Nicolae Steinhardt – Autobiografie

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupã îndemnul Pãrintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceastã scurtã autobiografie spre a fi pãstratã în arhiva Mãnãstirii Rohia.
Sunt nãscut în anul 1912 într-o margine de Bucuresti, unde tatãl meu, inginer, conducea o fabricã de mobile si cherestea (comuna suburbanã Pantelimon). Din copilãrie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Pãrintii mei erau în bune relatii cu preotul Mãrculescu de la Biserica localã, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasã, parte la Scoala Clementa (în rãstimp ne mutaserãm în centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învãtat religia crestinã, avându-l drept dascãl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravã, care mã simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultãtii de Drept si Litere.Mi-am terminat studiile în 1934, însã doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. Dupã aceea, pânã la izbucnirea rãzboiului mi-am continuat studiile la Paris si în Anglia. Reîntors în tarã, nu am avut de suferit ca evreu, tatãl meu – încetãtenit prin lege individualã votatã de Parlament si ofiter de rezervã, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adãpost de mãsuri vexatorii. Am executat, totusi, – desi puteam fi scutiti – munca obligatorie si munca la zãpadã, însã în conditii de operetã. Ar fi cu toate acestea fãtãrnicie din partea mea dacã nu as recunoaste cã mãsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodatã prea bine seama cã guvernul tãrii – date fiind împrejurãrile – nu putea proceda altfel si admirând curajul si mãrinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întãrit.
Greu m-am împãcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu cã mi-a dat destulã vointã si destulã luciditate pentru a nu mã lãsa prins în capcanã de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritãtii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a supãrat, fãceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sã se descotoroseascã repede de ei. Am suferit alãturi de atâtia altii, am fost dat afarã din casã si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme îndelungatã.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mã simteam din ce în ce mai atras de crestinism. Cu o bunã si binevoitoare prietenã, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasã fierbinte. Datoritã unor oameni de mare culturã si intensã trãire crestinã – Virgil Cândea si Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristicã si de filosofia crestinã. Progresam, asadar, pe amândouã planurile: teoretic si practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul si hotãrârea de a face pasul final. Sovãiam, mi-era rusine, diavolul mã ispitea cu frica, smerenia, slãbiciunea; mã pãstram în starea aceea confuzã dintre dorinta si panica, prielnicã lenei si tergiversãrii. Mi-era si teamã, mã stiam foarte necurat. Domnul lucreazã însã în chip tainic si umblã pe cãi misterioase.
În 1959 grupul de prieteni cãruia apartineam de câtiva ani a începu sã fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerându-mi-se sã fiu martor al acuzãrii si punându-mi-se în vedere cã, dacã refuz, voi fi arestat si implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatãl meu (cãci mi se acordaserã trei zile rãgaz), ba si bestelit pentru a fi primit sã reflectez trei zile si învrednicindu-mã cu harul Domnului, am refuzat sã fiu martor al acuzãrii; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” si osândit la 12 ani muncã silnicã pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
Atunci n-am mai sovãit si toate aprehensiunile si subtilitãtile mele mintale au dispãrut ca prin farmec. Eram sigur cã nu voi mai rezista 12 ani si cã voi muri în puscãrie. Nu voiam sã mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulã în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndatã ce i-am destãinuit dorinta mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe sectia a doua (unde în douã rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Pãrintele Mina a tinut sã dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestinã pe cei doi preoti greco-catolici, aflati în celulã. Am fost botezat – valabil în mare grabã cu apa dintr-un ibric cu smaltul sãrit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu.
La iesirea din închisoare, în urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desãvârsit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si Sfânta Împãrtãsanie. De atunci am dus o viatã crestinã conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupã cãlugãrie. O doream încã din închisoare.
Dupã moartea tatãlui meu (în vârstã de 90 de ani – în 1967), am început sã-mi caut o mãnãstire, am întâmpinat însã greutãti si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Pãrintele Mina vroia sã mã cheme la Husi, la Mãnãstirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunãvointã, locasul mi s-a pãrut însã mie mult prea bântuit de turisti si vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înstiintat cã a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspãtul episcop Justinian Chira, si cã a vizitat Mãnãstirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani. “Ti-am gãsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.
De îndatã am plecat la Rohia, însotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul staret Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o datã mai mult Noica împlinind sarcina de înger cãlãuzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva sãptãmâni. Am fost, bãnuiesc, supus unui examen, unei cercetãri negrãbite.
În 1979, Pãrintele Serafim mi-a fãgãduit cã mã va cãlugãri. S-a îmbolnãvit apoi foarte grav si a fost internat în stare aproape disperatã la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca sã mã cãlugãreascã, potrivit fãgãduintei ce-mi fãcuse. Am fost cãlugãrit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clãdiri de Pãrintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, pãrintele Serafim mi-a dobândit de la bunii si îngãduitorii nostri ierarhi de la Cluj încuviintarea de a pãstra o camerã în Bucuresti unde sã mã pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare mãsurã activitatea literarã, consideratã a fi, indirect, în folosul Bisericii. Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sã organizez de bine de rãu Biblioteca Mãnãstirii, m-am deprins sã nu lipsesc de la sfânta Liturghie si de la miezonopticã – principalele momente ale disciplinei cãlugãresti – si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare în Seminarul Teologic.
Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu cã m-a învrednicit de Sfântul Botez si de cãlugãrie, mult mai mult decât putea nãdãjdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urâtã: o ticãloasã boalã de intestine. Ar fi trebuit sã deznãdãjduiesc, sã mã întunec. Credinta îmi ajutã sã o rabd cu destul stoicism si sã nu-i îngãduie sã-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah – pe mãsura darului, foarte putin adicã, având totusi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.
(Cele de mai sus le-am relatat pe larg si într-o formã literarã într-o naratiune intitulatã Jurnalul fericirii, care merge pânã în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 si restituit în 1975, dupã interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secretã).
Nicolae Steinhardt, 1987

Iertarea

Din dragostea lui pentru semeni, Parintele Nicolae Steinhardt se nevoia invatându-ne: "Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertarii - atat de fireasca la oamenii din neamul romanesc, mereu gata sa ras­punda afirmativ, ba si cu efuziune, cu mana intinsa si un zambet prietenos, cuvintelor: te rog sa ma ierti - se cuvine a cunoaste ca ea e de patru feluri:1. iertarea gresitilor nostri, 2. iertarea celor carora noi le-am gresit, 3. iertarea de sine, 4. iertarea pacatelor si greselilor de catre Dumnezeu.Reluand:1. Iertarea gresitilor nostri e simpla, elementara si les­nicioasa. Omul de treaba iarta fara a se lasa prea mult ru­gat si de indata da glas magicei formule atat de proprie fiintei simtitoare si ganditoare: te iert, Dumnezeu sa ne ierte pe toti. El stie ca este de asemenea supus greselii si cunoaste, ori poarta din fire in adancul sinei sale, textul Sfantului Apostol Pavel: "Nu este drept unul; nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu; toti s-au abatut, impreuna, netrebnici s-au facut; nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este."Domnul insusi ne-a poruncit sa ier­tam oricand si ori de cate ori va fi nevoie, fara limita: caci ce inseamna raspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22): "de saptezeci de ori cate sapte", altceva decat: de infinit de mul­te ori, dificil fiind a presupune ca omul cel mai naravit ne va gresi de patru sute nouazeci de ori intr-o singura zi? Iar in Rugaciunea Domneasca, iertarea pacatelor de catre Dum­nezeu e conditionata si pusa in concordanta cu prealabila iertare a gresitilor nostri, devine - cum spune limbajul ma­tematic - functie a capacitatii insului de a-si ierta semenii.Felul acesta direct, limpede si usor de iertare implica to­tusi doua adaosuri:a) Nu putem ierta decat raul facut noua personal, nu al­tora. Cand un frate al nostru e nedreptatit, insultat, lovit, ocarat, inselat, nu avem nici o cadere a ierta, noi, pe fapta­sul raului. Cu atat mai putin cand nu mai e vorba de un in­divid, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate intreaga. Daca o asemenea colectivitate ori o natiune ajunge a fi obiect de discriminari de orice natura, daca e prigonita, saracita, batjocorita, mintita, napastuita, impilata s.a.m.d., ne este oprit a ierta in numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae Iorga, nu numai neintrecut istoric, dar si cuge­tator adanc, era convins de lucrul acesta, afirmand si el ca fiecare poate ierta numai raul facut lui insusi, nu altuia ori altora.b) Nu ajunge sa ierti, mai e neaparat nevoie sa si uiti. Iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goa­la, vorbarie, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Am cunoscut un preot, om de mare isprava (mi-a fost candva duhovnic), parintele George Teodorescu din Bucuresti. Obisnuia sa spuna enoriasilor sai: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spove­dit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?"In romanul sau Madeleine Ferrat, Emile Zola inchipuie groaznica imagine a unei pacatoase pe care Iisus o iarta, dar Dumnezeu Tatal nu, pentru ca nu uita nimic. Lucrarea aceas­ta a mintii scriitorului francez (influentat probabil de nar­cisism) ne intareste parca si mai mult in convingerea ca iertarea e lipsita de valoare si farmec, si de putere izbavi­toare (si nu face, pentru a vorbi mai pe sleau, nici doi bani si nici cat o ceapa degerata) daca nu i se alatura uitarea.Ca uitarea e mai anevoioasa decat iertarea nu incape iarasi dubiu. E cu adevarat grea. Dar nu-i oare intreg crestinis­mul greu ? Cei care vin la Hristos neluand aminte la paharul pe care l-a baut (paharul amaraciunii, si pana la fund) si la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovada ca nu stiu carui Dumnezeu se inchina si in ce obste se afla. Desigur ca uitarea e grea, precum greu ii este oricui sa-si iubeasca vrajmasii, sa intinda obrazul stang dupa ce i-a fost lovit cel drept, sa nu pacatuiasca nu numai cu fapta, ci nici cu gandul, sa aduca la indeplinire toate atat de subtilele si radicalele porunci ale Predicii de pe Munte si, in general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cuteaza sa se numeasca ucenicii Lui.2. Iertarea celor carora noi le-am gresit pare a fi un pa­radox, de nu un sofism, si ar constitui o contradictie, o for­mulare absurda. Cum oare am ierta noi pe cel de catre noi vatamat ? Nu-i limpede ca lumina zilei ca lui ii incumba a ne ierta, eventual, pe noi ?Si totusi, formularea nu e gresita ori fortata si nu incape indoiala ca de tot gingas ne este a ierta pe cei carora noi le-am gresit, adica pe acei carora le-am dezgolit si dezvaluit toata nimicnicia, slutenia sufleteasca, nerozia, rautatea, necinstea, salbaticia, perfidia, nestapanirea, josnicia, badarania ori ne­trebnicia noastra. Pe cei in prezenta carora ne-am desertat strafundurile tulburi ale subconstientului, ne-am dat arama pe fata si poalele peste cap, ne-am facut de basm, de ocara si de minune ii uram. Nu lor ne-am aratat cu infatisarea noas­tra cea mai murdara si mai ticaloasa ? Nu-i nevoie de prea rafinata psihologie pentru a intelege ca de mult mai multa rusine si ciuda avem parte cat priveste pe cei carora le-am gresit noi decat in privinta celor care ne-au gresit noua, care s-au compromis ei in prezenta noastra.Sa ne fie ingaduit, in aceasta ordine de idei, a ne referi la o veche piesa de teatru a dramaturgului francez Eugene Labiche. Nu-i decat o candida comedie profana, cuprinde totusi o invatatura utila. Eroul piesei, instaritul parinte al unei frumoase fete, intalneste la o statiune de munte pe cei doi tineri care, deopotriva, ravnesc la o casatorie cu fiica sa. Tatal - pe nume Perrichon - aluneca in timpul unei plim­bari si era cat pe aci sa se pravaleasca intr-o prapastie daca nu-i intindea o mana salvatoare unul din tineri. E, acesta, acum sigur ca el va fi alesul, in calitatea lui de binefacator al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grabeste deloc a si-1 face ginere, ba si cauta - in vanitatea sa ranita - sa mi­nimalizeze fapta salvarii, afirmand ca se si agatase de un ar­bore, ca asa-zisa prapastie nu era decat o groapa, ca e de felul lui agil... Celalalt candidat, mai istet, simuleaza atunci un accident, dandu-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieti omenesti. El va fi alesul!Cazul domnului Perrichon, credem, ne inlesneste a in­telege cat de mare este efortul cerut pentru iertarea celor carora le-am gresit, cat curaj si hotarare ni se cere pentru a-i privi drept in ochi, a le solicita indulgenta, a nu le pur­ta pica, a nu transfera asupra lor, printr-un ciudat complex, dar si logic proces psihanalitic, necazul si stinghereala care ne coplesesc.3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai pe­nibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salasluitoare in tot omul pa­catos, prototip al defetistului integral.Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara re­ticente, ne-am implinit canonul, am facut penitenta, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimi­le ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cu­tremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pa­catul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida, pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poa­te declansa otravirea lenta a constiintei.Scriitorul francez crestin Georges Bernanos pune pe drept cuvant accentul asupra acestui soi de iertare, cu atat mai anevoios de adus la indeplinire cu cat vine in contradictie cu invartosarea ini­mii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atat de rai si de invartosati cu inima incat, ferecati in limitele orizontului nostru stramt si imbacsit, abia de ne putem inchi­pui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam unor trogloditi pe care nu-i poarta gandul pana la conceperea marilor pa-lasuri presarate pe intinsul lumii contemporane.4. De aceea chiar, trecand la al patrulea aspect al iertarii, ne pomenim atat de putin pregatiti a crede ca Dumnezeu ne va ierta pacatele, oricat de sincera si de fierbinte ar fi cainta noastra. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decat noi si e intotdeauna dispus a ierta. Omului insa, prea putin in­clinat prin insasi firea lui cazuta a crede in bunatatea altora si prea putin pornit a se ierta si pe sine, ii trebuie un efort considerabil ca sa creada cu adevarat in posibilitatea sterge­rii depline a pacatelor sale.Vechea perspectiva a talionului si a compensatiei mai dainuieste in cugetul sau, impotrivin-du-se invataturii lui Hristos, care nu pentru cei sanatosi, drepti si buni a venit in lume, ci pentru cei pacatosi. In Ve­chiul Testament, Dumnezeu i Se dezvaluie lui Moise numai ca legiuitor si aspru judecator; Hristos desavarseste reve­latia si ne descopera Sfanta Treime fauritoare, mantuitoare si mangaietoare, adica pe Dumnezeul indurarii. De nici un folos nu ne este a crede ca Hristos e Man­tuitorul daca nu credem tot atat de puternic, fiecare, ca si pentru mine a venit, ca sa ma mantuiasca pe mine, ca Man­tuitor al meu.Unora li se pare, poate, ca pacatele savarsite de ei intrec, pana si capacitatea iertatoare a lui Dumnezeu. Intrucat gandul acesta isi are obarsia in teama de Domnul, in umi­linta, scrupul si delicatete a constiintei, e tamaduitor si bun. Daca insa e pricinuitor de indoiala in eficacitatea pocain­tei, in puterea si bunatatea lui Dumnezeu - ca pentru Iuda, si e deci tocmai al deznadejdii - se transforma in pacat a carui virulenta poate frange iubirea de oameni a Ziditoru­lui.Pe de alta parte, mai inseamna a trece peste foarte pre­cisele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel de la I Cor. 6, 9-11, care dau categoric solutia problemei: "Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu ? Nu va amagiti: nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii; nici furii, nici la­comii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Si asa erati unii dintre voi." Pana aici textul e constatator si rece. Imediat insa to­nalitatea se schimba si apare fagaduinta iertarii daca s-a ivit cainta. Metanoia rastoarna situatia si deschide orizontul mantuirii: "Dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, dar v-ati in­dreptat in numele Domnului Iisus Hristos si in duhul Dum­nezeului nostru."Poate ca e bine sa ne aducem cat mai des aminte de cuvan­tul Sfantului Isaac Sirul: "Nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept!", cuvant la prima vedere paradoxal si scandalos, in fapt profund ortodox si adevarat si neavand de ce ne sminti. Caci daca Dumnezeu ne va judeca numai dupa dreptate, suntem cu totii pierduti, nici unul nu va iesi izbavit din-tr-o judecata exclusiv dreapta si contabila. Dumnezeu care - din dragoste pentru fapturile Sale - a fost drept, inga­duind sa moara pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fe­ricirea si nadejdea noastra, drept in intelesul strasnic si neinduplecat al termenului.Dumnezeul nostru - Sfanta Trei­me - e Dumnezeul milei, care e un sinonim al "nedreptatii", adica al unei dreptati mai adanci, mai cuprinzatoare, mai tainice, unei dreptati de ordin superior. in mila Sa nespu­sa, Dumnezeu (despre care s-a spus ca din douazeci si patru de ore sta pe tronul dreptatii numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate si voieste sa ne ierte si sa ne mantuiasca.A ierta este in esenta un atribut dumnezeiesc (iertarea omeneasca aparand, in consecinta, ca inca o proba a pre­zentei suflului divin in faptura). Singur Hristos poate ca, dintr-o stersatura de burete, sa curete o intreaga tabla nea­gra plina de pacate, poate albi pelicula pe care s-au inregis­trat toate faptele si gandurile rele ale unei vieti omenesti. Straduindu-ne a ierta si invatandu-ne a practica si iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei carora le-am gresit noi, pe noi insine dupa ce ne-am cait cu adevarat), ne apropiem de intelegerea iertarii divine.Nu de judecata lui Hristos se inspaimanta Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi dupa mintea obtuza, invartosarea inimii si indarjita sa mes­china rautate de om, el singur pe sine s-ar osandi. De iad mai degraba bunatatea si marinimia Domnului ne feresc de­cat vrerea noastra. Greu accesibila ne este nobletea suprema a iertarii. Si misterul sta tocmai in aceea ca puterea de sus prin mila si har scoate faptura din intunecimea incrancena­rii si-i descopera lumina de pe Golgota, neingradita, infini­ta, biruitoare a beznei. Sa deprindem a crede in iertare, a indrazni sa credem asa, sa ne rugam a fi tamaduiti de nein-drazneala. Sa ne deprindem a nu deznadajdui ca Iuda - care n-a crezut nici ca Hristos e de-ajuns de bun ca sa voiasca sa-l ierte si nici destul de puternic pentru a putea sa-l ierte -, ci a-l urma pe Sfantul Apostol Petru care s-a cait, a plans amarnic si nu s-a indoit de vointa iertatoare a invatatorului sau. Sa nu pierdem nici o clipa din vedere ca nu mai suntem sub neinduplecata Lege, ca suntem sub har, adica sub mila si bunavointa.Cele trei feluri de iertare omeneasca sa ni le insusim, asadar, netemator, in cea dumnezeiasca sa avem nestramutata incredere. Ele, laolalta, alcatuiesc un tot inse­parabil, stau la insasi temelia credintei crestine si ne ingaduie a nadajdui in sfanta milostivnica nedreptate a Domnului acum si-n ceasul judecarii noastre, Amin".Sa ne fie de folos aceste învataturi sufletului, pentru ca nimic nu îl poate usura mai mult decât golirea lui de boli diavolesti ca ura, mânia, clevetirea, ranchiuna, invidia, pofta la bunurile aproapelui si neiertarea greselilor celorlalti catre noi.Cum spune Rugaciunea Domnesca "Tatal nostru", "Si iarta-ne noua grselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", trebiuie sa traim ceea ce rostim, caci fara traire, vorbele ramân fara valoare, iar rugaciunea nu este ascultata, cum nu ne sunt ascultate nici alte rugaciuni sau cererile noastre înaltate catre Cer Blândului Mântuitor, ori Maicii Sale, Prea Sfânta si de Dumnezeu Nascatoare Fecioara Maria.