mare, aproape de golful Manastirii Vatopedului. Parintii de la Vatoped au dorit-o pentru manastirea lor, insa si celelalte manastiri, care aflasera intre timp de minune, au cerut-o fiecare pentru sine. Neizbutind sa ajunga la pace, au hotarat sa aseze icoana pe un catar si, lasandu-l slobod, acesta sa duca icoana unde va voi Sfantul. Magarusul a plecat cu icoana spre Zografu si ajungand aproape, a cazut mort.
Parintii au luat cu bucurie icoana Sfantului Gheorghe si au dus-o in biserica, insa a doua zi icoana nu mai era nicaieri! Au gasit-o, intr-un tarziu, pe locul unde murise magarusul. Aceasta s-a mai intamplat si a doua, si a treia zi. Atunci parintii au hotarat sa zideasca o biserica pe locul acela, iar de atunci icoana nu a mai plecat.

Despre iubirea de Dumnezeu

Iubeste-L pe Dumnezeu asa cum a poruncit El sa fie iubit, iar nu asa cum socot sa Îl iubeasca visatorii care se amagesc pe sine.Nu-ti nascoci tie extaze, nu-ti pune în miscare reverii, nu te aprinde cu flacara materialnica - flacara sângelui tau. Jertfa bine primita de Dumnezeu este smerenia inimii, strapungerea duhului. Cu mânie îsi întoarce Dumnezeu fata de la jertfa adusa cu nadajduire în sine, cu parere trufasa de sine, de-ar fi jertfa aceasta si ardere de tot.
Trufia pune în miscare nervii, aprinde sângele, stârneste închipuirea, trezeste viata caderii; smerenia linisteste nervii, potoleste miscarea sângelui, nimiceste visarea, omoara viata caderii, desteapta viata în Hristos Iisus.
"Ascultarea este" înaintea Domnului "mai buna decât jertfa, si supunerea mai buna decât grasimea berbecilor", a grait Proorocul catre împaratul israilitean, care îndraznise a aduce lui Dumnezeu jertfa nepriincioasa (1 Împ. 15, 22): voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce dupa bunul plac, sub o înrâurire nechibzuita; adu-o cu smerenie, la vremea si în locul pe care le-a poruncit Domnul.
Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovnicesti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).
Domnul a însemnat trasaturile cele adevarate si vrednice de crezare ale celui ce iubeste si ale celui ce nu iubeste. El a spus: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvântul Meu. Cel ce nu ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Îndeparteaza-te de orice fapta, cuvânt, gândire, simtire care sunt oprite de Evanghelie. Prin vrajmasia ta fata de pacat, care este atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arata-ti si dovedeste-ti dragostea catre El.
Vindeca neîntârziat prin pocainta pacatele în care ti s-ar întâmpla sa cazi din neputinta; cel mai bine este, însa, ca printr-o neslabita luare-aminte la sine, sa nu-ti îngadui nici aceste greseli.
Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Cerceteaza cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului si sileste-te a le plini cu fapta, sileste-te ca sa prefaci virtutile evanghelice în deprinderi, în însusiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeste sa plineasca întocmai voia celui iubit.
"Iubit-am poruncile Tale mai mult decât aurul si topazul; penru aceasta catre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toata calea nedreptatii am urât" (Ps. 118, 127, 128), spune Proorocul. O asemenea putere este numaidecât trebuincioasa pentru pazirea credinciosiei fata de Dumnezeu. Credinciosia este o conditie de neînlaturat a iubirii. Fara aceasta iubirea se destrama.
Prin fuga necontenita de rau si prin plinirea statornica a poruncilor evanghelice, în care se cuprinde toata învatatura morala a Evangheliei, ajungem la iubirea Dumnezeiasca. Acesta este mijlocul prin care petrecem în iubirea de Dumnezeu: "Daca veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în dragostea Mea" (In. 15, 10), a spus Mântuitorul.
Desavârsirea iubirii se cuprinde în unirea cu Dumnezeu; sporirea în iubire este împreunata cu o negraita mângâiere, desfatare si lumina duhovniceasca. La începutul nevointei, însa, ucenicul iubirii trebuie sa poarte o lupta crâncena cu sine însusi, cu firea sa adânc vatamata: raul care a intrat prin cadere în firea noastra s-a facut pentru ea lege, care lupta si se razvrateste împotriva Legii lui Dumnezeu, împotriva legii sfintei iubiri.
Iubirea de Dumnezeu se întemeiaza pe iubirea de aproapele. Atunci când se va sterge în tine ranchiuna, sa stii ca te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrita de o pace sfânta, plina de har, cu întreaga omenire, sa stii ca esti chiar la portile iubirii. Aceste porti, însa, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curatia inimii, a mintii si a trupului pentru primirea acestui dar. Pe masura treptei pregatirii este si treapta darului, pentru ca Dumnezeu este Drept-Judecator si în milostivirea Sa.
Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovniceasca: "ce este nascut din Duh, duh este" (In. 3, 6)."Ce este nascut din trup, trup este" (In. 3, 6): iubirea trupeasca, nascuta fiind din trup si sânge, are însusiri materialnice, stricacioase. Ea este nestatornica si schimbatoare: focul ei depinde în întregime de materie.
Auzind din Scriptura ca Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), ca iubirea este foc, si simtind în tine focul iubirii firesti, sa nu crezi ca este vorba de unul si acelasi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice si se înabusa unul pe celalalt. (Scara, Cuvântul 15)."Sa slujim lui Dumnezeu dupa buna placerea Lui, cu evlavie si cu sfiala: caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).
Iubirea fireasca, iubirea cazuta, aprinde sângele omului, îi pune în miscare nervii, îi stârneste închipuirea; iubirea sfânta racoreste sângele, odihneste si sufletul, si trupul, atrage omul launtric la ruga tacuta, îl afunda în dulceata smereniei si desfatarii duhovnicesti.
Multi nevoitori, luând iubirea fireasca drept iubire Dumnezeiasca, si-au înfierbântat sângele, si-au înfierbântat si închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimba foarte usor într-o stare de frenezie (iesire din minti). Cei ce se afla în starea de înfierbântare si de frenezie au fost socotiti de multa lume ca oameni plini de har si de sfintenie, iar ei, nefericitii, erau jertfe ale amagirii de sine. Multi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseana, începând din vremea caderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însusiri dumnezeiesti si îi da acestuia o închinare cuvenita si potrivita numai lui Dumnezeu; multi dintre acesti nevoitori au scris carti din starea lor de înfierbântare, în care amagirea de sine extatica li se parea iubire dumnezeiasca si în care închipuirea lor zdruncinata le zugravea o multime de vedenii care le maguleau iubirea de sine si trufia.
Fiule al Bisericii Rasaritene! Fereste-te de citirea unor asemenea carti, fereste-te de a urma povetele celor ce s-au amagit pe sine. Calauzindu-te dupa Evanghelie si dupa Sfintii Parinti ai adevaratei Biserici, suie-te cu smerenie la înaltimea duhovniceasca a iubirii Dumnezeiesti prin mijlocirea lucrarii poruncilor lui Hristos.Sa tii neclintit în minte ca iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar sa se pregateasca, prin curatie si smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimba si mintea si inima si trupul.Osteneala noastra este desarta, stearpa si vatamatoare atunci când cautam a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovnicesti: pe acestea le daruieste Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, rabdatori si smeriti ai poruncilor evanghelice. Amin.

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decât iubirea de aproapele? A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau în iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele.Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu. Caci Hristos a binevoit a se îmbraca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapânire trupul si sângele; porunca este noua, iar inima noastra -veche.Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorâta -Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfânta catre aproapele, iubire în Hristos.
Însusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o însusire veche nu i se potriveste.
Caderea a supus inima stapânirii sângelui si, prin mijlocirea sângelui, stapânirii stapânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfântului Duh.Sfântul Duh ne învata sa iubim pe aproapele în chip sfânt.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea în pacat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).
"Cel ce spune ca poate avea pe amândoua aceste iubiri se amageste pe sine însusi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).
Adevarata iubire de aproapele se întemeiaza pe credinta în Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a strigat Mântuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una" (Ioan 17, 21)
Fa pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa îi încredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovniceasca, întelegatoare, sfânta.Iar daca iubirea ta este o împatimire ce se împotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.Atunci când inima ta nu este libera, acesta este un semn al împatimirii. Atunci când inima ta este înrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase.Iubirea sfânta este curata, libera, întreaga în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucreaza în inima în masura curatirii acesteia.
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care sa fie în sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savârsesti sa fie, în chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la vârsta, fara sa faci deosebire între barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care îl are în lume -si iubirea sfânta va începe, treptat, sa se faca aratata în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sângele, nu înrâurirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o când au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu. Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, în vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa îl cinstesc.Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine însumi de iad.
Da cinstire orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tâta, si raufacatorului, si pagânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor! Ia seama la tine însuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.În crestin sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si înca va mai spune atunci când se va hotarî soarta noastra în vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40).Atunci când ai de-a face cu aproapele sa ai în minte acest cuvânt evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea în iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca îl iubesti pe Dumnezeu, iar în inima ta traieste un simtamânt de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli într-o vesnica amagire de sine."Daca zice cineva:", graieste Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau". (1 In. 4, 20, 21).A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramâne în moarte". (1 In. 3, 14).
Desavârsirea crestina sta în desavârsita iubire de aproapele. Desavârsita iubire de aproapele sta în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavârsire, întru care nu este sfârsit sporirii. Cresterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârsita, pentru ca iubirea este Nesfârsitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Cauta sa sporesti în tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe portile învierii, pe portile Împaratiei Cerurilor. Amin.

Crestini, dar date diferite pentru sărbătoarea Paştelui

Care este misterul pentru care există diferite date pentru sărbătoarea Paştelui?(1) Să ne amintim că sărbătorile religioase nu sunt în mod obligatoriu date aniversare, ci constituie „icoane cosmice", care arată că universul întreg participă la sensul acelei sărbători. Astfel, Crăciunul a fost stabilit în ziua solstiţiului de iarnă (2), momentul când ziua începe să crească, marcând în plan cosmic acea naştere care „a făcut să răsară lumii lumina cunoştinţei" (Troparul Naşterii Domnului). Pentru Paşte, referinţa istorică la paştele evreiesc, deşi clar menţionată în Evanghelii, a fost respinsă în secolul IV (3). De fapt, şi aceasta este o icoană cosmică, reprezentând triumful luminii asupra întunericului, care fixează data sărbătorii, aşa cum spune canonul pascal „Totul este inundat de Lumină, Cerul şi pământurile" sau „...această noapte salvatoare şi luminoasă, mesager al zilei Învierii; în ea Lumina veşnică apare tuturor...". Pentru stabilirea zilei de sărbătorire a Paştilor se iau în calcul trei cicluri calendaristice: - ciclul solar anual: ziua învinge noaptea după echinocţiul de primăvară din 21 martie. - ciclul lunar al lunii: luna plină luminează noaptea aşa cum ne arată Geneza 16: „A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele". - ciclul săptămânal: în prima zi a săptămânii Dumnezeu a creat lumina. Astfel, Paştele s-au stabilit în prima duminică ce vine după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară. Regula este aceeaşi pentru toţi creştinii, începând din secolul VI (4), iar diferenţa pe care o constatăm provine din faptul că acele calendare, calculate în secolul VI nu coincid acum cu realitatea astronomică pe care o respectă puţin mai exact calendarul Gregorian al occidentalilor. Există două inexactităţi care se pot cumula: - calendarul iulian pe care îl urmează ortodocşii de stil vechi are o întârziere de 13 zile la 21 martie, dată de bază; acest lucru poate lăsa să treacă o lună plină: în acest caz, Paştele se va sărbători cu 4 sau 5 săptămâni după cel al occidentalilor. - calendarele pascale ale secolului VI aveau o întârziere de 3-4 zile în raport cu observaţiile astronomice care servesc drept bază occidentalilor. La fel şi anul acesta, luna plină din primăvara astronomică are loc joi, 9 aprilie iar Paştele la occidentali este fixat pentru duminica următoare acestei date, 12 aprilie. După calculele calendarelor noastre, însă, luna plină trebuie luată în considerare luni, 13 aprilie, iar Paştele este fixat pentru 19 aprilie. Toate bisericile ortodoxe urmează acelaşi calendar pentru Paşte cu excepţia Bisericii din Finlanda, care urmează calendarul gregorian (5); se pare, însă, că această calculare a datei Paştelui face ca ea să nu mai corespundă cu icoana cosmică dorită de Părinţi şi, astfel, sărbătoarea occidentală a Paştelui este mai conforma cu simbolistica universului.
___________________________________________________________________
Note:
(1) Esenţialul informaţiilor este luat dintr-un articol de Nicolas Osorguine, profesor la Saint Serge (Paris), publicat în "Gândirea rusă" din 21-27 martie 2003, pag.13. Articolul este foarte complet şi s-a folosit aici decât partea referitoare la Paşte.
(2) Data de 25 decembrie corespundea solstiţiului de iarnă atunci când a fost instaurat calendarul, în anul 45 I.H.
(3) Conf. "Omilia Sfântului Antonie pentru Paşte" datată 386. Creştinii care făceau referire la Paştele evreiesc vorbind despre ziua Paştelui erau consideraţi eretici. Regula care spunea că Paştele ortodox trebuie să urmeze după Paştele evreiesc nu apăruse decât în secolul XVI, probabil pentru a se opune reformei calendarului.
(4) Pe http://www.henk-reints.nl/cal/audette/calgreg.html#contro Rodolphe Audette arată că, opus informaţiilor obişnuite obţinute şi de Nicolas Osorguine, conciliul de la Niceea nu a decretat regula de hotărâre a datei Paştilor.
(5) Doar Bisericile Rusiei, a Serbiei şi Georgiei şi a Ierusalimului rămân fidele calendarului iulian pentru ciclul anual fix.

Hristos a Înviat!

Îngenunchiaţi a rugă,smeriţi-vă trufia!

E Paştele! E noaptea,când a-nviat Mesia!

Jur împrejurul nostru-i un câmp de lumânări.

Dumnezeiasca Pace va fi în patru zări.

Biruitor cu moartea pre moarte a călcat.

Nu plângeţi! Aleluia! Hristos a Înviat!

Eugenia Enescu

Invierea lui Hristos - Biruinta iubirii rastignite

Nici un evanghelist nu descrie Invierea, deoarece nici unul nu a fost martor la aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul - ca Hristos a inviat.
Pe cand femeile mironosite mergeau catre apostoli sa vesteasca cele intamplate, sunt intampinate de Hristos cu urmatoarele cuvinte: "Bucurati-va" si "Nu va temeti". El le repeta indemnul dat de inger: "Duceti-va si vestiti fratilor Mei, sa mearga in Galileea si acolo ma vor vedea".
La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant dupa Petru. Se pare ca in afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: "Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru".
Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40 de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest "trup al slavei", dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp, caci nu mai face parte din lumea cazuta. Aratarile sunt un pogoramant fata de slabiciunea omeneasca. Domnul se face accesibil simturilor: poate fi vazut, auzit si chiar pipait. Hristos cel inviat este tot atat de real ca si Cel dinainte de Patimi, dar se afla la alt nivel existential, deoarece trupul Sau nu mai este supus mortii, in El straluceste Duhul. Desi trupul a fost indumnezeit, ca si natura Sa omeneasca, firile vor continua sa ramana neschimbate si de sine statatoare pentru vesnicie.
Invierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pamanteasca, ci inceputul altei vieti: viata vesnica, in care trupul omenesc nu mai este supus stricaciunii. De aceea, Biserica Ortodoxa canta in ziua de Pasti: „Praznuim astazi omorarea mortii si inceputul unei alte vieti, vesnice.”
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Mantuitorul a refacut chipul divin din om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din momentul mortii si a invierii Domnului, istoria intra in perioada eshatologica, iar Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei.
Trebuie sa retinem ca Invierea nu-L indeparteaza pe Hristos de oameni. El va continua, chiar sezand de-a dreapta Tatalui, lucrarea de prefacere a lumii.

Parintele Constantin Galeriu: Pastele - eveniment al mormantului gol

1. Parinte Constantin, va rugam sa ne vorbiti ceva mai adanc despre Taina Sfintelor Pasti.
- Invocand lumina Duhului Sfant si cugetand cu staruinta, cred ca trebuie sa vedem in aceasta taina o vocatie pascala a intregii fapturi. Cuvantul cel mai deplin care ne dezvaluie taina mormantului gol din apropierea Golgotei este: Paste. Celelalte nume: crucea, moartea, invierea, nemurirea, viata vesnica sunt puteri si stari duhovnicesti unite la un loc in acest dar dumnezeiesc - Pastile. De aceea in slujba sfanta din dimineata invierii, cuvantul paste este rostit fara incetare cu multe si negraite sensuri : " Pastile cele sfintite astazi noua s-au aratat; Pastile fara prihana; Pastile cele mari; Pastile credinciosilor; Pastile care ne deschid noua usile raiului; Pastile cele ce sfintesc pe toti credinciosii". Ceea ce ne uimeste, si numai in acest imn citat acum, este o totalitate a cuprinderii existentei noastre in starea pascala.2. Vreti sa ne lamuriti ce inseamna cuvantul " paste "?
- Cuvantul" paste" provenit din limba ebraica - pesah - inseamna trecere. Sinaxarul marii sarbatori invata: " In Sfanta si Marea Duminica a Pastilor praznuim invierea cea aducatoare de viata a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o numim si Paste, dupa cuvantul care in vechiul grai evreiesc inseamna trecere. Pentru ca aceasta este ziua in care Dumnezeu a adus de la inceput lumea dintru nefiinta intru fiinta, in aceasta zi, smulgand Dumnezeu poporul israelian din mana faraonului, l-a trecut prin Marea Rosie si tot in aceasta zi S-a pogorat din ceruri si S-a salasluit in sanul Fecioarei. Iar acum, smulgand tot neamul omenesc din adancul iadului, l-a suit la cer si l-a adus iarasi la vechea vrednicie a nemuririi". Acest cuvant al Praznicului descopera luminat orizontul atotcuprinzator al acestei mari taine: originea pascala a creatiei; evenimentul salvator din istoria poporului Israel - trecerea de la robie la libertate; opera mantuirii noastre, pascala in amandoua sensurile: - si trecerea lui Dumnezeu la noi, in firea umana, si trecerea firii umane in viata dumnezeiasca, la indumnezeirea cea dupa har. In acest duh proclama sarbatoreste Biserica, prin graiul inspirat al Sfantului Ioan Damaschin: "Ziua Invierii, popoare sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile ! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce cantam cantare de biruinta".
3. Atunci Mantuitorul a inviat pentru noi?
- Da, Hristos Dumnezeu-Omul a inviat nu numai pentru El. Mai mult, ne si intrebam: Cum de a murit Hristos ? Cum Fiul lui Dumnezeu si Cel fara pacat ca Om poate muri? Trebuie marturisit odata mai mult: cea mai mare minune din partea Domnului este tocmai ca a primit sa moara, asa cum din partea noastra, in ce ne priveste pe noi, cea mai mare minune este invierea. In Prohodul Domnului Biserica psalmodiaza cucernic, teologhisind: " Ai apus in trup sub pamant, nestinsule Luceafar / Si acesta neputand vedea soarele in amiaza el s-a intunecat".. Tot atat de revelator talcuieste taina trecerii prin moarte si un imn al Sfintei Liturghii: "in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul, ai fost Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins". Tocmai ca este necuprins, pe toate le ia asupra-si, le cuprinde. Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare si inviaza pentru El, dar si pentru noi: pentru firea noastra umana luata din Fecioara, pentru intreaga fire umana, ca si pentru intreaga faptura. Mormantul Lui, paradoxal, este "purtator de viata, mai infrumusetat decat raiul, mai luminat decat orice camara imparateasca" si, asa golit, devine " izvor al invierii".
4. Ce inteles adanc are tocmai acest eveniment al "mormantului gol"?
- Intr-adevar, iata mormant gol, care nu mai este cum se spune "locas de veci". Ramane gol si se face marturie si nadejde pentru noi, vestindu-ne ca si mormintele noastre vor ramane goale. Pastreaza in ele de la invierea Domnului trupuri chemate la invierea si viata vesnica. De aceea Apostolul, invatand despre invierea trupurilor nu va zice: se ingroapa, ci" se seamana". " Se seamana trupul intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc." (I Cor. 15, 42-44). Purtam in noi duhul, harul Celui inviat ca o " samanta" asemenea " bobului de grau, care cand cade in pamant. . . murind, jertfindu-se aduce multa roada" (Ioan 12, 24). Intelegem si pentru ce Hristos foloseste asemenea grai: "Semanatorul seamana Cuvantul" (Marcu 4, 14). Cuvantul lui Dumnezeu-Cuvantul semanat in noi este samanta vie, plina de " duh si viata" (Ioan 6, 63); si, impreuna cu harul Tainelor si vietuirii in Duhul, ne face partasi vietii Lui.
5. Vorbiti-ne despre legatura dintre moarte si inviere.
- Iisus Hristos, Domnul nostru, moare si inviaza ! Mai adanc, se jertfeste pentru a ne descoperi o noua viata: cea a invierii. Moartea Lui este si Jertfa pentru ca este oferire de buna voie. " Venind Domnul spre patima cea de bunavoie, pentru mantuirea noastra, Hristos adevaratul Dumnezeul nostru... ", marturiseste Biserica in Otpustul Duminicii Stalparilor. Domnul pe Sine se aduce Jertfa de bunavoie si fara pacat, deci fara samanta mortii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfa are drept tel viata." Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viata" (V. Jankelevich), pentru un plus de viata. " Crucea ca moarte a lui Hristos da mortii prin ea insasi un alt sfarsit in biruirea mortii, adica inverseaza rostul mortii, facand-o din moarte care pune capat vietii, moarte care se desfiinteaza prin ea insasi, eliberand viata de moarte: Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand...". Astfel, Pastile inseamna deodata moarte, ca Jertfa si inviere; "trecere de la un mod de a fi la altul. Trecere care cuprinde acesti doi poli, doi timpi: jertfa si inviere - ca trecere intr-un nou mod de viata, la un plus de viata, la " mai multa viata" (Ioan 10, 10).
Aceasta o face Hristos Domnul si prin aceasta El ne descopera conditia, vocatia noastra originara, vocatia pascala a fapturii. Propriu-zis, Domnul o restaureaza. Biserica il numeste pe Hristos:" Pastile nostru , Jertfa cea vie si nejertfita..". In intruparea, Crucea, invierea, inaltarea la cer, Trimiterea Duhului Sfant de la Tatal, Domnul ne descopera taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descopera din El ca origine si izvor al ei; mai profund, ne-o descopera ca paste din veci, inainte de insasi intemeierea lumii.
6. Avem un temei in acest sens in Sfanta Scriptura?
- Revelator este in acest sens cuvantul Sfantului Apostol Petru: " Stiind ca nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat si neprihanit, Care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar Care S-a facut aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (I Petru 1, 18-20). Potrivit acestei descoperiri, trebuie observat si spus ca rascumpararea, mantuirea noastra s-a facut prin jertfa, pentru ca insasi venirea noastra la existenta s-a facut tot prin jertfa. Astfel creatia intreaga este rod al jertfei. In acelasi timp, celalalt Apostol de taina al Domnului, Sfantul Evanghelist Ioan contempla " Mielul junghiat de la intemeierea lumii" (Apoc. 13, 8). Si inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, Sfantul Ioan, vesteste pe Hristos tot sub acest nume al jertfei:"Iata Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). In Sfanta Scriptura, mielul, dupa cum se stie este cu o distinctie unica: simbol al jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu; de unde si numele proprii consacrate: "Mielul pascal", "Pastile Domnului" (Iesirea 12, 11, 27).
Creatia se intemeiaza pe jertfa, pe iubirea dumnezeiasca, creatoare, si in originea ei si in mantuirea ei. Si orice act creator al nostru are drept temei si sursa jertfa, iubirea jertfelnica. Fara jertfa nu se face nimic. Jertfa are in ea deja, in elanul ei o samanta vie, un tel, in timp ce incununarea acesteia este rodul, praznuit pascal.
7. Vedeti o legatura si mai adanca intre iubirea dumnezeiasca si taina Sfintelor Pasti?
- Da ! Jertfa este pascala, purtatoare de viata tocmai pentru ca prin Hristos se descopera ca isi are temeiul in iubirea dumnezeiasca. Iubirea este principiul si al vietii si al invierii. Trebuie sa vedem adanc jertfa, iubirea care este pascala, deci Pastele, inradacinat in Dumnezeu, in Preasfanta Treime. Sfantul Apostol Petru il contempla pe Mantuitorul, precum s-a vazut, ca Miel nevinovat, deci in stare de jertfa " mai inainte de intemeierea lumii" (1, 19-20). Intr-o asemenea stare de oferire jertfelnica descopera Domnul insusi unirea Lui cu Tatal, din veci, cand zice: " Tu Parinte intru Mine si Eu intru Tine" (Ioan 17, 21). "Locuirea" Unuia in Celalalt dezvaluie o comuniune sacrificiala si pascala in Preasfanta Treime. Iar Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan vede aceasta comuniune sacrificiala si pascala extinsa de la Preasfanta Treime la intreaga creatie. -" Iata, zugraveste el ca intr-o icoana liturgica, un tron era in cer si pe tron sedea Cineva, avand in mana dreapta o carte scrisa, pecetluita cu sapte peceti..., si 24 scaune inconjurau tronul si pe scaune 24 batrani sezand imbracati in haine albe. Sapte faclii de foc ardeau inaintea tronului, care sunt cele sapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar imprejurul tronului erau patru fiinte rostind neincetat: Sfint, Sfint, Sfint Domnul Dumnezeu Atotputernicul Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine . . . Si am vazut la mijloc intre tron si cele patru fiinte si in mijlocul batranilor stand un Miel, ca injunghiat." Si Apostolul continua, descoperind ca " a luat cartea din dreapta Celui ce sedea pe tron (Cartea pecetluita e istoria fapturii, purtand in ea sensul existentei noastre, n.n.). Si cand a luat Cartea, cele patru fiinte si cu cei 24 batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor. Si cantau o cantare noua zicand: Vrednic esti sa iei cartea si sa deschizi pecetile ei, fiindca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu cu sangele Tau oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul" (Apoc. 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6-9). Viziunea ne descopera Liturghia cereasca, reprezentata iconografic, de altfel, in cele mai multe biserici in mijlocul celor patru fiinte, semnificand creatia, si a celor 24 batrani, semnificand umanitatea, se afla " Mielul". Iisus Hristos ni se descopera " stand" deci inviat, dar ca "junghiat", deci in stare de oferire jertfelnica inaintea Tatalui. El ofera sacrificial creatia, Biserica, dupa savarsirea operei lui mantuitoare. Dar o ofera in virtutea vocatiei Lui eterne de a fi El insusi ofranda Tatalui. De aceea in rugaciunea dinaintea Jertfei Sale rosteste: "Acum preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17, 5). Slava Lui este tocmai aceasta oferire, stare de jertfa primita de Tatal in puterea si bucuria slavei Duhului Sfant. El este oferire din veci Tatalui ca Fiu, iar acum ofera si creatia pe care o poarta haric in El, caci "prin El toate s-au facut". O ofera Tatalui in stralucirea slavei Duhului Sfant; bucurie pascala, contemplata de Apostol in imagini sacre: "sapte faclii de foc" - daruri ale Duhului Sfant, imnul ingeresc:" Sfant, Sfant, Sfant. .", " cupe de tamaie" rugaciunile pline de mireasma ale sfintilor (Apoc. 4, 5, 8; 5, 8-9), toate evocand chipul Bisericii ceresti.
8. Intelegeti astfel existenta si viata fapturii in lumina unei vocatii pascale?
- Creatia este o oglindire a acestui Paste divin etern. Existenta intregii creatii este tesatura harica de jertfa si inviere, lucrata de Tatal prin Fiul in Duhul Sfant. Sfanta Scriptura arata ca totul incepe prin jertfa divina si se finalizeaza in lumina invierii. Citim in Cartea Facerii: " A zis Dumnezeu: sa fie lumina". Insusi cuvantul Tatalui, adica expresia: "A zis", il descopera pe Dumnezeu-Cuvantul, pe Fiul si Mielul dat ca temelie " de la intemeierea lumii", pentru intemeierea ei. Iar in cuvantul divin e lumina si viata. " Cuvantul era lumina cea adevarata, Care lumineaza pe tot omul care vine in lume" (Ioan 1, 9); lumina si viata stralucind in Duhul, Care "odihnea" deja deasupra apelor (Facerea 1, 2).
Citim mai departe: "Si a fost lumina... Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric. Lumina a numit-o ziua, iar intunericul, noapte. Si a fost seara si a fost dimineata, zi, una" (Facerea 1, 4 -5). - Adanc semnificativ trebuie sa observam si ca zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara; de la seara la dimineata.
9. Ce vrea sa ne spuna aceasta?
- Mai intai trebuie spus ca zilele creatiei nu sunt zilele solare (de 24 ore). Numai dupa " ziua a treia a zis Dumnezeu: sa fie luminatori pe taria cerului ... ca sa desparta ziua de noapte... sa deosebeasca anotimpurile, zilele, anii ..." (Facerea 1, 14). "O zi, inaintea Domnului, este ca o mie de ani" zice Apostolul (II Petru 3, 8; Ps. 89, 4). Atunci, aceasta ordine " seara-dimineata" arata ca zidirea fapturilor urmeaza tot o "trecere" pascala. Insusi Domnul S-a jertfit seara intru innoirea creatiei si a inviat in dimineata celei de a treia zi. Faptura inradacinata haric in viata Mielului lui Dumnezeu vine la existenta si viata urmand acelasi curs: de la seara la dimineata, de la cruce la inviere, de la jertfa la implinire creatoare. In acelasi duh si cultul divin al Bisericii, in care se zideste crestinul e un drum care incepe cu Vecernia - slujba de seara, trece prin Miezonoptica la Utrenie, slujba diminetii, incununata cu Sfanta Liturghie in care crestinul exclama: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc".
10. Pentru ce este numita " ziua intaia a creatiei " zi una?
- Da, se cuvine spus: " a fost zi una". Traducerile mai noi propun " ziua intai". Sfantul Vasile Cel Mare arata insa ca:" Scriptura, ca sa duca mintea noastra spre viata ce va sa fie, a numit-o una . ., adica parga zilelor, pe cea de o varsta cu lumina, Sfanta Duminica cea cinstita cu invierea Domnului" (Omilia II la Hexaimeron). Aceasta "zi una" a fost si prima dimineata pascala, cel dintai "paste" sarbatorit in creatie.
11. Va rugam sa mai staruiti putin privind aceasta urmare: " seara-dimineata " din Cartea Facerii, pe care o explicati drept structura de jertfa si inviere a fapturii.
- Observam ca succesiunea seara-dimineata se repeta in toate zilele creatiei: "Si a fost seara si a fost dimineata ziua a doua ... ziua a treia..., ziua a patra . " (Facerea 1, 8, 13-18). Seara semnifica o jertfire de sine. " Jertfa de seara..." (Ps. 140, 2). In jertfa se afla inceputul oricarei zidiri. Este o cerinta universala. "O, Preaslavita minune, Va canta Biserica, Latimea si Lungimea Crucii, deci a jertfei, cu a cerului se aseamana, caci cu dumnezeiescul dar sfinteste toate" (Laude, la 14 sept.). Jertfa, crucea este actul creator, sfintitor, originar instituit de Dumnezeu insusi prin Fiul Sau de la inceput. Si din acest act, din jertfa, apoi, in fiecare dimineata a zilelor creatiei aparea cate un nou regn al fapturilor. Caci jertfa nu se poate intelege decat in actul creator, iar fiecare dimineata precum descrie Cartea Facerii era o bucurie a creatiei, bucurie a roadelor, a vietii, era un paste.
12. Era " paste " in sensul nostru crestin?
- Era un "paste" al celorlalte fapturi. Si, era o prefigurare a" Pastelui" desavarsit pregatit omului pentru trecerea lui" de la pamant la cer", precum invata Biserica. Fapturile pamantului vestesc prin jertfa lor si pregatesc jertfa lui Adam. Toate sunt deodata si un dar divin, jertfa oferita omului spre sustinere si umanizare, dar si exemplu de jertfelnicie pentru om, pentru propria lui jertfa inchinata Ziditorului si prin El semenilor. Comuniunea cu celelalte fapturi in acest act sfintitor o vadeste omul si prin oferirea la Altar a prinoaselor din toate regnurile creatiei.
13. Explicati in cateva cuvinte crearea si vocatia pascala a omului dupa Sfanta Scriptura.
- Omul s-a invrednicit de un act ziditor propriu, oferit numai lui. Referatul biblic precizeaza :"Si a zis Dumnezeu: sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra..." (Facerea 1, 26). Iar mai departe: "Atunci luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu" (Facerea 2, 7). Actul divin il instituie deodata in legatura si cu pamaatul, cu fiintele de pe el, dar si cu Ziditorul. Comunicarea este fata catre fata, personala. Dumnezeu ii insufla prin har o constiinta si iubire jertfelnica libera dupa chipul Sau divin, pentru a-si putea realiza apoi si " asemanarea". Iar distinctia pe care o face Sfanta Scriptura intre chipul divin daruit, devenit constitutiv fiintei noastre si" asemanarea" cu Dumnezeu, pentru care trebuia Adam sa conlucreze cu harul, pune in lumina aceasta Vocatie pascala originara a omului. Sfantul Vasile Cel Mare invata:" Daca te-ar fi facut dintru inceput dupa asemanarea lui Dumnezeu, unde ar fi fost darul tau? De unde te-ai fi incununat? Daca Ziditorul ar fi dat firii totul cum ti-ar fi deschis imparatia cerurilor ? Acum insa una ti s-a dat (adica chipul); cealalta (asemanarea) nedesavarsita s-a lasat ca si tu sa lucrezi la desavarsirea ta pentru ca vrednic sa te faci de plata cea de la Dumnezeu".
Lucrarea, nevointa lui Adam trebuia sa fie ca o jertfa harica in sanul creatiei, " sa lucreze si sa pazeasca gradina cea din Eden" (Facerea 2, 23); sa puna asupra lumii o pecete tot mai luminoasa a jertfei creatoare, sporind el insusi mereu in unirea cu Prototipul divin dupa care fusese zidit, piaa la incununarea Pastilor haraziti lui. Intr-o asemenea comuniune cu Dumnezeu sustinuta de un elan neistovit al iubirii era data si posibilitatea nemuririi lui Adam.
14. Cum a patruns insa moartea si ce sens poate capata in creatia divina?
- Se intelege, cauza ei este caderea din har,- din comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Dar, paradoxal si tragic e faptul ca s-a instituit in existenta ca un fenomen obisnuit, "firesc", desi fundamental constiinta o refuza. Sunt chiar teologi care afirma ca " un crestin n-ar trebui sa ia prea in serios moartea insului. Moartea e pretutindeni, iar Dumnezeu n-a considerat in mod vadit moartea ca un scandal, chiar sub formele brutale ale mortii copiilor ...".
Totusi o cercetare mai atenta a Revelatiei divine ne conduce si la alte concluzii. Inainte de toate nu trebuie pierdut din vedere ca Dumnezeul Cel Viu il previne pe Adam tocmai impotriva mortii. Dumnezeu ii atrage atentia sa nu iasa din comuniunea cu El, cu Binele si sa guste " din rau", precizand: "in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit" (Facerea 2, 17). De asemenea, fara echivoc, Sfanta Scriptura spune: " Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata si fapturile lumii sunt izbavitoare. Moartea n-are putere asupra pamantului. Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte" (Intelep. lui Solomon 1, 13-14). In acest sens Apostolul invata: " Plata pacatului este moartea" (Rom. 6, 23) si, descopera ca stapan al mortii pe demon. De aceea Tatal a trimis pe Fiul Sau in lume " ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata" (Evrei 2, 14-15). Fiul Dumnezeului Celui Viu Care in fata crucii exclama: " intristat este sufletul Meu pana la moarte" (Matei 26, 38), a venit in lume tocmai ca sa desfiinteze scandalul mortii.
Patrunzand si mai adanc in inima tainei, intelegem semnificatia data acestui eveniment limita si ca "prapastie sau punte universala de trecere spre o alta existenta, spre existenta vesnica". Intr-adevar, dupa cum "plata pacatului este moartea", la fel in moarte se afla si moartea pacatului, a raului si a unei lumi vechi. Rugaciunea Bisericii ii dezvaluie acest sens:" ...Pentru ca rautatea sa nu fie fara de moarte, din iubire de oameni ca un Dumnezeu al parintilor nostri, ai poruncit amestecului... acestei negraite legaturi a Ta... sa se desfaca si sa se risipeasca, pentru ca sufletul sa mearga acolo de unde fiinta si-a luat, pana la obsteasca inviere, iar trupul sa se desfaca in cele dintru care a fost alcatuit", in pamant. (Rugaciunea de iertare la cei adormiti). Dar atunci moartea este hotar, hotar pus raului si hotar intalnirii intre doua lumi, instituind un sfarsit si un nou inceput. De la sine inteles, moartea nu decide prin ea insasi sensul, ea il poate doar destepta, mijloci. Tine de starea duhovniceasca a persoanei umane sa faca din moarte, sau trecerea cu credinta si nadejde spre un nou mod de existenta in infinitul vietii divine, sau inchiderea narcisista in sine. Si," cel ce se inchide in sine, desigur nu e pierdut in Dumnezeu, dar e ingropat in el insusi" (A. Manaranche).
15. Totusi, noi nu suntem fapturi vremelnice? Numai Dumnezeu este vesnic.
- Da ! Nu putem evita aceasta intrebare, intrucat omul, ca faptura, are o existenta temporala, care este sensul mai profund al nemuririi lui Adam si a noastra? Altfel spus, unde s-ar afla punctul de intilnire intre etern si temporal, in care eternul, Dumnezeul Cel vesnic, toarna in noi cei vremelnici nemurire, har din eternitatea Lui?
Stim ca temporalitatea inseamna, dupa Revelatie, implinirea vocatiei fapturii intr-un anume timp dat, intr-un interval, o perioada; acestea vor sa ne spuna "zilele creatiei", care, cum s-a sesizat, nu erau zile solare, intrucat soarele apare in ziua a patra (Facerea 1, 16). In exprimarea Noului Testament, asemenea perioade sunt numite "eoni", "veacuri". Si, de observat, Dumnezeu "prin Fiul... a si facut veacurile" (Evr. 1, 2). Este de la sine inteles ca orice lucru al nostru, de orice proportie, se face intr-un timp dat. Asa incat si in mare, fiecare veac sau eon, in planul vesnic al lui Dumnezeu implineste o lucrare, o misiune proprie. Dar in acelasi timp il pregateste pe altul viitor, asa cum treapta unei scari deschide posibilitatea trecerii la o alta treapta, mai sus. Pe masura inaintarii spirituale noi si luam cunostinta tot mai vie de misiunea Veacului de acum., il implinim, dar si intrezarim ceva, in transfigurare, din bogatia sporita a celui de dincolo, si, ne si pregatim pentru dobindirea lui. Mai mult, ne este data chiar o pregustare a celuilalt, cum spune Apostolul: " din puterile veacului viitor" (Evr. 6, 5), o " arvuna in Vederea mostenirii depline", cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog. Chiar si mai concret: asa cum a anticipat Domnul invierea ca realitate noua a veacului viitor, prin Schimbarea Sa la Fata. Or, contemplarea sau dobandirea unei arvune a veacului viitor este deja o gustare a nemuririi. Cand ti s-a intredeschis "o poarta a cerului" (Facerea 7, 11), fie si pentru putin, moartea si-a pierdut caracterul ei absolut, ireductibil. Sfarsitul, care coincide cu incheierea unei vechi conditii, nu mai e atunci moarte, ci trecere - "paste", e transfigurare si un nou inceput in celalalt eon. in acest orizont "pascal" sesizam noi sensul nemuririi lui Adam.
Or, jertfa tocmai aici isi descopera sensul, virtutile ei. Nu e fara semnificatie ca acest act religios apare din primele pagini ale Sfintei Scripturi. Credinciosul din totdeauna a inteles in jertfa, chiar cea substitutiva, adusa din celelalte regnuri ale creatiei, o legatura cu Dumnezeu, deci cu viata. Jertfa fapturii este esential oferire si primire. Este schimb de dar cu Dumnezeu izvorul vietii. Este ofranda totala a unui rod implinit in vederea primirii altui dar, talant pe care trebuie sa-l fructifice pentru un nou plan de existenta. Tine de libertatea fapturii sa urineze acest curs al jertfei in vederea sporirii spre mai multa viata, in vederea progresului nesfarsit al existentei.
Acest sens profund i-l dau jertfei cuvintele Mantuitorului: " Cine va voi sa-si crute sufletul (viata) il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine, il va afla" (Matei 16, 25). Starea fapturii noastre supuse vremelniciei si schimbarii, e sau inchidere idolatra in sine, sau oferire de sine sacra, fata de care ceasul din urma ramane decisiv. Iar in acest punct de limita sta alegerea. Existenta este traita acum sau ca trecere, deci pascal, sau ca un sfarsit, ca o cadere. Altfel spus, acest moment de hotar este sau jertfa, sau moarte.
Intelegem acum mai profund sensul cuvantului biblic "iubirea ca moartea e de tare". Stau astfel fata in fata: iubirea si moartea. Pentru constiinta originara s-a impus aceasta alegere: sau iubirea, comunicarea nesfirsita cu Dumnezeu Izvorul Vietii, sau separarea, primind ispita celui ce " de la inceput a fost ucigator de oameni" (Ioan 8, 44). Mai explicit, in starea initiala Adam comunica cu Dumnezeu "in racoarea raiului". Cu memoria harului divin primit "fata catre fata", si, fara memoria pacatului, care s-a inaltat apoi ca un zid al separarii, " Dumnezeu umbla continuu pentru el prin gradina transparenta a lumii" (Pr. Prof. D. Staniloae). Existenta, vocatia lui era menita iubirii luminoase, jertfelnice care nu poate fi atinsa de moarte. Jertfa ca iubire vie, clarvazatoare mentine legatura adevarata cu Dumnezeu, legatura a nepacatuirii, deci a nemuririi. Adam era chemat la o schimbare, transfigurare duhovniceasca, intrucat primise insuflarea harului (Facerea 2, 7), o pecete a Sfantului Duh (Facerea 6, 3) in chipul sau divin. S-a spus ca moartea exista deja inainte de Adam la celelalte vietuitoare care nu fusesera create " dupa chip". " Moartea unui arbore sau a unui animal, considera un teolog, nu are aceasta dimensiune scandaloasa intrucit numai stingerea unei specii saraceste real creatia — asa cum putem vedea astazi. Moartea este astfel mecanismul legitim de transmitere in timp a unei specii care nu e creata dupa chip". Dar se cuvine sa spunem ca nu era vorba nici la celelalte fapturi de moarte, ci de sacrificiul fiecarui regn pe scara creatiei in sustinerea celorlalte regnuri. Si, stim " ca faptura a fost supusa desertaciunii - nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nadejdea... ca se va izbavi din robia stricaciunii ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 20-21). Astfel, spiritual - in sensul separarii de Dumnezeu prin pacat - moartea nu si-ar fi, facut loc in creatie. Pacatul a transformat jertfa in moarte. N-a unit Cain jertfa cu uciderea lui Abel?
16. Dar si Mantuitorul a murit! Care este intelesul, rostul acestui fapt atat de real?
- Intr-adevar, Mantuitorul a murit pe cruce. Dar in acest act al Domnului, savarsit de bunavoie, trebuie sa vedem o intrepatrundere a celor doua stari: a mortii, mostenita de la Adain, si a jertfei, care in Hristos este starea lui fireasca din veci. In Sinaxarul Sambetei celei Mari, citim:" Dupa cum la intaia facere a lumii Dumnezeu savarsea toate lucrurile, si in urma, in ziua a sasea a creat pe om, faptura cea mai de seama, iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui si a sfintit ziua, numind-o sambata care se talcuieste odihna, tot asa si la facerea lumii celei spirituale, savarsind toate in chipul cel mai bun, in ziua a sasea a creat din nou pe omul stricat si innoindu-l iarasi prin Crucea cea de viata purtatoare S-a odihnit inca o data cu o odihna desavlisita, de toate lucrurile Lui, dormind un somn datator de viata si mantuitor". Iisus Hristos reia firul zidirii lui Adam chiar din ziua a sasea, din Vinerea Mare, fir intrerupt de pacat. Domnul luand asupra-Si pacatul nostru (II Cor. 5, 21) ne traieste si moartea. Dar o traieste deodata ca: moarte- "plata a pacatului", dar si ca jertfa, caci El este de-a pururea jertfa, si plinind de bunavoie voia Tatalui -" Pentru aceasta Ma iubeste Tatal pentru ca Eu imi pun sufletul ca iarasi sa-L iau ... Eu de la Mine insumi il pun. Putere am Eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu" (Ioan 10, 17-18). Domnul moare pentru a fi cu noi si in aceasta stare tragica. Precum invata Biserica:" De bunavoie se pecetluieste sub pamant". Si iarasi: "Al doilea Adam Cel ce locuieste intru inaltime S-a pogorat lui Adam cel dantai pana la camarile iadului" (Canon Simbata Mare, din Cantarea 8). Real, moartea e despartire, este "parasire". -"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?" (Matei 27, 46) exclama Iisus Hristos atunci. Dar, parasirea Domnului pe cruce nu este din pacat, ci din " iubire": pentru noi, ca si pentru Tatal a carui porunca o plineste. Si astfel "parasirea" Lui nu e numai moarte, ci si jertfa. De aceea Iisus Hristos uneste strigatul tragic al "parasirii", strigatul uman rostit candva de Psalmist (Ps. 21, 1), cu fagaduinta oferita timarului cait:" Astazi vei fi cu Mine in rai". Uneste moartea cu raiul. Fagaduinta raiului e deja biruinta mortii. Si moartea e invinsa prin jertfa. Iar jertfa trebuie sa o primeasca Cineva Care poate darui. Or, Domnul se oferea pe sine Tatalui: in mainile Tale incredintez Duhul Meu" (Luca 23, 46). - Deschis in iubirea plina de lumina si neintrerupta de nimic, Mantuitorul transforma moartea in jertfa. Si, trecind prin odihna zilei a saptea, viata divina se revarsa acum in Noul Adam, fara stavilare de la Tatal in Duhul de "viata facator" (I Cor. 15, 45). Si, asa reveleaza invierea, biruirea mortii, inceput al unui nou veac, al celei de a opta zi. Asa, in Hristos "praznuim ornorirea mortii, sfarimarea iadului si incepatura altei vieti, vesnice ..." .
17. Spuneati la inceput ca Iisus Hristos a inviat si pentru noi.
- Da ! Mantuitorul ne incredinteaza despre aceasta. Rugandu-Se Tatalui pentru ucenici spune: " Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine insumi ca si ei sa fie sfintiti intru adevar". Sfintirea se face prin jertfa. " La Dumnezeu nu se poate intra decat in stare de jertfa" invata Sfantul Ciril al Alexandriei. El face inceputul, noi il urmam. Este un anume fel de lucru al lui Dumnezeu. El pune temelia, noi ne zidim pe ea. Iar temelia se instituie ca un mereu "acum", ca un "astazi", ca un apel adresat fiecarui timp, fiecarui suflet. Depinde de noi sa raspundem la acest apel al invierii.

Sursa: Convorbiri duhovnicesti

Invierea Domnului si importanta ei universala

Invierea Domnului este evenimentul fara pereche in istoria lumii. Importanta ei intrece in mod absolut tot ce se intampla si se poate intampla in univers. Numai creatiunea lumii mai are aceasta importanta si calitate. Ca si creatiunea tot asa si invierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, intrucat nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevazute ca provenind din concursul fortelor si imprejurarilor naturale antecedente.
Cauza care produce creatiunea este metaistorica si metanaturala. De aceea, chiar daca ar fi existat, prin absurd, oameni care sa vada aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducand-o la existenta, o data ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vazut ceva enigmatic si e posibil ca si-ar fi explicat aceasta enigma altfel decat prin creatiunea lumii de catre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept ca celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se accepta creatiunea e credinta.
Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul invierii Domnului. Cel care lucreaza si de asta data in calitate de cauza este tot Dumnezeu. Invierea Domnului nu se datoreaza vreunei puteri din natura omeneasca a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Invierea Domnului nu este o veriga ce se insira in lantul vietii istorice ca toate celelalte intamplari. De aceea cauza care a produs invierea nu s-a putut vedea in lucrarea ei, fiind transcendenta mijloacelor de investigatie si de constatare omeneasca. Daca ar fi vazut pe Domnul dupa moarte cineva fara credinta ar fi cautat, desigur, o explicatie naturala a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigma a carei explicatie naturala nu se poate da inca, dar se va putea in viitor. Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrama si exista foarte multe consideratii care mana mintea spre acceptarea invierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrangator, lucrul nu se poate vedea. Credinta isi pastreaza si aci rolul hotarator. Se vede ca e destinul nostru cat suntem in forma actuala de existenta sa nu ne putem apropia de lucrarile si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabila, ci prin credinta, prin ascultarea si acceptarea smerita a asigurarii ce ne-o da prin cuvantul Sau.
Dar daca creatiunea si invierea nu sunt evenimente istorice in sensul obisnuit, aceasta nu insemneaza ca ele n-au avut loc sau ca n-au nici o relatie cu istoria si cu natura creata. Ele amandoua sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odata pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu, o lege generala a existentei. O persoana care a trait intr-un timp si intr-un loc anumit ca om deplin a fost inviata de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, apartinand timpului trecut si tocmai prin aceasta unicitate, introducand in istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face sa vedem ca istoria nu e totul, nu e ultima realitate, ca pe langa ea, pe deasupra ei si la sfarsitul ei, exista altceva care da astfel istoriei un sens relativ.
De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si invierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul, cel din urma cade cu totul in istorie, in domeniul nostru. Creatiunea, fara sa fie astfel o lucrare istorica, tinteste in istorie si determina istoria. Tot ce se intampla ulterior in lume se datoreaza si poarta pecetea actului anistoric al creatiunii, chiar daca nu vad oamenii, chiar daca lumina aceasta revarsata peste univers nu e vazuta de orbia oamenilor cazuti in pacat.
Invierea insa nu numai in factorul cauza, ci si in factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel inviat nu e o persoana istorica, supusa conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale ce domnesc in imanenta. Invierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile savarsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti. Efectul tuturor minunilor, oricat ar fi cauza de metaistorica, este istoric. Prin oricare minune se repara pe cale extranaturala o piesa stricata din natura, se repune ceva in functia ce-o indeplinea in angrenajul imanent al vietii: se reface un ochi, se schimba un lucru din natura cu un alt lucru tot din natura, se readuce o persoana care a incetat de-a mai trai in viata, in starea de a continua viata in aceleasi conditiuni ca inainte de intreruperea prin moarte. Lazar prin inviere n-a intrat intr-un nou mod de existenta, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viata tot asa de supusa bolilor si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trai un timp, apoi va muri.
Iisus Hristos insa prin inviere intra intr-un mod de existenta, intr-o dimensiune de viata cu totul deosebita de cea anterioara, de cea istorica, de cea pe care o traim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viata sustrasa cu totul din angrenajul cauzalitatii naturale; la o viata fara boli, fara moarte, fara frica de moarte. Viata acesta nu e o faza ulterioara a celei istorice, incat sa decurga din ea in mod natural. Atunci toti am ajunge la ea fara sa fi fost necesara patima pe cruce a Mantuitorului. Realitatea aceasta noua a invierii e o opera exclusiva a lui Dumnezeu, nefiind nimic in afara de Dumnezeu care sa contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune din nimic a lui Dumnezeu.
Deosebirea de creatiune consta doar in aceea ca pe cand prin creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n-au mai fost, prin inviere se readuc fetele, suporturile cari au incetat sa mai existe, la o noua forma de viata. Cel inviat este, ca eu, ca fata, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparitiilor dupa inviere, a caror natura nu se poate preciza, e tocmai sa arate identitatea lui Hristos cel inviat cu cel de dinainte.
Tocmai in acest punct gasim relatia invierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost in istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, si efectul lucrarii lui sunt metaistorice. Dar ipostasul invrednicit de o viata metaistorica e tocmai cutare ipostas care a trait intr-un punct precis al istoriei. Golul ramas prin evaporarea vietii din el, "oasele moarte" primesc o noua viata exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.
Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care incepe, tocmai prin aceasta cadere, istoria. Invierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost in istorie, dandu-i prin aceasta o noua viata, transfigurata. Si la creatiune, si la inviere istoria nu e productiva. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e aratata in toata micimea ei. Ea are ce are ca istorie si va ajunge la o depasire a ei in eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.
Creatiunea da posibilitatea istoriei, invierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie inlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Invierea arata istoria ca un provizorat in tensiune spre eshatologie. In inviere se manifesta nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem si noi patrunsi. Daca invierea ar fi fost fapt istoric, incadrat perfect, in cauza si efectul ei, in istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca invierea atrage, cu forta metaistorica, ceva din istorie in alta orbita de existenta, arata spre un viitor altfel decat istoric. Invierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arata in criza de care sufera, si pentru a se milostivi de ea.
De unde vine aceasta contrazicere dintre intentia dumnezeiasca manifesta in actul creatiunii care afirma istoria si cel al invierii care dezaproba istoria? E de observat mai intai ca invierea nu este o dezaprobare radicala a istoriei, pentru ca atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleasi ipostasuri care au trait in istorie. Invierea e totusi ceva pozitiv si intentia ei se refera tocmai la cele istorice. Dar intrucat invierea trece pe cele istorice la o noua forma de viata, se vede ca forma cea veche nu e pe placul vointei dumnezeiesti. Si intrucat invierea urmeaza dupa catastrofa mortii, in care se arata deplin dezaprobarea dumnezeiasca a istoriei, se vede ca forma de viata istorica, neagreata de Dumnezeu, e atat de inradacinata in fiinta creatiunii, incat e necesara in prealabil o distrugere totala a ei, ca s-o faca Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin inviere dragostea de cele create, dar forma lor de viata nu mai e cea dorita de El. O deviere, o stricaciune serioasa le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu dupa creatiune, prin inviere, postuleaza pacatul intrat in lume dupa creatiune.
Manifestarile pacatului, ale stricaciunii, ale bolii care stapaneste toata creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporana a unui Heidegger se opreste in fata acestui caracter bolnav al existentei ca in fata aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestarile de boala ale acestei existente se remarca indeosebi in aceasta filosofie moartea cu nelinistea ce-o arunca ca o umbra asupra intregii vieti, determinand in mod covarsitor actele, gandurile, atitudinea vietii noastre. Viata noastra e o "existenta spre moarte". Moartea margineste tot ce exista in lume. Lumea aceasta este in mod fiintial o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existenta amenintata, nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face sa suferim. Dar si sa simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un intreg pe care nu-l vedem, dar il dorim. Bolile fizice sunt agentii mortii care avanseaza continuu in fiinta noastra, care rod neintrerupt ca niste viermi ai mortii din micul tezaur de viata al nostru. Insuficientele intelectuale si morale ne vorbesc iarasi de caracterul fragmentar al existentei noastre.
Viata acesta cariata, anemica, tulburata, rapusa in scurta vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care da viata si in care nu e nici o urma de slabiciune si de boala. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a facut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia libera a fiintelor rationale. Daca Dumnezeu ar fi facut lumea asa, atunci prin inviere El s-ar sili sa o repare, manat de regretul ca a facut-o asa. Cum insa stricarea ei s-a facut prin voia libera a fiintelor rationale si urmarea acestei stricaciuni e moartea, invierea se infatiseaza ca un act de gratie a lui Dumnezeu care nu vrea sa lase ca suferinta sa aiba ultimul cuvant si pe oameni pierduti in moarte, ci ridica totul la o noua viata, fara suferinte si fara moarte.
Prin inviere El scoate lumea din starea bolnava in care s-a rostogolit, inaltand-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem inchipui, asa cum nu-si poate inchipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus in viata de la Dumnezeu boala radicala, prin inviere aceasta boala e eliminata. E de crezut ca fara caderea in pacat n-ar fi intervenit inviere, asa cum peste tot n-ar fi avut loc intruparea Fiului lui Dumnezeu.
In Iisus Hristos viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este incepatura pentru toti care cred in invierea Lui, pentru intregul univers, care actual boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este in El realizata, prezenta. Noi insa traim mai departe in istorie, dar cu ochii credintei si ai sperantei spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.
Cand zicem cu credinta: Hristos a inviat! afirmam implicit: Noi toti vom invia!

Lumina Sfanta de la Ierusalim va fi adusa la Bucuresti de Pasti

Pentru a spori bucuria clerului si credinciosilor de Sfintele Pasti, in seara zilei de sambata, 18 aprilie 2009, o delegatie a Patriarhiei Romane condusa de Preasfintitul Parinte Episcop Varsanufie Prahoveanul va aduce de la biserica Sfantului Mormant din Ierusalim Lumina Sfanta cu un avion special.
Lumina Sfanta va fi oferita la slujba de Inviere (orele 24.00) de catre Preafericitul Parinte Patriarh Daniel clerului si credinciosilor prezenti la Catedrala patriarhala.
Evenimentul are o semnficatie deosebita si pentru ca anul acesta se implinesc 650 de ani de la recunoasterea oficiala a Mitropoliei Tarii Romanesti si de la trecerea la Domnul a Sfantului Grigorie Palama, teolog al Luminii harului ceresc, ale carui cinstite moaste vor fi aduse la Bucuresti pentru a fi venerate intre 29 aprilie, orele 20.00 si 1 mai, orele 13.00, iar apoi se vor afla la Galati, intre 1-4 mai 2009.
BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE

În Basarabia, părinţii îşi caută copiii

Câţiva manifestanţi au încercat să intre în instituţie pentru a prezenta această solicitare autorităţilor, dar au fost împiedicaţi de forţele de ordine, dispuse pe două rânduri. Atunci a început să se arunce înspre scutieri cu sticle umplute cu pământ şi cu pietre. Protestatarii sunt tot mai nemulţumiţi pentru că oficialii nu au dat curs solicitărilor adresate Ministerului de Interne de a elibera manifestanţii care au fost arestaţi marţi seara.

Mai mulţi părinţi din Republica Moldova au anunţat presa că nu îşi găsesc copiii, în condiţiile în care peste 200 de tineri, reţinuţi în urma protestelor, ar fi fost scoşi din Chişinău şi transportaţi într-un loc necunoscut.

Potrivit declaraţiilor părinţilor, Serviciul de urgenţă i-a anunţat că 200 de tineri cu traumatisme au fost duşi la sediul Poliţiei municipale, iar acolo li s-a spus că aceştia au fost scoşi din oraş. Politicianul moldovean Sergiu Mocanu, preşedintele formaţiunii Acţiunea Populară, a fost luat cu forţa de pe stradă, ieri-dimineaţă, de aproximativ zece persoane îmbrăcate în civil, care nu s-au legitimat, dar au susţinut că sunt poliţişti, potrivit unui comunicat de presă al Acţiunii Populare. Elevii, încuiaţi în şcoli

Prezenţa masivă a studenţilor la manifestaţiile anticomuniste a provocat iritare la vârful puterii de la Chişinău. La presiunile autorităţilor, directorii facultăţilor din capitală i-au ameninţat cu exmatricularea pe cei care au ieşit în stradă.

Cu toate acestea, ei spun că nu se tem şi că vor demonstra până când comuniştii vor ceda puterea formaţiunilor de opoziţie. Spre deosebire de studenţi, care au reuşit să participe la protestele din capitala Republicii Moldova, elevii au fost nevoiţi să rămână în şcoli, după ce profesorii au încuiat porţile instituţiilor.

Chişinăul era ieri-dimineaţă un oraş izolat de restul lumii. Toate maşinile care au intrat în capitală au fost verificate de echipajele de poliţie.

Nu este o revoluţie portocalie, cred analiştii

Andrew Wilson, expert în cadrul organizaţiei European Council on Foreign Relations, spune că „revoluţia violentă” din Moldova diferă de „Revoluţia Portocalie” din Ucraina. „Mulţimea este înfuriată nu de victoria obţinută prin fraude de orice fel, ci de corupţia crescândă în cadrul Partidului Comunist, de orientarea acestuia spre Rusia şi de criza economică ameninţătoare”, comentează Wilson.

Colegul său, Nicu Popescu, consideră că reprezentantul Uniunii Europene pentru Politică externă şi securitate, Javier Solana, ar trebui să ajungă rapid la Chişinău, pentru „o mediere între politicieni şi protestatari, până când nu se ajunge la vărsare de sânge”.

Implicarea României, „improbabilă”

Joanna Gorska, expert al companiei de consultanţă Exclusive Analysis de la Londra, consideră improbabilă implicarea statului român în evenimentele de la Chişinău, aşa cum acuză statul moldovean. „Totuşi, nu este exclus să existe cetăţeni români care să meargă la Chişinău din proprie iniţiativă”, a spus ea. „Chiar dacă s-ar repeta, alegerile ar avea aproximativ acelaşi rezultat”, a mai declarat Gorska.

„Forţe cu orientare proromână“

Fedor Lukianov, redactor-şef al revistei „Rusia în politica mondială”, spune că „în Moldova nu există îndoială asupra rezultatului votului, dar opoziţia se comportă la fel ca în alte părţi ale fostei URSS”, ieşind în stradă.

Vitali Kulik, directorul Centrului pentru probleme ale societăţii civile din Kiev, consideră şi el că „opoziţia a pierdut alegerile şi ceea ce se întâmplă nu este decât un act de disperare”. „Vorbim de forţe politice cu orientare proromână”, a adăugat el.

Tiraspolul, dispus să ofere ajutor

În cazul în care comuniştii de la Chişinău le vor cere transnistrenilor să vină în capitala moldoveană pentru a-l apăra pe preşedintele Vladimir Voronin şi a-l evacua, Tiraspolul este dispus să acorde o mână de ajutor, inclusiv cu armata.

Afirmaţia a fost făcută de maiorul Valeri Atamaniuk, şeful Statului Major al armatei transnistrene, ministru adjunct al Apărării de la Tiraspol. El a calificat acţiunile de marţi de la Chişinău ca “o revoltă spontană”, şi nu ca premise ale unei „revoluţii portocalii” .

Chisinaul il declara persona non grata pe ambasadorul român si reintroduce regimul vizelor

Republica Moldova l-a declarat astazi persona non grata pe ambasadorul român la Chişinău şi a reintrodus regimul obligativităţii vizelor pentru cetăţenii români,a anunţat preşedintele Vladimir Voronin într-o întâlnire cu membrii guvernului, ai societăţii civile şi cu preşedinţii de raioane, transmite NewsIn. Deocamdată, Ministerul Afacerilor Externe de la Bucuresti român păstrează o tăcere totală, refuzând să confirme, infirme sau să reacţioneze la aceste informaţii.După protestele în masă de la Chişinău, în cadrul cărora au fost expuse lozinci privind unificarea României cu Moldova, Chişinăul a decis să introducă regimul de vize pentru România. "Noi am decis să introducem regimul de vize cu România. Mai mult, ambasadorul României în Moldova a fost declarat persona non grata", a declarat preşedintele moldovean Vladimir Voronin la întreverea de la Guvern."România este implicată în toate aceste procese, însă răbdarea are limitele ei. Îi cunoaştem pe autorii acestor evenimente, dar, în parte, ei au fugit", a declarat Voronin miercuri. El a spus că "sponsorii cei mai bogaţi" ai tulburărilor de la Chişinău au părăsit ţara şi că au fost arestaţi 118 organizatori ai violenţelor."Influenţa României este simţită foarte serios şi se simte mâna serviciilor secrete", a mai spus Voronin. Printre organizatorii evenimentelor el a numit "agenţii economici cu capital penal, foşti politicieni care doreau din nou să ajungă la putere, precum şi cei care nu au reuşit să ajungă în Parlament".Şeful statului moldovean, al cărui mandat a expirat marţi, a avertizat că autorităţile Moldovei vor aplica forţa în cazul în care se vor repeta evenimentele de marţi de la Chişinău, când protestele opoziţiei s-au transformat în dezordine în masă. Vladimir Voronin a adăugat că i-a avertizat pe liderii din opoziţie despre consecinţele posibile. "Am încercat să nu admit vărsarea de sânge în astfel de situaţii în anii '89 şi '91, când am fost ministrul afacerilor interne. Însă ieri am fost la limită, când a fost necesar să iau o decizie în acest sens. În continuare pot fi adoptate măsuri corespunzătoate, dacă evenimentele se vor repeta. Puterea are dreptul să le adopte conform legii", a declarat preşedintele la întrevederea de la Guvern la care presa a fost invitată selectiv.Practic, prin măsura reintroducerii vizelor, Republica Moldova denunţă un acord în acest pe care îl semnase cu Uniunea Europeană la sfârşitul anului 2007. Măsura este însă unilaterală şi nu este urmată de niciun act formal, au declarat pentru NewsIn surse de la Chişinău. Măsura vine pe fondul închiderii punctelor de trecere vamală, constatată practic încă de marţi seară.La sfârşitul anului 2007, Comisia Europeană şi Chişinăul au semnat un acord care prevede facilitarea regimului vizelor în spaţiul Uniunii Europene pentru cetăţenii moldoveni, prin acest document Chişinăul obligându-se să ridice regimul vizelor pentru toate statele UE, inclusiv pentru cele două nou intrate, România şi Bulgaria.Documentul prevedea, de asemenea, posibilitatea ca România să acorde gratis vize pentru cetăţenii Republicii Moldova. Acordul de facilitare a vizelor prevede eliberarea vizei în maxim zece zile pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, perioadă care poate fi extinsă până la 30 de zile, şi doar în două zile în regim de urgenţă. Pentru cetăţenii moldoveni se menţine preţul de 35 de euro la taxa pentru eliberarea vizei, faţă de 60 euro pentru alte state. În acelaşi timp, acordul prevede posibilitatea ca România şi Bulgaria să nu perceapă taxe pentru procesarea cererilor de viză naţională de scurtă durată pentru cetăţenii Republicii.Graţie acordului, sunt eliberate gratis vize pentru un număr semnificativ de categorii de cetăţeni - copii, studenţi, tineri până la 18 ani, reprezentanţi ai societăţii civile, jurnalişti, participanţi la activităţi culturale şi sportive, şoferi internaţionali, pensionari, etc. Mai mult, pentru aceste categorii de persoane, inclusiv oameni de afaceri, au fost simplifcate documentele necesare a fi prezentate în cazul solicitării vizelor. De asemenea, persoanele care călătoresc sistematic pe teritoriul statelor UE vor putea beneficia de vize cu intrare multiplă, cu un termen de valabilitate extins (1-5 ani), fiind aplicat principiul "bona fidae".Moldova liberalizase deja regimul obligativităţii vizelor pentru cetăţenii Uniunii Europene, dar introdusese obligativitatea vizelor pentru România ca măsură de reciprocitate, după ce Bucureştiul a fost nevoit să impună vize moldovenilor ca o precondiţie înainte de aderarea la UE.

Tinere Talente - Maria Dinulescu

Maria Dinulescu, s-a nascut la Ploiesti, la data de 2 mai 1981.

In 1987 a inceput studiile la scoala generala Valenii de Munte, pe care a absolvit-o in 1995. Din 1995 pana in 1999 a invatat la Colegiul National Nicolae Iorga din Valenii de Munte. Din 1999 a continuat studiile la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica I.L.Caragiale - Bucuresti (sectia Actorie Teatru si Film - clasa prof. dr. univ. Sanda Manu -Ion Cojar). Andromaca din piesa Troienele, de Euripide a constituit rolul de absolvire al Mariei Dinulescu.Actrita este pasionata de teatru, dans, astronomie si fizica cuantica.

Cartile ei preferate sunt Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt.

Dintre actori simpatizeaza pe: Edward Norton, Victor Rebengiuc, iar dintre actrite pe Naomi Watts.

Filmul sau preferat este Mulholland Dr., in regia lui David Lynch.Scurtmetrajele lui Catalin Mitulescu in care a jucat Maria Dinulescu, au facut-o cunoscuta pe actrita. Lungmetrajul, Camera ascunsa, l-a determinat pe partenerul sau din film, starul american Rutger Hauer, sa afirme in urma replicii primite de la actrita, ca aceasta va fi o mare actrita. Prezicerea lui Hauer pare a fi adevarata. Maria Dinulescu a filmat in pelicula realizata in coproductie la Studiourile Media Pictures, "Blood in chocolate", care il are ca protagonist pe starul francez Olivier Martinez. Desi in acest film nu a jucat alaturi de Martinez, Maria a avut de jucat o scena foarte grea, in care trebuia sa fie mancata de un lup.Actrita a jucat si intr-un film de lungmetraj semnat de Adrian Sitaru.

Dupa ce a descoperit pasiunea pentru teatru si televiziune, Maria Dinulescu a jucat in telenovele, alaturi de actori renumiti, si a fost asistenta coregrafului Razvan Mazilu.

Maria a avut placerea de a interpreta roluri in doua dintre peliculele regretatului regizor Cristian Nemescu, si anume: Poveste la scara C si California Dreamin’(nesfarsit). Cea de a doua pelicula a fost premiata la Cannes, la sectiunea Un Certain Regard, unde, din nefericire regizorul Cristian Nemescu nu a putut sa fie prezent, el pierzandu-si viata intr-un accident de masina.

Pe parcursul Festivalului de la Cannes, Maria Dinulescu a obtinut cinci oferte pentru posibile contracte de la producatorii din Hollywood, Italia si India. Actrita se afla in discutii cu regizori romani, pentru doua proiecte de lungmetraj.

PREMII:

• 2007 – California Dreamin’ – Festivalul de la Cannes, sectiunea Un Certain Regard

• Palme D'Or - pentru scurt metraj la Cannes cu Trafic

• 2003 - Poveste la scara C - Marele premiu la New York University International Student Film Festival USA, marele premiu la BRNO Film Festival Cehia, premiul special al juriului la interfilm BerlinFilm Festival Germania, premiul special al juriului la Art Film Festival Bratistlava Slovacia, cel mai bun scurt -metraj Zagreb Croatia, premiu pentru scenariu la NovoMesto Film Festival Slovenia, cel mai bun film studentesc Costinesti, Cel mai bun film studentesc la Alternative, Targu Mures

• 2002 - 17 minute intarziere si Poveste la scara C - premiu interpretare CineMaIubit • 2002 Dust - Premiul pentru imagine la Locarno si Mentiune Locarno si in 2003 Mentiunea Juriului la Fano

• 2002 - 17 minute intarziere -selectionat official la Cannes, premiul pentru imagine, regie, sunet, interpretare feminina si masculina, marele premiu la CineMaIubit• 2001 - Bucuresti - Wien selectionat oficial Cannes

"Cea mai buna actrita" la Buenos Aires - Maria Dinulescu

Pelicula Pescuit Sportiv este filmul de debut al regizorului Adrian Sitaru si a avut premiera mondiala la a 65-a editie a Festivalului de Film de la Venetia. Pentru performanta sa, Maria Dinulescu a primit aprecieri si din partea publicatiilor Hollywood Reporter si Variety. Astfel, rolul Anei din Pescuit Sportiv a fost categorisit ca fiind unul foarte dificil, iar jocul actritei a fost apreciat ca fiind unul “fascinant si efervescent”. Scenariul filmului regizat de Sitaru urmareste secvente din viata unui cuplu in criza, care ajunge intr-o situatie limita dupa accidentarea unei tinere. Cei doi decid sa ascunda acest lucru, renuntand la principii. Din distributie fac parte Ioana Flora, Adrian Titieni, Maria Dinulescu si Catalin Ungureanu. Scenariul si montajul sunt semnate tot de Adrian Sitaru.
Distins cu premii la festivalurile internationale de film de la Venetia, Salonic, Estoril si Palm Springs, Pescuit sportiv este difuzat in cinematografele romane, din 13 februarie.
In noiembrie 2008, actrita Maria Dinulescu a castigat de asemene, 'Premiul pentru cea mai buna actrita' la Festivalul de Film de la Salonic.Maria Dinulescu a intrat in atentia publicului in anul 2003, cand Traffic unul dintre primele scurt metraje in care a jucat, a castigat Palm D’ Or la Cannes. Pelicula care a adus-o inapoi la Cannes a fost California Dreamin’ (endless), cu care a castigat premiul 'Un Certain Regard in anul 2007'.
Pana acum, Maria a jucat in peste douazeci de scurt metraje, reclame si video clipuri. De asemenea, ea a jucat in cateva seriale de televiziune si in douasprezece lung metraje, iar in sapte dintre ele a avut rolul principal. Maria Dinulescu a lucrat cu regizori ca Radu MIhaileanu, Catalin Mitulescu si Cristian Nemescu, iar dintre partenerii ei de film se numara, printre altii, Rutger Hauer, Armand Assante, Anthony Delon si Guillaume Depardieu.
Trofeul festivalului argentinian a fost obtinut de filmul portughezului Miguel Gomes, Aquele Querido Męs de Agosto. La festival au mai participat filmele romanesti Boogie si Elevator.

Despre dumnezeiestile slujbe

Cand vorbim despre dumnezeiestile slujbe si luam parte la ele, uitam de cele doua laturi ale lor: noi cre­dem ca am mers la biserica pentru ca astazi, acum, sa ne amintim de cutare sau cutare intamplare din viata Domnului, din viata Nascatoarei de Dumnezeu sau din vietile sfintilor.

Si totusi, Sfanta Biserica ne spune ca dumnezeiestile noastre slujbe, praznuirea noastra nu es­te numai aducere-aminte, ci participare cat se poate de efectiva, de autentica, posibila doar prin dumnezeiestile slujbe, la evenimentele cu pricina.Si nu numai ca luam parte la ele, ci dumnezeiestile slujbe au o insemnatate maxima si pentru lumea intrea­ga, pentru intregul Univers. Pe langa asta, la fiecare praznic bisericesc iau parte si alte madulare ale Trupului lui Hristos: "cele de Sus cu cele pamantesti impreuna praznuiesc".

Iata, aceste doua momente - momentul continuita­tii dintre dumnezeiestile slujbe si Univers, si lumea in­treaga, iar apoi unirea noastra cu lumea de Sus - sunt anume cele doua temelii pe care ne putem impartasi de cele mai presus de lume, de vesnicie, aici, in lumea de jos.

Atunci cand in dumnezeiestile slujbe, in cantarile noastre ne adresam nu numai credinciosilor, nu numai oamenilor, ci intregului Univers, atunci, potrivit intele­gerii bisericesti, acestea nu sunt numai cuvinte, ci sensul autentic al impartasirii in Dumnezeu.

Cand cel dintai om a pacatuit, prin insusi acest fapt a adus pacatul in lume, in faptura lui Dumnezeu, care era preaplina intr-o asemenea masura de frumusete si de bine ca insusi Ziditorul o admira. Aducand pacatul in lume, el s-a legat singur de lume, si acum se leaga mereu de ea prin faptul ca intruna pacatuieste. De aceea, Sfanta Scriptura ne aminteste ca omul este legat de lume, de aceasta natura, pe care a molipsit-o si continua sa o molipseasca de pacat.

In acel moment cand se savarseste Ingroparea Man­tuitorului si noi stam inaintea mormantului Sau, cand nu mai este loc pentru vorbe impodobite, pentru ca este vorba de plansul asupra Domnului insusi, uitam ca nu traim deloc in acele vremuri cand Iosif cu Nicodim il ingropau pe Domnul, si, luand parte din tot sufletul la dumnezeiasca slujba, duhovniceste savarsim impreuna cu ei ingroparea aceasta. Atunci rasuna cu o putere deo­sebita cuvintele troparului: "O, munti si dealuri si mul­timile oamenilor, plangeti si va tanguiti toate impreuna cu mine, Maica Dumnezeului vostru".

Astfel, Biserica, in numele Maicii Domnului - sau, mai bine zis, Maica Domnului, prin glasul Bisericii - cheama natura si oamenii sa planga pentru Fiul si Dum­nezeul ei, Ce zace in mormant.

In Marea Sambata, a carei slujba imbina in sine si mormantul, si invierea, cand inca stam inaintea mor­mantului lui Hristos si totodata ascultam istorisirea evanghelica despre faptul ca femeile mironosite n-au gasit trupul Domnului in mormant, Biserica striga cu mare indraznire, la inceput catre ingeri, iar apoi catre ceruri si catre ape, catre soare si catre stelele cerului, ca­tre foc, catre ger si arsita, catre roua si catre bruma si, in cele din urma, catre fiii oamenilor: "Domnului cantati-I si-L preainaltati pe El intru toti vecii".

Si acestea toate nu sunt de ornament, nu sunt ex­presie a unor concepte abstracte, caci inaintea morman­tului Mantuitorului gura amuteste, caci chiar la aceas­ta slujba cantam in loc de Heruvic: "Sa taca tot trupul omenesc, si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimica pamantesc intru sine sa nu gandeasca".

Nu, ci aceasta este credinta Bisericii. Biserica crede ca omul este legat in chip nedespartit de zidirea lui Dum­nezeu: daca el se veseleste si salta, daca el se curateste, impreuna cu el traieste si se bucura, in acelasi ritm du­hovnicesc, faptura toata. Dumnezeiestile slujbe nu au caracter exclusiv uman, nu-i privesc numai pe oameni - ele se savarsesc pentru intreaga lume si afla ecou in intreaga lume. Acest aspect este de cea mai mare insemnatate.

Cand intri in biserica, mai intai de toate te simti par­te a naturii vesnice - esti cea mai desavarsita dintre fap­turi, cununa zidirii, dar esti legat in chip nedespartit de tot restul zidirii si, savarsind dumnezeiestile slujbe, le savarsesti anume in calitate de parte, de cununa a zidirii lui Dumnezeu.

In ziua Dumnezeiestii Aratari - Botezul Domnului, cand in toata lumea, prin sfintirea aghiasmei mari "firea apelor se sfinteste", se sfintesc si toti cei care beau aghiasma mare: credin­ciosi si necredinciosi, oameni si animale. Este un loc remarcabil din slujba Dumnezeiestii Ara­tari, loc care pentru un om cu putina credinta poate repre­zenta o foarte mare sminteala. Este vorba de troparul adre­sat Botezatorului Ioan, care se canta la sfarsitul Ceasurilor.

Sfanta Biserica isi da seama de faptul ca se afla in pragul Botezului Domnului, care acum se savarseste in Biserica din nou, ca urmeaza marea sfintire a Iordanu­lui, nu sfintirea particulara a apei din biserica. Pe cine sa cheme pentru a savarsi praznuirea? Bineinteles, pe cel ce a savarsit-o si mai inainte, pe cel ce L-a botezat pe Domnul."Mana ta, care s-a atins de preacurat creste­tul Stapanului, prin care si cu degetul pe Dansul L-ai aratat noua, inalt-o catre Dansul pentru noi, Botezatorule, ca cela ce ai indraznire multa, pentru ca mai ma­re decat toti Prorocii a fi, de Dansul esti marturisit.

Si iarasi, ochii tai, care au vazut pe Preasfantul Duh ca in chip de porumbel pogorandu-se, ridica-i catre Dansul, Botezatorule, milostiv noua facandu-L, si vino de stai impreuna cu noi pecetluind cantarea si inainte facand praznuirea".

Daca credem in asta din toata inima, iar Biserica nu are in dumnezeiestile sale slujbe nimic din cele proprii lumii vremelnice, ci numai lucruri vesnice, sfinte, ade­varate - daca credem, repet, impreuna cu Biserica in toate acestea, cu ce cutremur urias si cu ce evlavie negra­ita trebuie sa ne apropiem de dumnezeiestile slujbe! Altcandva, de ziua Intampinarii Domnului, cerem ca fiica lui Fanuil, adica Ana Prorocita, sa vina la noi ca sa praznuiasca: "O, fiica lui Fanuil, vino, stai impreuna cu noi."

Praznicul Sfantului Grigorie Decapolitul, care s-a savarsit cu putina vreme in urma, vorbeste intr-unui din tro­parele canonului sau despre o atitudine identica fata de pomenirea sfintilor: "Astazi dimpreuna cu noi soborul Postnicilor si al Cuviosilor, al Patriarhilor si Prorocilor intru pomenirea ta, Fericite, se veseleste; praznuiesc im­preuna cu noi Apostolii si Mucenicii, cu care dimpreu­na pomeneste pe cei ce cu credinta te cinstesc, vredni-cule de minunare." Iata, aceasta legatura a noastra eu lumea de Sus, aceasta impreuna-saltare a celor ceresti si a celor paman­testi da uriasa putere cuprinsa in rugaciunea dumneze­iestilor slujbe.

Cei care se apropie de rugaciune din amandoua aces­te doua laturi, care cred ca dintr-una iau parte la dum­nezeiestile slujbe ca parte a lumii celei vazute, si nu sin­guri, ci dimpreuna cu toata natura, iar din cealalta atat cetele ingeresti, cat si soborul sfintilor se insotesc in praznuire cu noi - acestia inteleg cata indraznire are Biseri­ca; ei nu ii sta in fire sa spuna: "hai sa ne amintim cum a fost asta - cum S-a nascut Hristos, cum a fost botezat, cum S-a schimbat la fata, cum a fost vandut, rastignit si ingropat Domnul".

Ce-i drept, uneori se spune si asa: "adunandu-ne astazi, sa laudam pe cutare si pe cutare", in unele stihiri, canoane, tropare se canta: "veniti sa lau­dam pe cutare sfant", insa in cea mai mare parte Biserica spune altceva: "astazi este mai-nainte insemnarea bunei voiri a lui Dumnezeu..", "Fecioara astazi in biserica se aduce..", "acum toate s-au umplut de lumina, cerul si pamantul si cele de dedesubt: sa praznuiasca, dar, toata faptura invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit" - glasuieste Canonul Pastilor.Astazi, nu atunci, candva, in aceasta vreme, in aceas­ta clipa, cand se savarseste slujba dumnezeiasca. Biserica are aceasta indraznire pentru ca in esenta sa ea nu este vremelnica, ci vesnica, este in afara de lume si mai pre­sus de ea.Biserica are indraznire deoarece nu numai noi savar­sim dumnezeiestile slujbe: noi, cei adunati aici repre­zentam (ca oameni) cea mai inalta parte a lumii vazute, dar credem si nadajduim ca puterile ceresti "impreuna cu noi nevazut slujesc", credem si nadajduim ca prin dumnezeiestile slujbe noi, in secolul XX, putem avea atingere, in luminarea rugaciunii, cu cele intamplate de­mult, putem avea atingere si impartasire de ele ca de vesnicie.Tocmai aceasta legatura cu lumea de Sus, lumea ne­vazuta, e cel mai mare lucru care face din dumnezeies­tile slujbe nu simpla comemorare, nu simpla traire psihologica (care, oricat de buna ar fi, este vremelnica si individuala), ci vesnicie, care-i uneste pe toti si toate - lumea vazuta si cea nevazuta - si aici, in biserica, acei oameni care nu au trait atunci cand s-au savarsit ace­le evenimente mari de demult iau parte acum la ele, se impartasesc de ele ca de vesnicie.

Aceasta impartasire se infaptuieste (intr-o masura sau alta) dupa masura ones­titatii cu care am trecut prin "scoala" de aici. Trebuie sa ne scolim aici, sa ne educam auzul, vazul, mirosul, pipa­itul, gustul in conditiile starii mai presus de lume, mai presus de vreme. Tocmai despre conditiile acestea voi vorbi data viitoare.