Dragobetele este o sărbătoare românească celebrată pe 24 februarie sau în unele locuri pe sau la 28 februarie, l, 3 şi 25 martie. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa.
Tradiţii se păstrează cu precădere în sudul şi sud-vestul României. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare”. Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numeşte Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este data şi de „Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, Ťzeulť s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Safiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă” sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”. Alte teorii expuse de Lutic consideră provenienţa numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - ţap şi „pede” - picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute”.
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”.
A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară.După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine's Day, sărbătorită pe 14 februarie şi considerată Ziua Îndrăgostiţilor. Au existat însă şi contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanţă mai mare păstrării tradiţiilor autohtone şi, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia. Unele publicaţii sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubeşte româneşte!”. În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu