Sărbătoarea iubirii la români - Dragobetele

Dragobetele este o sărbătoare românească celebrată pe 24 februarie sau în unele locuri pe sau la 28 februarie, l, 3 şi 25 martie. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa.
Tradiţii se păstrează cu precădere în sudul şi sud-vestul României. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare”. Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numeşte Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este data şi de „Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, Ťzeulť s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Safiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă” sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”. Alte teorii expuse de Lutic consideră provenienţa numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - ţap şi „pede” - picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute”.
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”.
A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară.După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine's Day, sărbătorită pe 14 februarie şi considerată Ziua Îndrăgostiţilor. Au existat însă şi contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanţă mai mare păstrării tradiţiilor autohtone şi, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia. Unele publicaţii sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubeşte româneşte!”. În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.

Constantin Brâncuşi

Născut în data de 19 februarie 1876, Constantin este al saselea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi.
După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle-Arte în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obţine "menţiune onorabilă", Cap al lui Laocoon din 1900 obţine medalia de bronz, iar Studiu din 1901, câştigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorşeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări va face ca Ecorşeul să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce se vor face câteva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorşeului în expoziţia pe care o va organiza la sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti. Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, "Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres" (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

Opera

Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România şi participă la "Expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură". Juriul Expoziţiei, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuşi, Paciurea, Steriadi, Petraşcu, Theodorescu-Sion. Colecţionarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziţionat de Ministerul Instrucţiunii Publice.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziţii colective din Paris şi Bucureşti, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnişoara Pogany.

În 1914, Brâncuşi deschide prima expoziţie în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzaţie. Colecţionarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existenţă materială prielnică creaţiei artistice. În acelaşi an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuşi va păstra lucrarea în atelier şi o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn: 2 Cariatide, Fiul risipitor etc. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuşi. Un an mai târziu, participă la expoziţia grupării „La Section d'Or” în Franţa, la expoziţia grupării „Arta română” la invitaţia lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuşi, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mişcare de protest contra lui André Breton şi în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziţie internaţională a grupării "Contemporanul" din Bucureşti. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziţie personală a sa.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum şi sculpturile în lemn datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participă la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuşi şi-a creat o lume a lui, cu un cadru şi o atmosferă românească. Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, dar acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuşi după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964 Brâncuşi a fost „redescoperit” în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoştinţei) fără sfârşit, Masa tăcerii şi Poarta sărutului a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

Despre opera lui Brâncuşi

Anii 1897 - 1906
La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuşi au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 şi 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă cunoştinţe şi îndemânare, dar şi de căutarea a diferite soluţii de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară şi mai puternică. Ca o consecinţă imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluţie rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuşi de mai târziu, acela care va urma să intre în conştiinţa universală.

Despre Brâncuşi

Din 1963 până azi, au apărut în toate părţile lumii peste 50 de cărţi şi monografii şi mii de studii şi articole despre Constantin Brâncuşi, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial şi chiar ca "unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor" (Jean Cassou). În 1937, cunoscutul sculptor Henry Moore scria: "Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure". Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influenţa pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Locul lui Brâncuşi în sculptură

Constantin Brâncuşi a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. În opera sa, Brâncuşi a oglindit felul de a gândi lumea a ţăranului român. Prin obârşia sa ţărănească, şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. Brâncuşi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii.
Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

Decesul

În anul 1957, Brâncuşi îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, apoi îi mărturiseşte că moare "cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea" .
Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuşi se stinge din viaţă la ora 2 dimineaţa, iar în data de 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

Constantin Brâncuşi despre opera sa

"Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor."

„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini - Constantin Brâncuşi ”

183 de ani de la naşterea lui Jules Verne

Oare cine nu-l cunoaşte, şi cine nu s-a delectat citindu-i romanele. S-a născut la Nantes, un oraş în vestul Franţei, prefectura departamentului Loire-Atlantique şi capitala Regiunii Pays de la Loire, la 8 februarie 1828 şi a plecat dintre noi la 24 matie 1905. A fost iubit şi apreciat pentru scrierea operelor legate de viitor, spaţiu, aer şi călătoria în adâncurile mării.

În 1848, împreună cu Michel Carre, a început să lucreze la operetele muzicale, din punct de vedere literar. Când tatăl lui Jules Verne a aflat că fiul său scria şi compunea mai mult decât învăţa pentru Drept, i-a întrerupt sprijinul financiar. În perioada aceasta s-a întâlnit cu autori de reputaţie, cum ar fi Alexandre Dumas şi Victor Hugo, care i-au dat nişte sfaturi foarte bune. Însă cea mai mare realizare pe plan personal a lui Jules Verne a fost căsătoria sa cu Honorine de Viane Morel, o văduvă cu două fiice. S-au căsătorit la 10 ianuarie 1857. Ajutat de optimismul şi încurajările ei, Jules Verne a continuat să scrie şi să caute activ un editor ce ar fi putut să-i publice cartea. Un moment semnificativ în viaţa literară a lui Jules Verne l-a constituit apariţia lui Pierre-Jules Hetzel, unul dintre cei mai importanţi editori francezi, care a mai publicat operele lui Victor Hugo, George Sand, Erckmann-Chatrian şi mulţi alţii.

Când s-au întâlnit, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani, şi de atunci până la moartea lui Hetzel ei au format un excelent tandem - scriitor şi editor. Imediat după această întâlnire norocoasă Verne a publicat romanul Călătorie spre centrul Pământului (1864).

Patru din romanele sale evocă România.

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 şi 1884 Jules Verne ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ, care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul "Castelul din Carpaţi".

Daca am fi perfecti nu am avea nevoie de altii

Conform legilor iubirii, nu ai dreptul sa intorci oglinda spre o alta persoana. Fiecare persoana trebuie sa foloseasca metoda oglinzii asa cum doreste si cand vrea ea, dar numai pentru ea si niciodata pentru ceilalti.

Suntem imperfecti prin insasi natura noastra umana. Daca am fi perfecti, ne-am fi intotdeauna autosuficienti. Nu am mai avea nevoie unii de altii. Nu ne-am iubi, nu ne-am uri, nu am interactiona, nu am lega relatii. Nu am conta unul pentru altul. Ar fi monoton. Si trist. Si cenusiu. Existam insa in polaritate, in diversitate, in rau si bine, in diferente, in contradictii, in relatii, in tot ceea ce face natura umana sa fie atat de speciala si interesanta. Suntem imperfecti. Si diferiti. Ceea ce reprezinta un lucru pozitiv, minunat. Viu. Si colorat.

Evident ca nastem in jurul nostru simpatii si antipatii. Uneori fara sa vrem. Placem o anumita persoana. Ne repugna o alta. Exista adesea in jurul nostru persoane pe care le caracterizam drept “nesuferite”, “imposibile”, “enervante”,” de neinteles”, persoane care ne calca pe nervi sau ne scot din sarite orice ar face. Le uram, le evitam, le respingem. De ce? Din cauza ca au anumite trasaturi comportamentale sau de caracter care ne determina sa ii catalogam astfel. Pe de alta parte, exista adesea in jurul nostru persoane pentru care simtim, inca de cand le-am cunoscut, o atractie si o simpatie instanta. Chiar daca ne ranesc sau ne gresesc, simpatia pentru aceste persoane va persista in timp.

Oricat de absurd, de nerealist sau respingator de adevarat ar parea, in personalitatea acestor oameni regasim anumite trasaturi proprii pe care, la nivel subconstient, incercam sa le reprimam sau sa le ignoram. Respingem la ceilalti anumite aspecte ale propriei personalitati pe care poate nu le constientizam sau nu dorim sa le constientizam. Dezvoltam deseori o atitudine negativa fata de o persoana pentru ca acea persoana reflecta un anumit aspect pe care il respingem la noi insine. Ii judecam pe ceilalti in functie de ceea ce suntem, de ceea ce gandim, de cat de mult ne seamana sau nu, de asteptarile pe care le avem de la noi insine. Ne alegem partenerul de viata si cautam iubirea in functie de aceste criterii. Pentru ca suntem subiectivi in alegerile noastre...

Suntem de fapt o oglinda in care se reflecta ceilalti, spun psihologii. Ceilalti sunt o oglinda in care ne reflectam la randul nostru. Relatii pe care le stabilim cu ceilalti reprezinta oglinda a ceea ce avem nevoie. Cand ne uitam la ceilalti ne uitam intr-o oglinda. Aceasta oglinda ne arata realitatea proprie a necesitatilor si nevoilor noastre. Uneori ceea ce vedem in oglinda contravine cu ceea ce ne-am dori. De multe ori, ne place ceea ce vedem.

Acceptam reflexia oglinzii. Alteori respingem. Fara sa vedem prea obiectiv reflexia. De fapt, suntem cu totii oglinda cuiva. Atragem si respingem oameni. Iar oglinzile ne arata imperfectiunea relatiilor noastre.

Putem folosi oamenii, lumea din jurul nostru, relatiile pe care le stabilim cu acesti oameni ca pe o oglinda. Oglinda ne poate ajuta sa identificam acele aspecte care au nevoie de vindecare. Relatiile noastre cu ceilalti (familie, copii, colegi, prieteni, parteneri de viata) reflecta anumite parti din noi.

Felul in care te simti cu o anumita persoana este de obicei un indiciu a ceea ce simti vizavi de partea din tine pe care celalalt o oglindeste. Atragem oglinzile in realitatea noastra pentru a ne arata care sunt acele lucruri de care avem nevoie, ce anume am putea dezvolta si imbunatati la noi insine. Acele aspecte ale personalitatii celuilalt sunt aspecte ale propriei personalitati. Ele trebuie constientizate, acceptate, integrate. Se intampla insa sa atragem si oameni cu trasaturi total opuse noua. Aceste persoane sunt reflexia sinelui pe care incercam sa-l renegam, sa-l reducem la tacere. Persoana care se afla in fata oglinzii alimenteaza o anumita nevoie a personalitatii tale si iti procura ceea ce iti lipseste. Cu cat sentimentele de ura sau iubire fata de o persoana sunt mai puternice si mai intense cu atat probabilitatea ca acea persoana sa fie o reflexie puternica si fidela de-a ta este mai mare.

Exista si relatii pozitive si relatii negative. Exista si oglinzi binefacatoare si oglinzi distrugatoare. Cu toate ca drumul lor e diferit si suferinta cauzata de oglinda distrugatoare nu este deloc similara binefacerii data de oglinda benefica, ambele duc in punctul cunoasterii de sine, al constientizarii nevoilor si al afirmarii identitatii. Putem arunca o privire asupra relatiilor noastre cu ceilalti, fie ele pozitive sau negative, pentru a descoperi mai multe despre noi insine. Putem face acest lucru aplicand oricand principiul oglinzii.Oamenii pe care ii iubim sau ii admiram au anumite trasaturi ale personalitatii lor care starnesc aceste sentimente in noi. Ele exista si in noi insine. Poate nu dezvoltate intr-un procent atat de mare, insa exista. In mod inconstient suntem atrasi de aceste persoane, considerand ca, intr-un fel, am putea capata acele trasaturi pe care le admiram la ei. Daca suntem in general caracterizati ca avand o personalitate puternica si suntem atrasi de de un partener sensibil si vulnerabil, acel partener va reflecta nevoia de recunoastere si de acceptare a propriei vulnerabilitati. Daca suntem in schimb sensibili si ne aflam intr-o relatie cu o persoana puternica este foarte posibil sa ne simtim victimizati, controlati, coplesiti de ei pana vom putea la randul nostru sa ne constientizam si sa ne acceptam puterea proprie.

Cu partile ei negative si pozitive, lumea pe care o experimentam este o proiectie a constiintei noastre. Si cu ce te poate ajuta aceasta teorie a oglinzilor? Te poate ajuta in a te accepta pe tine asa cum esti si in a-i accepta pe ceilalti asa cum sunt. Chiar daca nu esti de acord cu ceea ce face o persoana, poti ajunge sa o urasti nu din cauza comportamentului sau, ci a personalitatii sale. Corect ar fi sa urasti actiunea unei persoane, nu persoana care initiaza acea actiune. Accceptarea celor din jurul tau asa cum sunt iti poate aduce mai multa liniste si impacare de sine. Iti poate aduce acceptarea de sine, in toata diversitatea, splendoarea si contradictia existenta in tine.Unele relatii din viata ta exista pentru ca tu sa experimentezi iubirea. Unele relatii din viata ta exista doar ca sa iti arate care sunt acele lucruri de care ai nevoie de la relatia urmatoare, ca sa ai ceva de invatat din ele, ca sa iti dai seama de ceea ce este mai potrivit pentru tine, ca sa intelegi si sa realizezi ca intr-o relatie de iubire trebuie sa existe un echilibru intre ceea ce se da si ceea ce se primeste.

“Conform legilor iubirii, nu ai dreptul sa intorci oglinda spre o alta persoana. Fiecare persoana trebuie sa foloseasca metoda oglinzii asa cum doreste si cand vrea ea, dar numai pentru ea si niciodata pentru ceilalti.”, spune Lise Bourbeau in "Asculta-ti corpul, in continuare".