sâmbătă, 25 decembrie 2010


Minunatele nopti ale Craciunului, colindelor si datinilor stramosesti sa va gaseasca la ceas de bucurie alaturi de oaspetii cei dragi. Va doresc tot binele, gandurile bune si curate sa va insoteasca pretutindeni, fericirea si succesul sa va fie mereu alaturi!

joi, 23 decembrie 2010

Datini si credinte românesti

Obiceiurile calendaristice si cele legate de viata de familie sunt o componenta perena a culturii noastre traditionale. Cele mai raspandite si mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Craciunului si de sarbatorirea Anului Nou. Repertoriul traditional al obiceiurilor si traditiilor romanesti cuprinde pe langa colindele propriu-zise - cantece de stea, vicleimul, plugusorul, sorcova, vasilica, jocuri cu masti (turca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (calutii, caluserii) - si o seama de datini, practici, superstitii, ziceri, sfaturi cu originea in credinte si mituri stravechi sau crestine. Dintre acestea, care exprima intelepciunea populara, realul sau fantasticul, esente ale bogatiei naostre spirituale, redam cateva specifice diferitelor zone ale tarii. - Se spune ca Dumnezeu a lasat Craciunul ca omul sa fie in aceasta zi satul. Cine nu are porc gras de Craciun nu poate spune ca a fost fericit in acel an.
- In unele zone ale tarii, porcul se taie de Ignat, adica in 20 decembrie. Se zice ca porcul care n-a fost taiat in aceasta zi nu se mai ingrasa, caci si-a vazut cutitul. Sangele scurs din porc dupa ce a fost injunghiat se pune la uscat, apoi se macina si se afuma cu el, peste an, copiii ca sa le treaca de guturai, de spaima si de alte boli.
- In Bucovina, in Ajunul Craciunului se pun pe masa un colac si un pahar de apa, deoarece se crede ca sufletele celor raposati vin in aceasta noapte pe la casele lor, gusta din colac si-si uda gura cu apa. - In Ajunul Craciunului, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casa, ca albinelor sa le mearga bine, si sa nu paraseasca stupul pe vremea roitului.
- In Ajunul Craciunului nu e bine sa te bati, nici macar in gluma, cu cineva, caci faci buboaie peste an.
- Dupa Craciun sa nu mai fie lasati copiii sa mai zica colindatul, ca fac bube.
- Acolo unde este datina de a taia porcul in ziua de Craciun, gospodinele pregatesc o mancare din carne macra de porc cu ceapa si slanina, din care sunt ospatati cei dintai dintre strainii ce le calca pragul casei, acestei mancari i se spune "pomana porcului".
- In unele sate maramuresene se zice ca-i blestemata femeia care nu pune de Craciun pe masa fata de masa cu ciucalai, pe pereti sterguri tarcate (brodate) si pe pat perne cu fete tarcate.
- Cu o saptamana inainte de Craciun, in zona Codru din Maramures incep pregatirile pentru colindat, culminand in cele doua zile anterioare sarbatorii, cand se pregatesc mancarurile si se impodobesc interioarele locuintelor: masa cu fata brodata, fete de perne ornamentate, pe pereti se pun sterguri si blide ornamentate, crengi de brad, banita, busuioc, brebenoc.
- Aluatul framantat in noaptea de Craciun e bun de deochi pentru vite.
- Se crede ca la miezul noptii, inspre Craciun, apa se preface in vin, iar dobitoacele vorbesc. - La cele trei sarbatori mari
- Craciun, Paste si Rusalii - sa te speli cu apa in care au fost pusi bani de argint si vei fi banos.
- Nu e bine ca in Ajunul Craciunului sa fie pus pe masa mai intai rachiul, pentru ca nu el are intaietate in aceasta seara, ci bucatele.
- Daca visezi grau verde in postul Craciunului e semn bun ca anul care vine are sa fie manos in toate.
- In Ajunul Craciunului se leaga pomii cu paie, pentru ca acesti pomi sa lege rod bogat.
- In Ajunul Craciunului se ung painile pe deasupra cu muruiala de faina de grau, ca ele sa nu crape, iar cu muruiala care a ramas, se ung pomii din gradina, ca ei sa fie in vara incarcati de roade.
- In Ziua de Craciun nu se matura in casa, ci a doua zi, si dupa ce ai maturat du gunoiul acela la pomi, ca-i ajuta sa fie roditori.
- Pomul Craciunului imbraca in sate din zona Codru aspecte diferite, deosebindu-se de bradul cu elemente ornamentale cumparate din oras. Cel mai raspandit era pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sarma, imbracate in hartie colorata, peste ele sunt trecute sfori din ata de fuior pe care sunt insirate boabe de fasole alba. - In alte sate se facea pom impodobit cu paie de grau taiate scurt si insirate pe sfoara, delimitate de floricele de porumb. Fasolea alba simboliza "curatirea sufletului". Unii locuitori preferau pomul de vasc, pe care se aplicau panglici de hartie colorata.
- In Ajunul Craciunului se da copiilor sa manance bostan, ca sa fie grasi peste an.
- In Bucovina, colacii Craciunului se faceau in forma de 8 si se pastrau pana primavara cand se afumau si se tamaiau boii si plugul inainte de pornitul la arat, apoi colacii erau mancati de plugari in tarina.
- In anumite sate din Transilvania se pune, in Ajunul Craciunului, pe un scaun, in tinda casei, fan si pe el un colac si in jurul colacului un numar de coci corespunzator numarului de animale din gospodarie. Cocii se dadeau la animale impreuna cu fanul ca sa se inmulteasca si sa fie "an bun".
- In seara de 23 spre 24 decembrie, pana dupa miezul noptii si in unele locuri pana la ziua, cete de copii merg din casa in casa cu colinda: Mos-Ajunul, Buna-dimineata, Colindisul sau Buna dimineata la Mos-Ajun. In unele parti din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc piterei sau pizerei. Dupa credinta populara, ei sunt purtatori de noroc si fericire.
- Prin unele parti, baietii, dar mai cu seama cantaretii bisericesti umbla cu icoana in ziua de Ajunul Craciunului - o icoana pe care este zugravita nasterea lui Iisus Hristos in mijlocul staulului.
- Oamenii, cand se dau la baut rachiu sau vin in sarbatorile Craciunului, nu zic ca beau, ci ca se cinstesc. - In unele parti, cand este aproape de a se revarsa zorile, colindatori cu lautari sau fara lautari pleaca pe la casele gospodarilor instariti si le canta la fereastra un cantec sau mai multe, aceste cantece numindu-se "zori", spunandu-se ca atunci "canta zorile".
- Prin Transilvania, se intelege sub numele de "zorit" datina de a se canta colinde de catre feciori si oameni insurati la "zoritul" in ziua de Craciun.
- Incepand cu intaia zi de Craciun si in urmatoarele zile ale acestei sarbatori, copiii umbla cu Steaua, cantand colinde de stea prin care vestesc nasterea lui Iisus Hristos.
- "Vicliemul" sau "Irozii" este datina prin care tinerii reprezinta la Craciun nasterea lui lisus Hristos, siretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, de a afla Pruncul si adesea infruntarea necredintei, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.
- Capra, Turca, Brezaia fac parte dintre datinile de Craciun si Anul Nou. Dimitrie Cantemir spune in "Descrierea Moldovei" ca "Turca este o joaca iscodita inca din vremurile batrane, din pricina ciudei si scarbei ce o aveau moldovenii impotriva turcilor". Cu turca, capra sau brezaia umbla tinerii incepand de la Ignat si sfarsind cu zilele Craciunului si prin unele parti in ziua de Sf. Vasile pana seara. Numele de Turca, Capra sau Brezaia il poarta unul dintre tinerii mascati.
- Despre cei Trei Crai de la Rasarit sau Magii calatori se spune ca au venit sa se inchine lui lisus, dupa unii din Arabia Fericita, iar dupa altii din Persia. Traditia ne arata ca ei se numesc: Melchior, Gaspard si Balthazar.
- Datina impodobirii bradului de Craciun pare a fi de obarsie germana, asa cum este si cantecul "O, brad frumos!". In Germania, aceasta sarbatoare este cunoscuta sub numele de Cristbaum.
- Impodobirea Pomului de Craciun a patruns din Alsacia in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea, precum si in Tarile de Jos, Spania, Italia, Elvetia. Tot pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, aceasta datina se intalneste in casele nemtilor din orasele romanesti si apoi se raspandeste pe cuprinsul tarii, odata cu cantecul bradului "O, Tannenbaum!" (O, brad faimos!)
- Despre Mos Ajun se spune ca a fost baciul aflat in slujba lui Mos Craciun, stapanul staulului unde Maica Domnului l-a nascut pe lisus Hristos.
- Colinda a dobandit o destinatie precisa ca forma de magie benefica, ea marcand rodnicia campurilor, sporul animalelor, domestice, cresterea copiilor, implinirea prin casatorie a tinerilor, pacea si tihna batranilor, influentarea, in sens pozitiv, a vietii oamenilor si a naturii.
- Vinul era in unele regiuni ale tarii si simbol al comuniunii, al unirii a doi tineri. In momentul solemn al casatoriei li se toarna vin peste mainile lor impreunate, simbolizand puterea vietii, trainicia si fericirea noii familii.
- "Paharul de aur" este paharul ritual cu care se bea la zile mari, cum este sarbatoarea Craciunului, din care s-a baut candva in momente solemne, la botez , la cununie, si care reprezenta un bun al familiei, transmitandu-se din generatie in generatie. La origine are un inteles magic, proprietati curative, unele dintre astfel de pahare poarta inscriptii cu caracter misterios.
- A doua zi de Craciun se reia jocul duminical intrerupt vreme de sase saptamani, si tot atunci fetele, pe alocuri si flacaii, isi fac intrarea in ceata fecioreasca.
- Crucea sau troita ridicate la hotarul satului au menirea sa consacre caracterul sacru al locului, sa delimiteze si sa apere spatiul propriu satului de fiinte demonice si totodata si comunitatile pe care le adapostesc.
- Fiecare om are un copac frate. Sadirea unui copac in gradina, in parc sau in orice alt loc aduce noroc. Confesandu-te copacului, dobandesti o forta fizica sporita si tarie sufleteasa. Copacii, ca si florile, au anumite semnificatii: afinul semnifica nevoia de libertate; alunul - bunatate, sinceritate; bradul - teama de suferinta; castanul - teama nevinovata; frasinul - amabilitate; gorunul - noroc surprinzator; liliacul - iubire; marul -invidie, nedreptate; maslinul - pace si impacare; mesteacanul - fericire in familie; nucul - insanatosire; paltinul - atentie la libertatea pe care o ai; piersicul - dificultati; plopul - prietenie, devotament; prunul - fagaduieli uitate; salcia - respect; salcamul - pudoare; socul - pierderea unui prieten; stejarul - iubire sincera; teiul - iubire conjugala; ulmul - prietenie trainica; visinul - lipsa de initiativa; vita de vie - petrecere; zmeurul - discordie.
- Semnificatiile populare ale unor flori: albastrelele - delicatete; brandusa - regret; bujorul - rusine ; busuiocul - saracie; crinul - iubire ideala; garoafa - iubire patimasa; ghiocelul -nadejde; iasomia - bucurie; laleaua - reusita deosebita; lacrimioara - noroc si prosperitate; liliacul - iubire care se naste; macul - liniste, sanatate; margareta - candoare; narcisa - egoism, amor propriu; nufarul - raceala in iubire; nu-ma-uita - bucurie efemera; odoleanul - gelozie, cearta; sulfina - noutate; vioreaua - aventura primejdioasa; trandafirul - iubire si frumusete.
- Aduc noroc si se ofera ca dar: paharul de cristal, salul, vioara, manusile, lampa (veioza), tabloul inramat, blana frumoasa, medalia gravata, cartea, bijuteriile din aur sau argint, parfumurile cu mirosuri dulci.
- Nu aduc noroc si nu se ofera cadou: cutite, calimara, valiza, creion, cuie, pila de unghii, centura, fular, umbrela, oglinda, batista, ace de cravata, ace de par, parfumuri cu mirosuri violente, perle negre, farfurii, papuci. - In noaptea Anului Nou, in Tara Chioarului, fetele ies in ograda si numara noua stele si daca a noua stea este mai stralucitoare inseamna ca si ursitul ei va fi frumos, va fi voinic, apoi o roaga pe stea sa-i aduca ursitul.
- La miezul noptii, de Anul Nou, fetele iau de pe masa colacul ornamentat care se tine pe masa de sarbatori, il tin pe varful capului, se aseaza pe taietor si asteapta sa auda un sunet dintr-o directie oarecare si din ce parte vine sunetul, in acea parte isi va gasi ursitul.
- In Tara Oasului, in vatra focului de la stana se introduc patru potcoave pe care, dupa ce se inrosesc, se mulg oile peste ele, crezandu-se ca oile "stricate", care nu dau lapte, se vindeca datorita functiei magice a fierului.
- In tinda casei se pune un vas de grau ca sa treaca colindatorii peste el, apoi graul se da la pasari si la animale, "sa fie cu spor ca si colindatorii".
- In Ajunul Craciunului, in unele parti se umbla de catre dascali tineri bisericesti cu icoana pe care este zugravita nasterea lui Iisus Hristos. Intrand in casa, icoana este tinuta la piept de catre dascali cantand troparul Nasterii Mantuitorului.
- In Ajunul Anului Nou, feciorii care merg la colindat schimba portile unor sateni care s-au certat in cursul anului, determinandu-i astfel sa vorbeasca si sa se impace.
- In ziua de Craciun nu se scoate gunoiul afara decat a doua zi, deoarece daca-l arunci "iti arunci norocul!"
- In partile Muscelului se crede ca primele patru zile, incepand cu 24 decembrie, corespund in ordine celor patru anotimpuri: prima zi e de primavara, a doua de vara, a treia de toamna si a patra de iarna, si cum va fi vremea in aceste zile asa vor fi si anotimpurile.
- In seara de Craciun, in satele maramuresene, se ung cu usturoi vitele pe la coarne si solduri, si usile de la grajduri pentru a alunga spiritele rele sa nu ia laptele vacilor. Cu usturoi se ung si oamenii pe frunte, pe spate, la coate si la genunchi, precum si usile si ferestrele casei pentru a indeparta demonii noptii.
- In dimineata de Craciun e bine sa ne spalam cu apa curata, luata dintr-un izvor sau fantana in care punem o moneda de argint, pentru ca tot anul sa fim curati ca argintul si feriti de boli.
- In noaptea de Craciun nu-i ingaduit nimanui sa doarma in grajduri, deoarece in acea noapte boii vorbesc unii cu altii, in limba lor, despre Iisus Hristos, cel nascut in iesle si incalzit de vite cu suflarea lor.
- In zonele Fagaras si Mures este obiceiul ca de Anul Nou sa se puna pe masa 12 farfurii sub care se ascund diferite obiecte. Fete si feciori sau perechi de fete si feciori intra pe rand in casa si intorc fiecare dintre ei cite o farfurie si ce se afla sub farfurie le arata ca asa le va fi ursitul(a) sau ca asa le va fi norocul daca se vor casatori: oglinda = mandrie; paharul de tuica = bautor; painea = bogatie; carbunele = negru la suflet; sarea = saracie; creionul = domn; bani = avutie. Se face haz de aceste preziceri.
- Se crede ca in timp ce omul stranuta, ii intra sau ii iese prin nari un duh rau sau o particica din suflet. De aceea, pentru a nu se intampla ceva rau celui ce stranuta, se recurge la rostirea unei urari: "Doamne ajuta!", "Sa-ti fie de bine!", "Sanatate!".
- Cand stranuti de mai multe ori la rand e semn ca vei face chef

marți, 21 decembrie 2010

Bradul, lemnul pacii

Unul dintre cele mai importante simboluri ale Craciunului il reprezinta bradul. Traditie veche de peste un mileniu, obiceiul a fost promovat in Germania secolului VIII de catre Sfantul Bonifaciu. Intr-o perioada in care mare parte din nordul si centrul Europei erau inca pagane, acesta a hotarat sa fie misionar si, in urma aprobarii oficiale primita de la Papa Grigore al-II-lea, a primit insarcinarea de a vesti Evanghelia in Germania. Tot atunci si-a schimbat numele de botez din Winfrid in Bonifaciu iar in anul 722 a fost numit Episcop peste intreaga Germanie. Vechii celti traitori pe acele meleaguri adorau stejarul, simbol al invierii naturii, si il sarbatoreau in perioada echinoctiului de primavara. Se spune ca in ajunul Craciunului, Bonifaciu calatorea insotit de o mana de fideli, printr-o padure din Germania in zona unde se afla legendarul stejar din Geismar, cel la poalele caruia vechii celti aduceau cult zeului lor Thor, zeul tunetului si al razboiului. Ajungand in locul cu pricina, a nimerit in mijlocul unui ritual de sarbatorire a zeului, condus de preotul pagan Hunrad. Unul dintre ritualuri presupunea aducerea drept ofranda a unui suflet omenesc, preotul alegandu-l in acest scop pe Asulf, copilul unei familii de nobili. Dupa ce l-a pus sa ingenuncheze langa stejar si sa isi puna capul pe piatra altarului, Hunrad a ridicat in aer ciocanul lui Thor pentru a-i zdrobi craniul copilului dar a fost impiedicat de Sfantul Bonifaciu care i s-a opus cu toiagul episcopal. Ciocanul, cazut pe altar s-a spart in doua si copilul a fost astfel salvat.
Bonifaciu a inceput apoi sa le vorbeasca celtilor adunati langa stejar si apoi a inceput sa loveasca in acesta. Stejarul s-a rupt in patru, doborand si copacii din jur, in afara de un bradut, despre care se spune ca Sfantul ar fi spus: "Acest mic brad, copil al padurii, va fi copacul sfant al vostru. Este lemnul pacii, deoarece casele voastre sunt construite din brazi. Este semnul vietii veşnice, deoarece este mereu verde. Uitati-va cum arata in sus, spre cer. Sa fie acesta copacul copilului Isus; adunati-va in jurul lui, nu in padurea salbatica, ci in casele voastre; sub el vor fi aşezate nu picaturi de sange, ci daruri facute din iubire." Tatal lui Asulf, ducele Alvold, a luat bradutul si l-a pus in mijlocul casei sale, impodobindu-l cu lumanari, in timp ce Bonifaciu isi incepuse pentru ascultatori povestea Nasterii Mantuitorului.
Bradul devine astfel noul copac sfant, impunandu-se ca decoratiune de Craciun in sine, pe masura crestinarii intregii Europe. Aceasta este legenda...se pare totusi ca lui Martin Luther i-a venit pentru prima oara ideea de a decora bradul, decoratiunile de Craciun constituind in prezent una dintre cele mai prolifice industrii de sezon, cu produse de la instalatii electrice simple pana la cele mai complicate instalatii (mosi craciuni, sania trasa cu reni) care impodobesc de Craciun casele americanilor, cu tot felul de globuri, dulciuri, beteala si, bineinteles, traditionala stea din varful bradului.
Bradul in traditia populara pagana
Bradul de nastere era odinioara daruit parintilor unui nou-nascut pentru a-l feri de rele, de duhuri si ursitoare rauvoitoare. De remarcat este faptul ca bradul respectiv nu era taiat, ci ales doar din padure, pe el incrustandu-se numele sau insemnul familiei nou-nascutului; la fiecare aniversare a copilului, parintii si rudele aduceau ofrande bradului pana in momentul in care tanarul lua asupra sa ingrijirea bradului ce-i fusese daruit la nastere.
Bradul de nunta este un alt obicei stravechi, cu absconse origini pre-crestine. Ritualul prenuptial presupunea ca tinerii viitori insuratei sa isi faca unul altuia juramintele inaintea unui brad de nunta. In Oltenia inca se mai practica un obicei asemanator, mirele trimitandu-i miresei, printr-un fecior, un brad care simbolizeaza legatura dintre cei doi tineri.
Bradul de inmormantare se planta la capataiul mormantului unui tanar, de obicei acelasi brad care i se daruia la nastere. De asemenea, daca cineva murea departe de ai sai, in cosgiuc se punea in locul mortului aflat departe un brad. Cantecul bradului este inca in multe zone ale tarii unul dintre cele mai importante cantece ritualice de inmormantare pentru tinerii care au murit inainte de a se fi casatorit.
Bradul de pomana se impodobeste in Transilvania in zilele de nedeie, vechi obicei pastoral, atestat documentar pentru prima oara in 1373. Initial dedicate zeului focului si soarelui, nedeile asimileaza astazi si alte functii si fiind raspandite in muntii Apuseni, muntii Banatului si in tinutul Dornelor. De nedei se organizeaza de asemenea targuri de produse traditionale si praznice, iar pe mesele incarcate de pomeni se pune un asa-numit „brad de pomana”, impodobit cu fructe si dulciuri care se daruiesc copiilor dupa slujba.
Bradul de judecata juca rolul unui arbitru divin, juramantul rostit la poalele sale fiind sacru. Obiceiul are diferite variatii, bradul de judecata fiind prezent inclusiv in celebrul joc al Calusarilor in care vataful calusarilor, inainte de a incepe jocul isi infige sabia intr-un brad, jurand apoi pe ea. „Judecata divina” a bradului presupunea ca omul banuit a fi savarsit o faradelege sa fie legat timp de trei zile si trei nopti de bradul de judecata si daca supravietuia acestui interval era considerat ca fiind judecat de catre brad si declarat nevinovat.
Impodobirea bradului
Documentele istorice cunoscute pomenesc faptul ca primul brad decorat in cadrul sarbatorilor de Craciun a fost la Riga (Lituania), in anul 1510. Tot la inceputul secolului XVI, pastorul reformator Martin Luther a decorat cu lumanari bradul de Craciun, incercand astfel sa reproduca pentru copiii sai stralucirea stelelor de pe cer. Primii brazi decorati apar tot in Germania, tara in care a initiat ritualul Sf. Bonifaciu, cele mai uzuale decoratiuni fiind figurinele din paine, acadelele sau ornamentele colorate din hartie. De altfel, tara de origine a betelei este tot Germania, pentru oamenii bogati beteala fiind comandata din metal pretios (argint).
Obiceiul bradului de Craciun si a impodobirii acestuia este introdus in Statele Unite ale Americii in secolul XVII de catre comunitatile de germani din Pensylvania, raspandindu-se ulterior (odata cu raspandirea legendei lui Mos Craciun) pe intreg teritoriul SUA in secolul XIX.
In Canada, traditia a fost introdusa in 1781 de catre soldatii originari din Brunswieck (Braunschweig in germana) stationati in Provincia Quebec, mai precis de catre generalul Adolf Riedesel si sotia acestuia, la petrecerea de Craciun, unde cel mai admirat obiect decorativ a fost bradul de Craciun impodobit cu lumanari si fructe.
Regina Victoria a Marii Britanii este cea care impune prin exemplu obiceiul bradului impodobit de Craciun, in special dupa nasterea in 1841 a mostenitorului tronului, Printul Albert Edward (viitorul rege Edward VII).
Studentii romani plecati la studii la Berlin sau Viena sunt cei care introduc si in Tarile Romane obiceiul impodobirii bradului, primii brazi oficial impodobiti de Craciun fiind cei de la curtea lui Carol I, obiceiul regal fiind apoi preluat pe scara larga de catre bucuresteni.
Podoabele de brad, la fel ca si bradul insusi, transforma o traditie familiala in adevarate industrii de sezon, primii brazi artificiali fiind produsi pe scara larga in Germania, la jumatatea secolului XIX, acestia fiind construiti prin utilizarea de pene de gasca vopsite in verde. Ulterior in lume s-au construit si impus tot felul de modele de brazi artificiali, de culoare argintie sau verde. Brazii din aluminiu, de exemplu, au fost produsi pentru prima oara in Chicago, in 1958.
Impodobirea bradului de Craciun, desi a pierdut majoritatea elementelor traditionale si a semnificatiei spirituale si religioase, reprezinta astazi unul dintre cele mai importante obiceiuri urbane de Sarbatori, fiind un prilej de comuniune si armonie in familie.

luni, 20 decembrie 2010

Ce este steaua sau a fi "stea"?

"Iar daca S-a nascut Iisus in Betleemul Iudeii, in zilele lui Irod regele, iata magii de la Rasarit au venit in Ierusalim, intreband: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a nascut? Caci am vazut la Rasarit steaua Lui si am venit sa ne inchinam Lui." (Matei 2; l-2)
Steaua de la Betleem reprezinta un simbol asociat pentru totdeauna cu Nasterea Domnului. A fost supusa studiului atat oamenii de stiinta, cunoscuti astronomi, cat si de Parintii Bisericii si renumiti teologi. De-a lungul timpului s-au dat numeroase interpretari stelei amintite de Evanghelistul Matei, aceasta fiind privita fie ca un eveniment astronomic pe linia legilor fizice, fie ca fenomen miraculos.
Steaua de la Betleem - Ce spune stiinta?
Oamenii de stiinta au sustinut trei ipoteze in cazul stelei din Betleem: cometa, stea noua sau nova si conjunctie a unor planete. Niciuna dintre izvoarele cunoscute si traditiile pastrate, nu mentioneaza insa nimic despre o cometa sau o stea noua in lumea mediteraneeana, in jurul anului 1 d.Hr . Doar ultima ipoteza a fost confirmata ca fiind posibila in contextul spatio-temporal evanghelic. Aceasta a fost emisa la anul 1606 de cunoscutul astronom Johannes Kepler. Oamenii de stiinta au vazut deopotriva in aceasta ipoteza cheia problemei privind anul nasterii Mantuitorului. Dupa Kepler, steaua magilor a fost de fapt aspectul pe care l-a luat pentru observatorul de pe Pamant o tripla conjunctie a planetelor Jupiter si Saturn in constelatia Pestilor: aliniate una peste alta, cele doua planete, avand in fundal constelatia Pestilor, dadeau impresia unei stele cu o stralucire aparte. Conjunctiile simple ale celor doua planete sunt destul de dese. O tripla conjunctie se produce insa la intervale de sute de ani. Ori, asa cum a stabilit Kepler, o astfel de tripla conjunctie - si inca perfect vizibila, mai ales pentru observatorii din Orientul Apropiat - a avut loc in anul 7 i.H. Ea a avut trei maxime (adica trei perioade de maxima stralucire): la 23 mai, la 3 octombrie si la 4 decembrie. De altfel, o inscriptie cuneiforma pe o tablita de lut ars, provenind de la scoala astronomica din Sippur, langa Babilon, confirma faptul ca "steaua" magilor a fost observata vreme de 5 luni in anul 7 i.H. Kepler a presupus ca magii, fiind astrologi (cititori in stele) din Babilon, au observat aceasta tripla conjunctie de la bun inceput. A doua maxima, cea din octombrie, i-a determinat sa porneasca imediat la drum in cautarea Celui a Carui nastere o vestea "steaua". Au plecat, deci, din Babilon la inceputul lui octombrie si, dupa o calatorie de aproximativ o luna si jumatate, au sosit la Ierusalim. Reaparitia "stelei", pe cand magii tocmai plecasera de la Irod (Mt 2, 9-l0), ar fi fost de fapt a treia maxima, cea din 4 decembrie, a triplei conjunctii amintite. Ipoteza lui Kepler a facut adepti nu numai printre astronomi, ci si printre teologi, care considera ca anul 7 inaintea erei crestine este, de altfel, o data perfect verosimila pentru evenimentul Nasterii Domnului. Astfel, Hristos s-ar fi nascut candva intre anii 7-5 inaintea erei crestine. Trebuie sa tinem seama insa de faptul ca tot ceea ce sustine Kepler ramane totusi o simpla ipoteza.
Steaua de la Betleem - Ce spun Sfintii Parinti?
Foarte important este sa vedem insa si perspectiva Sfintilor Parinti ai Bisericii. In primul rand, difera in mod radical modul de abordare al acestei probleme.
Sfantul Ioan Gura de Aur comentand pasajul evanghelic in care se aminteste despre calauzirea magilor de catre stea afirma: "Avem nevoie de multe privegheri, de multe rugaciuni, ca sa putem interpreta textul acesta, sa aflam cine erau acesti magi, de unde au venit, din ce pricina, ce i-a facut sa vina si in sfarsit ce e cu steaua aceasta." Asadar, Bisericii ii este proprie viziunea duhovniceasca asupra lucrurilor si evenimentelor. Sfantul Ioan Gura de Aur merge mai departe aratand ca steaua aceasta nu a fost una din multele stele ale cerului si ca aceasta, mai mult, nu
s-a aratat potrivit legilor care guverneaza creatia vazuta: "Ca n-a fost una din stelele cele multe, dar, mai bine spus, dupa parerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevazuta, care a luat chip de stea, se vede in primul loc din mersul ei. Nu este vreo stea care sa mearga pe cer cum a mers steaua aceasta; noi vedem ca si soarele si luna si toate celelalte stele merg de la rasarit la apus; steaua aceasta, insa, mergea de la miazanoapte la miazazi, ca asa se afla Palestina fata de Persia. In al doilea loc, si din timpul in care s-a aratat putem vedea ca steaua aceasta n-a fost una din multele stele. Nu se vedea noaptea, ci ziua in amiaza mare pe cand stralucea soarele; putere pe care n-o au nici stelele, nici luna; ca luna depaseste in stralucire pe toate celelalte stele, dar cand se ivesc razele soarelui, se ascunde indata si dispare. Steaua aceasta, insa, prin marimea stralucirii sale, a biruit si razele soarelui; stralucea mai tare decat ele; lumina mai puternic, desi era atata lumina. In al treilea rand, se vede ca nu era una din celelalte stele, pentru ca aparea si apoi iarasi disparea.
Pe drumul pana in Palestina steaua se arata conducand pe magi; cand au ajuns in Ierusalim s-a ascuns; apoi iarasi, cand magii au parasit pe Irod, dupa ce-i spusesera pricina pentru care venisera si au plecat, steaua iar s-a aratat; si acest lucru nu poate fi miscarea fireasca a unei stele, ci a unei puteri inzestrate cu o ratiune deosebita. Nici nu avea un drum propriu; mergea cand magii trebuiau sa mearga; cand stateau ei, statea si ea; slujea tuturor celor de trebuinta. Era ca stalpul cel de nor din pustie: oprea si scula tabara iudeilor atunci cand trebuia. In al patrulea rand, se vede bine ca nu era o stea precum celelalte din chipul in care a aratat locul unde s-a nascut Pruncul. Ca n-a aratat locul ramanand sus pe cer - de altfel nici nu putea sa le arate locul de ramanea sus -, ci l-a aratat pogorandu-se jos. Stiti doar ca locul era atat de mic cat putea incapea o coliba, dar mai bine spus, cat putea incapea trupul unui prunc; iar o stea obisnuita nu putea sa arate un astfel de loc pentru ca o stea sta la o inaltime foarte mare si nu poate sa arate un loc atat de mic, nici sa-l faca cunoscut celor care vor sa-l gaseasca.
De lucrul acesta poti sa te incredintezi uitandu-te la luna; desi este cu mult mai mare decat stelele, totusi pare ca este aproape de toti locuitorii lumii raspanditi pe o intindere atat de mare de pamant. Spune-mi, te rog, cum ar fi putut steaua sa arate locul asa de ingust al ieslei si al colibei de n-ar fi parasit inaltimea aceea, de nu s-ar fi pogorat jos si n-ar fi stat chiar deasupra capului Pruncului? Acest lucru il lasa evanghelistul sa se inteleaga cand spune: "Si iata steaua mergea inaintea lor, pana a venit si a stat deasupra unde era Pruncul". Pentru Sfantul Ioan Gura de Aur faptul ca magii au urmat steaua si au crezut ii plaseaza in antiteza cu iudeii care "n-au crezut nici pe profeti, desi le vorbisera in urechile lor." El afirma in continuare: "Dupa parerea mea, lucrul acesta nu se datoreste numai stelei, ci si lui Dumnezeu, Care a pus in miscare sufletul lor, asa precum a facut si cu imparatul Cir determinandu-l sa elibereze pe iudei din robie. Dumnezeu n-a facut asta nimicindu-le libera lor vointa. La fel si cu Pavel, l-a chemat printr-un glas de sus, iar prin aceasta a facut cunoscut si harul Sau, dar si ascultarea lui Pavel.”
Ce este steaua sau a fi "stea"?
Nu trebuie neaparat sa vedem o contradictie intre explicatia stiintifica a stelei magilor, ca un fenomen astronomic repetabil - chiar daca, asa cum am spus, la distante temporale foarte mari - si interpretarea Sfantului Ioan Gura de Aur. Dumnezeu ar fi putut descoperi Nasterea Fiului Sau pe ambele cai, atat printr-un eveniment astronomic, cat si printr-o minune. Interesant este faptul ca mult mai multe intrebari si-au pus oamenii de-a lungul timpului cu privire la stea, decat au facut-o, probabil, magii. Despre ei stim ca "au vazut si au crezut”. Nu cunoastem daca au problematizat sau nu asupra naturii ei. Important este ca datorita acesteia, ei s-au invrednicit a se inchina Pruncului dumnezeiesc. Steaua de la Betleem poarta cu sine peste timp o mare taina. Acest aspect este surprins si in colindele traditionale romanesti: "Steaua sus rasare/Ca o taina mare". Nimeni nu va cunoaste adevarata ei natura. Sensul ei adanc ni se dezvaluie insa in Biserica, prin talcuirile Sfintilor Parinti, iar nu prin cercetari si calcule stiintifice. Acest lucru este pus in evidenta de urmatoarele cuvintele ale Sfantului Ioan Gura de Aur: "Asa a facut si cu magii (Dumnezeu); a vrut sa-i cheme prin aratarea unei stele, ca sa-i inalte cu mintea mai sus de propria lor gandire. Pentru ca, dupa ce i-a condus si i-a calauzit si dupa ce i-a adus langa iesle, nu le mai vorbeste prin stea, ci prin inger. Asa au ajuns incetul cu incetul mai buni." Cu acelasi scop ne va vorbi steaua din Betleem tuturor crestinilor pana la sfarsitul timpului: sa devenim mai buni. Atat de buni, incat prin lumina care suntem, sa ne asemanam stelei de la Betleem care povatuia odinoara pe pagani catre aflarea lui Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri." (Matei 5, 16).

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Regii magi

Au fost odata patru prieteni care s-au hotarat sa viziteze Franta pe timpul concediului din luna decembrie. Numele lor erau Matei, Luca, Marc şi Ioan .
Ei nu erau bogati si neputandu-si oferi vreo masina sau sa calatoreasca cu trenul s-au hotarat sa porneasca pe jos , cu rucsacul in spinare si bastonul de calator in mana.
Ei au plecat de la Paris intr-o dimineata de iarna si au ajuns cateva zile mai tarziu la Chambord, în apropierea castelului. Orbiti de frumusetea asezarii si-au pus cortul in apropierea gradinii pentru a vizita imprejurimile. Frigul era intens si pentru a se incalzi s-au gandit ca o plimbare buna in pas alert ar fi solutia ideala.
Dupa doua ore de plimbare au vazut o casa mica, izolata intr-un luminis , al carei singur semn de viata era fumul ce se insinua din cosul de pe acoperis. Infometati si razbiti de frig, ei batura la usa pentru a solicita sa li se ofere o bautura fierbinte. Usa se deschis si in fata lor aparu o femeie tanara frumoasa, ce era imbracata saracacios dacr al carei chip radia de bunatate si caldura. „Intrati- le spuse- veniti sa va incalziti langa foc, sotul meu este taietor de lemne si bustenii nu ne lipsesc....”
Într-adevăr, pe un scaun, şedea un bărbat încă tânăr, cu barbă al cărui chip grav exprima bunătate . El a mai pus un bustean pe foc şi brusc au tasnit flacari , care i-au incalzit rapid pe cei patru călătorii. În acest moment, un ciripit de prunc se inalta in camera si tanara femeie se apropie de foc tinand in brate un copilas frumos de cateva zile..... "Vi-l prezint pe fiul nostru", a spus ea, el s-a născut pe data de 25 a acestei luni, iar acum este pentru noi un semn de speranţă şi iubire "...
Cei patru prieteni, emotionati de atata bunătate şi încredere, imbratisara copilasul dorind parintilor fericire, bucurie şi prosperitate şi, fără a uita insa sa le multumeasca pentru ospitalitatea lor, isi reluara bastoanele si rucsacurile si plecara din nou la drum, nu fara a-si lua ramas bun si fara a multumi acestei familii fermecatoare.....
Pentru a păstra amintirea acestei opriri binefăcătoare, ei se oprira pe un deal pentru a revedea pentru ultima dată, micuta cabana , dar ea disparuse!
Dar, mi-ati spune, regii magi au fost trei, nu patru si atunci ?!? Ei bine am avut nevoie de un al patrulea ca sa va spuna povestea !
de Madeleine Vasilieff, Saint Pardoux Isaac
Traducere si adaptare dintr-o poveste in limba franceza de Angela Musica- Popa

miercuri, 15 decembrie 2010

Seara de Craciun

E seara de Crăciun!
Dar foc în sobă nu-i.
La geam nămeţi nici vorbă
Sau galbene gutui...
Aşa spunea povestea...
Că-n seara de Ajun,
Copiii visau noaptea
Că vine Moş Crăciun!
Şi-n dar le-aduce Moşul
Tot ce-şi doreau în An!
Şi pîine şi bucate
Si-un calut nazdravan!
Fetiţele-o păpuşă
Cadou doar aşteptau,
Cu blonde şi lungi plete...
Prinţese deveneau!
Aşa visează iară
Mulţi băieţei şi fete,
Dar oare vine Moşul?
Sau visele-s deşarte!
Din Inima mi-aş rupe
Crâmpei dacă aş şti,
Că visele lor toate
Au chip a se-nplini!

marți, 14 decembrie 2010

E timpul sa luam aminte

Pentru Dumnezeu exista doar timpul prezent. Astazi, este numele timpului lui Dumnezeu, marturisea parintele Galeriu. Asa ca nu e cazul sa socotim ca avem parte de o greseala atunci cand auzim in Biserica, dupa mai bine de 2000 de ani de la nasterea Mantuitorului in Betleem, cantandu-se "Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste". Suntem chemati de Biserica sa traim "vremea aceea". E bine sa nu uitam niciodata ca in fiecare luna decembrie, nu ne amintim de ceva ce s-a petrecut candva. Fiul lui Dumnezeu Se naste tainic si in zilele noastre, motiv pentru care suntem datori sa traim prin cuvantul "astazi". Ingerul le-a vestit pastorilor: "Astazi vi S-a nascut Mantuitor, Hristos Domnul". Iar credinciosii canta: "Astazi S-a nascut Hristos, Mesia chip luminos" sau "O, ce veste minunata in Betleem ni se arata, ca astazi S-a nascut Cel fara de inceput". In Biserica, Nasterea Domnului se petrece si acum si se va peterece mereu, pentru ca evenimentele dumnezeiesti s-au petrecut intr-un astazi al lui Dumnezeu, sunt ale vesniciei.
Din nefericire, omul modern a pierdut semnificatia prezentului, nu se mai gandeste ca Hristos Se naste, si asta pentru ca nu mai traieste si in Biserica unde se canta: "Hristos Se naste slaviti-L, Hristos din ceruri intampinati-L".
Si in lipsa prezentului da frau liber imaginatiei. Si asa se ajunge ca bradul, renii, ofertele comerciale sa fie cele care marcheaza sarbatoarea Craciunului. E bine sa nu ne lasam purtati de cei ce rezuma Craciunul la taierea porcului, la a umple cosul cu diverse produse sau la cat de luminat este orasul.
E timpul sa luam aminte ca Fecioara Maria cauta si acum un loc in care sa-L nasca pe Hristos. Parintele Staniloae marturisea ca atunci cand Tatal L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: "Mergi si mantuieste-Ti fratii! Dezvaluie-le chipul. Chipul Tau sa se arate in ei". Acesta este sensul intruparii Domnului - sa scoata la lumina chipul Lui in noi, chip dupa care am fost creati. Si aceasta cauta si acum Maica Domnului prin umblarea ei tainica in lume - sa-L nasca pe Hristos in noi. Sa ne oferim si noi spre a-I fi salas. Asa vom intelege mai bine stihurile colindului: "Astazi s’a nascut /Cel far’ de’nceput".

luni, 13 decembrie 2010

Cine este Mos Craciun

Casa lui Moş Crăciun, asa cum ştie toată lumea, se află la Polul Nord, în ţinuturi de zăpadă şi de gheaţă vesnica. Este o ţară albă, curată şi frumoasă, ca sufletele de copii. Acolo se zice că se află un arbore uriaş, lângă steaua polară, unde se întâlneşte cerul cu pământul. În fiecare seară de Ajun, Moş Crăciun pleacă prin lume cu daruri. Demult, tare demult, Moşul călătorea pe un măgar alb. Apoi, aducea daruri la copii călare pe un cal cu aripi de aur, care se hrănea cu spice de grâu adunate încă din timpul verii. Mai târziu, Moş Crăciun era adus de un cerb alb. Astăzi, vine mai mult pe o săniuţă trasă de reni care pot zbura pe cer. Câteodată, când se grăbeşte, vine şi cu o motocicletă sau cu o maşină, ba chiar cu un avion. Dar asta doar când este extrem de grăbit. De obicei, Moşul intră pe furiş, după ce copilaşii au adormit. Vine pe fereastră sau pe uşă, coboară pe horn şi lasă darurile lângă bradul împodobit.
Moş Crăciun s-a născut acum multe sute de ani, nimeni nu mai ştie când şi unde anume.
Cu toate acestea se ştie că, ziua lui de naştere era sărbătorită la solstiţiul de iarnă, când soarele se face foarte mic, mic de tot, ca mai apoi să se nască din nou. Aşa credea lumea mai demult: că Moş Crăciun moare în fiecare iarnă şi se naşte iar şi iar. Şi că odată cu el chiar şi soarele moare şi reînvie, sub forma unui copilaş. Astfel, în fiecare an, în seara de Crăciun, Moşul e bătrân tare, iar la miezul nopţii el moare câteva clipe şi renaşte prin pruncul Iisus Hristos. În acelaşi timp, toată lumea reîntinereşte, se umple de viaţă şi de bogăţie: de aceea Moş Crăciun aduce daruri cu el. La început, când nu erau atâtea jucării pe lume, Moşul aducea dulciuri, mere, nuci, păpuşele de lut sau de lemn.
Primii brăduţi de Crăciun au fost împodobiţi în Alsacia, acum mai bine de 1000 de ani, cu trandafiri de hârtie colorată, cu dulciuri, cu mere. De 200 de ani încoace, peste tot se împodobesc brazi cu beteală, globuri colorate şi dulciuri. Bunicii noştri îi împodobeau cu mere, nuci, forme de aluat şi aţă colorată. În toată lumea, merele au fost folosite la început în loc de globuri şi însemnau tinereţea veşnică, ca şi culoarea veşnic verde a bradului. În vârful bradului, se aşează de obicei o steluţă: este Steaua Polară, din ţinuturile de gheaţă de la Polul Nord, unde locuieşte Moş Crăciun.
Orice brăduţ are şi lumini. Bătrânii spun că lumânările şi luminiţele din bradul de Crăciun alungă răul din lume, din casă, din suflet.

duminică, 5 decembrie 2010

Mos Nicolae in traditia româneasca

Mos Nicolae sau Sannicoara
Distanta de numai sase zile care separa Santandreiul de Sannicoara a favorizat o vie circulati a motivelor si practicilor rituale, astfel ca cercetatorul intampina serioase dificultati cand incearca stabilirea semnificatiilor calendaristice. Santandreiul este plasat intr-un timp sumbru, invaluit de spiritele malefice care devin extrem de violente in "Noaptea Strigoilor". Puterea fortelor potrivnice incepe sa scada dupa miezul noptii, la cantatul cocosilor. Lumea ce parea ca merge spre prabusire este salvata insa in fiecare an de Sannicoara, personaj mitologic imaginat ca un mos cu barba alba, calare pe cal, a carui atributie principala era vegherea portii cerului dinspre apus, pe unde incearca soarele sa se strecoare in tinuturile de miazanoapte.
Acelasi rol il avea, sustine legenda, Santoaderul care pazea poarta dinspre rasarit a cerului.
Mos Nicolae
Mos Nicolae este o personificare la varsta senectutii, a timpului imbatranit care a preluat din Calendarul crestin numele si data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil in anul 342), aparator al dreptei credinte in Iisus. In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, este iscoada lui Dumnezeu pe langa Drac, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. In noptile marilor sarbatori, cand se deschide cerul pentru o clipa, oamenii pot sa-l vada stand la Masa Imparateasca in dreapta lui Dumnezeu. Mos Nicolae imparte astazi, asemanator lui Mos Craciun, daruri celor mici. Mai veche este insa traditia pedepsirii copiilor neascultatori cu nuielusa lasata in incaltarile lor in noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfant, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decat cu recompensele.
Conform traditiei crestine, el pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini. Ziua de 6 decembrie incheie ciclul de sarbatori si practici magice, dedicate in special lupilor si spiritelor mortilorstrigoi, inceput la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lasatul Secului de Craciun, Noaptea Strigoilor si Santandrei) si incheiat la inceputul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Mos Andrei), specific unui stravechi inceput de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Sannicoara reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit in Grecia antica cu multe secole inaintea erei noastre. "Nikolaos se incadreaza intr-o bogata familie de compuse al caror prim element este nik- (verbul nikao - "a invinge", substantivul nike- "victorie"), semnificatia acestuia explicand in buna masura favoarea de care se bucura numele si, implicit, frecventa lui in onomastica greaca" (Ionescu c., 1975, p. 219). Traditiile populare romanesti par a nu fi straine de semnificatiile stravechi ale numelui grecesc. Sarbatoarea de pe sase decembrie prefigura victoria binelui asupra raului, a luminii asupra intunericului: "la Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cat se suceste puiu-n gaoace" (Radulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicala musceleana. Aceleasi simboluri optimiste apare si din legenda ardeleana despre Sannicoara si Santoader, pazitori ai Soarelui, ca si din traditia bucovineana care sustine ca Sannicoara poate fi vazut in noaptea de Anul Nou "in lumina mare, atunci cand cerurile se deschid de trei ori" (Pamfile, 1914, p. 157). Legendele si traditiile dedicate lui Sannicoara, in esenta precrestine, vorbesc de puterea sa neobisnuita invocata de soldatii care porneau la lupta, de ajutorul dat, ca stapan al apelor, corabierilor; de sprijinul acordat fetelor sarace la maritat, de grija purtata sufletelor etc. Daca la informatiile etnografice si folclorice de mai sus adaugam contextul favorabil in care este prezentat Sannicoara in colinde, ca si pozitia sa privilegiata in Panteonul romanesc, putem afirma ca acesta a fost un personaj mitologic al carui cult se asemana cu cel al Santoaderului, Sangiorzului, Santiliei si Samedrului. Sunt indicii ca unele atributii ale lui Sannicoara au fost preluate, treptat, de sarbatorile vecine: Santandrei si de sarbatorile de iarna.

La multi ani tutror celor care poarta numele sfantului Nicolae!

sâmbătă, 4 decembrie 2010

“Moş Craciun nu uită pe nimeni niciodată”

Aşa se intitulează proiectul depus pe site-ul Rompetrol care a lansat programul "Impreuna pentru fiecare". Am nevoie de ajutorul vostru. Vă rog să votaţi de câte ori vă reamintiţi, intrând pe următorul link:
Faceţi o faptă bună de Moş Nicolae! Mulţumesc anticipat.
Eugenia Enescu



Cele două vâsle

Demult, trăia un batrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune” ?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci “fapte bune”, eşti de folos celorlalţi, dacă ai “credinţă”, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.” ( Sfântul Simeon Noul Teolog )

luni, 29 noiembrie 2010

Sfantul Apostol Andrei, primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.
Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).

Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Apostol Andrei!

Noaptea Sfântului Andrei în tradiţia populară

În noaptea premergătoare sărbătorii Sfîntului Andrei (29/30 noiembrie), în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Vrăji de dragoste Cele mai multe ritualuri sînt dedicate atragerii iubirii. De pildă, prin ascunderea sub pernă a unui fir de busuioc sfinţit, se crede că se obţine în vis imaginea "ursitului". Pentru "atragerea" acestuia este mult folosită şi metoda "făcutului cu ulcica". La miezul nopţii, singură la gura sobei, tînăra întoarce cu gura în jos o ulcică nouă de lut, iar pe dosul vasului lasă sa pîlpîie trei cărbuni. În timp ce roteşte ulcica uşor, rosteşte o incantaţie menită a suscita o atracţie irezistibilă pentru cel iubit. O altă metodă folosită pentru cunoaşterea viitorului constă în a privi, la miezul nopţii, între două lumînări aprinse, într-un pahar cu apă neîncepută, aşezat pe cenuşă. În centrul paharului este lăsată să cadă o verighetă care a fost deja sfinţită de preot prin cununie religioasă şi se crede că în verighetă apare chipul ursitului, dacă este privită intens cîteva minute. Unele tinere mai încearcă să îşi vadă viitorul soţ la miez de noapte. Aşezate complet dezbrăcate între două oglinzi, în cameră întunecoasă, cu cîte o lumînare în fiecare mînă, încearcă să privească în oglinda din faţă pentru a vedea imagini reflectate din oglinda din spate. Se crede, şi unele persoane chiar au avut această iluzie, că prin faţa ochilor încep să se perinde scene de viaţă, că tînăra îşi vede viitorul soţ sau, în unele cazuri, că i se dezvăluie scene din viitor. Mistere lămurite Oricît de periculoase li se par unora spiritele care, zice-se, bîntuie în această noapte, meşterele în ale magiei spun că tocmai mesagerii întunericului pot fi puşi la treabă pentru a dezlega secretele. Există credinţa că în asemenea noapte magică se pot afla autorii unor crime sau furturi ori unde se află persoane ori bunuri dispărute fără urmă sau de unde a pornit o nenorocire abătută asupra unei case. Toată magia se desfăşoară în cimitir, în miez de noapte, aşa că puţini au nervii suficient de tari pentru a experimenta aşa ceva. Ingredientele sînt lumînări, apă sfinţită, un vas nou cu gura largă şi cîteva monede de argint, care sînt aşezate deasupra unui mormînt vechi şi părăsit. Practicantul ritualului trebuie să fi postit trei zile şi se crede că, în lumina lumînărilor, după ce a rostit anumite rugăciuni, poate vedea în apa turnată în vas filmul evenimentelor enigmatice pe care le dorea dezvăluite. Obiceiuri pentru protecţie Prin unele sate din Bucovina există şi acum credinţa că în această noapte bîntuie strigoii şi lupii sînt mai fioroşi ca oricînd. Despre lupi se crede că pot, în această noapte, să vorbească şi să-şi mişte gîturile înţepenite. Despre cei ce vor să audă vorbele lor se spune că află taine teribile, dar că vor muri repede, iar omul sau animalul atacat de lup în noaptea cu pricina se va transforma în vîrcolac. Pentru ca spiritele rele să nu se cuibărească în case, femeile întorc seara toate oalele şi cănile cu gura în jos. Scot din sobă cenuşa caldă de peste zi, pentru ca spiritele neliniştite să nu-şi găsească adăpost la căldură. Alteori, împrăştie resturi de pîine prin curte, pentru ca spiritele flămînde să nu caute prin cămări de-ale gurii. Împotriva vîrcolacilor, gospodinele folosesc cununile de usturoi agăţate la intrare şi lasă aprinsă candela de lîngă icoane. Pentru protecţia vitelor, cu o seară înainte li se amestecă animalelor în hrană busuioc sfinţit sau li se toarnă cîteva picături de agheasmă în apă. După miezul nopţii sau în dimineaţa de Sf. Andrei, exista în trecut obiceiul "descîntecului sării". Un drob de sare, descîntat şi îngropat sub pragul grajdului, era dezgropat în primăvară, de Sf. Gheorghe, cînd sarea era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi de vrăjile pentru "luarea laptelui". Prognoza meteo populară Tot în noaptea de Sf. Andrei sînt practicate şi predicţii meteorologice populare pentru anul următor. De obicei, în podul casei sînt urcate 12 cepe sănătoase, la fel de mari, care sînt lăsate acolo pînă în seara de Crăciun, cînd se află rezultatul. Fiecărei cepe îi este atribuit numele unei luni. Cepele care s-au s-au stricat indică luni ploioase sau cu grindină, iar cele care au încolţit – luni favorabile recoltei. O predicţie asemănătoare, legată de soarta recoltei, se realizează cu ajutorul unor boabe de grîu. Pentru fiecare tip de cultură pe care intenţionează să o semene în grădină, gospodina casei "botează" cîte un bob şi îl pune la încolţit în bucătărie. Peste 7 zile, boabele sînt analizate: cele care au încolţit arată soarta favorabilă a culturii, iar celelalte, pagubă. Dacă noaptea de Sf Andrei este senin şi cald, se crede că iarna nu va fi geroasă. Dacă este frig şi ninsoare, se crede că acestea sînt doar începutul troienelor pe care le va aduce o iarnă grea.

luni, 30 august 2010

Rugă

Mi-ndrept la tine, Bunule Părinte,
privirea mea smerită, rugătoare
şi prea-supus îţi cer îngăduinţă
să pot sorbi din razele de soare,

Să iau lumina ce o dărui lumii
s-o pun în sufletu-mi făcut altar,
că ea îmi e izvoru-nţelepciunii
ce străjuieşte al lumilor hotar.

Dă-mi, Bunule, iubirea lumii toată
ca-n suflete mereu s-o rostuiesc
şi-n slove cu sclipire nestemată
eu, Slava Ta, mereu s-o preamăresc.

Leonid IACOB

vineri, 27 august 2010

Tu ai un har..ce-i daruit de EL

tu ai un har ce-i daruit de El:
sa iubesti oamenii si cerul,
sa iubesti visul si pe cel ce
poatre-i cununat cu dorul.

tu ai o vorba dulce de alint
si o povatza pentru fiecare,
tu ierti chiar si pe cei ce mint
chiar daca sufletul te doare.

privirea ta,safir incantator,
rivalizeaza cu al marii val,
numai ca tu si cand e nor
ramai senina,esti ca un opal.

eu nu aduc omagii ..eu constat
ca bunatatea are chip de om
si cand icoana-i mi s-a aratat
o port cu mine, poate si in somn..

te port in suflet ca pe talisman
si energia ta ma protejeaza!
m-ai invatat ca nu este in van
sa speri ,sa crezi
CACI EL MEREU VEGHEAZA
Marioara Toader

miercuri, 18 august 2010

Parabola hoţiei şi a dezinformării

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă:
„Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.
Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.
„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci:
„Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse:
„Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului:
„Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost:
„Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă:
„Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.
Primul străjer merse la stolnic:
„M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”.
Stolnicul – repede la paharnic:
„Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic:
„Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui:
„Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:
„Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

luni, 26 iulie 2010

Poveste

Când cerul,
a avut nevoie să-şi şteargă lacrimile,
Dumnezeu a înventat două mâini.
Dar cum singure nu ştiau ce au de facut,
li s-a oferit şi un cap.

- O, Doamne, geaba am mâini,
care să steargă lacrimile cerului,
ele sunt atât de multe, încât două mâini
nu ajung să i le pot ştearge pe toate!
Sunt prea multe şi depărtarea-i mare!
Se gândi Domnul, se gândi
si dărui mâinilor, un trunchi şi două picioare!
- Dar Doamne, acum sunt om,
Iar durerea cerului mi-a picurat
şi-un sâmbure de suflet!


Calea Lactee,
a dăruit sânilor mei, picuri de lapte,
care să hrănească guri nesătule de prunci!


Oceane şi râuri am acum în ogradă,
codri bogaţi şi munţi cu fruntea semeaţă,
fructe şi flori, anotimpuri ecvestre,
aripi de zbor şi furtună de suflet,
pentru tine-nsetat cititor
scriu astă seară poeme!

Rodica Cernea 23.06.2010

marți, 20 iulie 2010

Obiceiuri de Sfantul Ilie

Sfantul Ilie, sarbatorit pe 20 iulie, este cunoscut din Scriptura ca cel ce a legat ploile trei ani si sase luni; a inmultit faina si untdelemnul vaduvei din Sarepta Sidonului, l-a inviat pe fiul acesteia; a fost hranit de corbi in pustiu; a inlaturat cultul zeului sirian Baal si a fost ridicat la cer intr-un car de foc.
Sfantul Ilie - stapanul fulgerelor si al ploilorIn credinta populara se spune ca Sfantul Ilie a fost un om de treaba, dar iute la manie. Diavolul stiind ca acesta se manie usor, l-a facut sa-si omoare parintii. Sfantul Ilie i-a cerut lui Dumnezeu sa-i daruiasca putere sa lupte impotriva demonilor. Astfel, Sfantul Ilie primeste de la Dumnezeu un car de foc cu care sa umble prin cer si un bici de foc cu care fulgera, ca sa-i omoare pe diavoli. Asa se face ca atunci cand fulgera si tuna, oamenii cred ca Sfantul Ilie a mai omorat un diavol. Tunetul este zgomotul pe care il face carul sfantului atunci cand merge prin cer. Rotile carului au zimti si, mergand, sparg cerul si aduc ploaia. Diavolii, ca sa scape de biciul Sfantului Ilie, se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpurile unor animale. In vreme de furtuna oamenii aprind tamaie in casa, ca nu cumva sa fie fulgerati si ei din cauza prezentei vreunui diavol. Sfantul Ilie mergea atat de tare cu carul prin cer, incat cutremura si tronul lui Dumnezeu. Pentru a mai potoli mania Sfantlui Ilie, Dumnezeu i-a luat puterea dintr-o mana si dintr-un picior.De Sfantul Ilie fetele cunosteau cu cine se vor maritaIn ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa si se tavaleau prin cultura. Daca noaptea visau canepa verde, era semn ca se vor marita cu flacai tineri. In cazul in care visau canepa uscata, in popor se spunea ca vor avea parte de soti batrani.
Plantele de leac erau culese in ziua cinstirii Sfantului Ilie
In dimineata zilei in care era cinstit Sfantul Ilie, oamenii culegeau plante de leac, in special busuiocul. Aceasta planta era dusa la biserica, binecuvantata si arsa. Cenusa rezultata era folosita in scopuri terapeutice, mai ales atunci cand copiii lor faceau bube in gura.Nu era voie sa se consume mere pana la Sfantul IlieNu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nu se ingaduia ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina. In ziua Sfantului Ilie, femeile chemau copiii straini sub un mar, il scuturau si dadeau de pomana mere. Se credea ca asa se vor veseli mortii.
Sfantul Ilie - patronul apicultorilorIn aceasta zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscuta sub denumirea de "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil. Retezatul nu se facea daca sarbatoarea cadea luni, miercuri, vineri sau duminica. Dupa recoltarea mierii, erau invitati vecinii sa guste din mierea cea noua si sa bea tuica indulcita cu miere. Era nevoie de mare atentie, ca printre cei chemati sa nu fie cineva care stie sa faca vraji. Daca erau prezente la aceasta masa festiva astfel de persoane, apicultorii erau lipsiti de belsug.
De Sfantul Ilie se organizau si celebrele targuri de fete
De Sfantul Ilie se organizau iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Tot in aceasta zi se organizau si celebrele targuri de fete, la care veneau tinerii sa se cunoasca in vederea casatoriei.
La acest sfarsit de saptamana sunt asteptati mii de oameni la Targul de Fete de pe Muntele Gaina. Este cea mai cunoscuta si cea mai veche manifestare populara din Transilvania. Acest eveniment se desfasoara la o altitudine de aproape 1.470 de metri, pe un platou situat la intretaierea judetelor Alba, Arad si Hunedoara. Targul de fete de aici este atestat documentar din anul 1816.

luni, 19 iulie 2010

Pentru ce i-a ucis sfantul Ilie pe profetii lui Baal?

Uciderea de catre Ilie a profetilor lui Baal (III Regi 18, 40) nu este un simplu element anecdotic al povestirii, din contra, ea constituie elementul esential al unui rit efectuat in urma unei catastrofe de amploare nationala, rit care poate fi calificat ca rit de "iesire din catastrofa".
Presupunerile care stau la baza acestui rit se regasesc in codul sacerdotal si stau la baza legislatiei sale penale.
Convocati de regele Ahab, la initiativa lui Ilie, pe muntele Carmel profetii lui Baal si Ilie se intrec, in prezenta intregului Israel, intr-un surprinzator concurs de sacrificii destinat sa demonstreze cine dintre Baal si Iahve este Dumnezeu. Pentru aceasta fiecare la randul lui a pregatit cate un taur pentru sacrificiu punand bucatile de carne pe bucatile de lemn asezate pe altar, cerand apoi dumnezeului lor sa aprinda focul pe rugul de sacrificiu. Si, in timp ce cei 450 de profeti ai lui Baal, in ciuda rugaciunilor lor timp de ore intregi nu obtin nici cel mai mic semn de reactie din partea lui Baal, Iahve raspunde rugamintii lui Ilie si trimite focul din cer care consuma ofranda si pietrele altarului si praful si apa pe care Ilie le raspandi-se peste tot.
Dovada este adusa magistral: Iahve, singur, este Dumnezeu. Nefiinta si chiar inexistenta lui Baal este demonstrata in cel mai spectaculos mod, Ilie triumfa! Imediat isi prinde adversarii, ii duce la torentul Chison si acolo ii injunghie, unul cate unul (III Regi 18, 20-40).
Pentru ce, deci, Ilie i-a ucis pe profetii lui Baal? Aceasta problema, de fapt, nu pare sa fi impresionat peste masura pe exegeti si, de aceea, nu a fost abordata frontal, decat ocazional. La urma urmei, reactia brutala a lui Ilie nu este, poate, decat una din numeroasele manifestari de violenta de care abunda Biblia ebraica si in legatura cu care se credea ca erau apanajul societatii "primitive", "Duritatea vremurilor" constituie pentru De Vaux explicatie cat se poate de suficienta.
Singurul, sau aproape singurul dintre exegetii contemporani, Montgomery, a incercat sa scuze atitudinea lui Ilie, intrebandu-se, printre altele, asupra autenticitatii episodului, amintind ca acest gen de reactie nu este singular in istoria religiilor si in istoria politica, inclusiv istoria recenta. Acest fapt este adevarat si nu numai in epoca in care scrie Montgomery (1941), nu lipsita de exemple ale acestui tip de comportament fata de "inamicii natiunii".
Altii, incepand cu Iosif Flaviu, au incercat sa indulceasca violenta scenei afirmand ca Ilie nu a luat parte personal la ucidere, ca aceasta a fost savarsita cu siguranta sub autoritatea sa, insa ea a fost opera israelitilor. Pseudo-Efrem, dimpotriva, afirma ca Ilie nu a ingaduit poporului sa-i sugrume pe profetii mincinosi si a facut-o el insusi pentru a-si atrage numai asupra lui ­razbunarea Isabelei. Unii, cum ar fi Klastermann, precum si Rowley, se abtin pur si simplu de la comentarea pasajului. Unii, cum ar fi De Vries, se multumesc sa indice ca versetul in cauza nu face parte din scena muntelui Carmel, ci ca este de origine redactionala. Iar unii, cum ar fi Gressmann, noteaza doar ca scena nu este istorica si ca masacrarea profeti lor lui Baal ar fi fost, in realitate, opera lui Jehu.
Exista si altii care nu se intereseaza decat de un aspect al scenei. Thiel, de exemplu, e preocupat exclusiv de arestarea profeti lor lui Baal, pe care o apreciaza ca fiind prelungirea logica a rezultatului jertfei, ratificarea de catre popor a marturisirii sale de credinta ca Iahve este cel care este Dumnezeu. In timp ce altii se intreaba doar de ce Ilie i-a facut sa coboare pe profetii lui Baal la torentul Chison, in loc sa-i masacreze, pur si simplu, Kittel ezita intre doua explicatii: pentru a nu profana locul sfant sau pentru a le varsa sangele in torent. O varianta a acestei ultime explicatii va fi data de Medebielle care lasa sa se inteleaga ca torentul serveste la transportarea cadavrelor lor pana la mare, cum s-a intamplat in epoca Deborei cu cadavrele cananeenilor. Cohn, de altfel compara comporta­mentul poporului cu cel al levitilor care, dupa incidentul cu vitelul de aur, strabat tabara si trec prin taisul sabiei pe toti cei care le ies in cale (Iesirea 32, 26-29). Dar, majoritatea celor care s-au intrebat asupra reactiei lui Ilie o pun, explicit sau implicit, in raport fie cu Iesirea 22,19 care arunca interdictia asupra celui care sacrifica altor zei, fie, si acesta e cazul cel mai frecvent, cu legea din Deut. 13,2­6 care ordona moartea oricarui profet care incita Israelul la idolatrie. O explicatie, in sine perfect plauzibila dar care ignora faptul ca povestirea confruntarii dintre Ilie si profetii lui Baal nu constituie un teren alunecos, ca aceasta jertfa n-a avut, pur si simplu rolul de a rezolva o problema metafizica, ca nu era nevoie de toata aceasta punere in scena pentru a stabili ca profetii lui Baal nu erau altceva decat profeti ai lui Baal, ca Deuteronomul nu revendica nicidecum ca impostura lor sa fie in prealabil demonstrata. Cu atat mai mult am putea trage concluzia ca aceasta demonstratie creaza un raport de forte favorabil lui Ilie, care ii permite sa execute sentinta deuteronomica.
Se cuvine sa subliniem din capul locului, intrucat acest fapt conditioneaza intreaga interpretare ca scena muntelui Carmel nu e o scena izolatal. Ea presupune un eveniment de o foarte mare gravitate, o scena de o asemenea importanta care determina nu numai apelul la judecata lui Dumnezeu ci si la constrangere profetilor lui Baal, desi asigurati de sprijinul curtii si siguri pe suprematia lor, sa accepte sa aduca dovada autoritatii lor. Ea implica o criza a carei rezolvare, de altfel, e evident legata de probarea acestei dovezi.
De fapt, asa cum arata in mod clar dialogul dintre Ahab si Ilie, care constituie preambulul, III Regi 18,20-40, se inscrie intr-un ansamblu mai larg. Acuzatia care si-o arunca cei doi protagonisti, de a fi "smintit" Israelul, III Regi 18, 17-18, presupune o "smintire" a carei natura e cunoscuta de catre fiecare din ei. Ea conduce, in acelasi timp spre un context in care adevaratul vinovat va putea fi formal identificat si in care "sminteala" va fi dezvaluita.
Invinuirea adresata de Ahab lui Ilie trimite implicit la cea dintai intrevedere a lor, in 17,1, in cursul careia Ilie a "decretat" o seceta asupra Israelului.
Si aceasta imprecatie a lui Ilie, care deschide episodul, sugereaza la randul sau momentul cand aceasta decizie va fi rezolvata, prin intoarcerea ploii, care va fi descrisa in 18, 41-46. Scena muntelui Cannel din 18, 20-40 face astfel parte dintr-un ansamblu care porneste de la 17, 1 si ajunge pana la 18, 46. Ea se situeaza, mai precis, spre finalul episodului, chiar inainte de deznodamant si, de asemenea, se dovedeste a fi punctul culminant al episodului.
Debutul episodului e extrem de abrupt. Fara nici un fel de introducere, Ilie se adreseaza lui Ahab pentru a-i aduce la cunostinta vestea secetei care va surveni (17, 1). Cu toate ca Ilie apare atunci pentru prima oara, naratorul se multumeste sa indice numai regiunea sa natala, vine din localitatea Tesba din regiunea Galaadului - iar calitatea sa e subinteleasa numai din introducerea discursului sau, este in slujba lui Iahve.
Scena, de altfel, este surprinzator de laconica. Naratorul nu ne spune nimic nici despre locul, nici despre momentul in care ea se desfasoara. In plus, nu ne informeaza nici asupra reactiei lui Ahab la aceasta veste. Si, mai ales, nu ne aduce la cunostinta nici macar care a fost motivul pentru care Ilie a facut sa se abata acel flagel. Exegetii, care si ei se multumesc cu ipoteze, explica in general ca aceasta seceta constituie sanctionarea idolatriei lui Ahab. O interpretare care, fara doar si poate, este justa din punct de vedere teologic. Sunt, intr-adevar, numeroase textele in care seceta si foametea care rezulta din ea sunt prezentate ca o pedeapsa divina. Ca exemplu se pot cita acele blesteme si amenintari care intaresc codul deuteronomic (Deut. 28, 23-24) si "codul sacerdotal" (Lev. 26, 19-20) sau chiar profetiile unui Amos (Am. 4, 7-8) sau ale lui Ieremia (Ier. 14, 1-9). Altii vad in aceasta seceta o implicita sfidare la adresa lui Baal. Ceea ce este perfect previzibil, de vreme ce ploaia este tocmai unul din domeniile predilecte ale lui Baal. Cu atat mai mult e de mirare, data fiind desfasurarea povestirii, discretia cu care a fost lansata aceasta provocare. In realitate, ambele explicatii pacatuiesc tocmai prin faptul ca ele inteleg sa dea socoteala asupra unui fenomen pe care naratorul, prin insasi tacerea sa, l-a inzestrat cu un caracter total arbitrar. Pentru ca absenta oricarui motiv, care sa permita inscrierea secetei intr-o logica singura, adaugata nedeterminarii duratei sale, lasata la bunul plac al lui Ilie, dau acestui flagel o nota teribil de nelinistitoare. Si aceasta dubla incertitudine creaza din capul locului o tensiune dramatica in legatura cu rezolvarea crizei, cu momentul in care nu numai seceta va lua sfarsit, dar si rationalitatea acesteia va fi in sfarsit dezvaluita.
Plecand de aici, autorul isi dezvolta povestirea in jurul a doua linii dramatice abil impletite. Prima se refera direct la tema secetei. De-a lungul mai multor episoade naratorul evoca progresia si repercursiunile crescande ale secetei asupra regiunii si locuitorilor ei. Aceste episoade sunt situate in locuri diferite, si se succed gradat pentru a descrie o miscare circulara, care pleaca de la periferie, de la ­granitele rasaritene ale Israelului - face o mare bucla prin nord, intr-o regiune limitrofa pentru a reveni in centru si incheindu-se chiar in Israel.
Un prim episod serveste povestitorului la a pune in evidenta consecintele imediate ale absentei ploii, secarea raurilor. Ilie, care se refugiase intr-o regiune alaturata torentului Kerith, in Transiordania, in curand nu mai poate gasi apa de baut (17, 2-7) si de aceea trebuie sa plece in alta parte. Acest prim episod ii da de asemenea povestitorului ocazia de a arata bunavointa lui Iahve fata de slujitorul Sau, trimitandu-i corbi pentru a-l hrani dimineata si seara.
Al doilea episod se petrece intr-un oras sidonian, la Sarepta, si arata care sunt consecintele acestei secete asupra celor saraci - foametea. Ceea ce reise este faptul ca aceasta o loveste in mod special pe o vaduva pe care o vedem pregatind, cu ultimele resturi de faina si ulei, o ultima masa pentru ea si fiul sau (17,8-24). Acest al doilea episod permite de asemenea povestitorului sa sublinieze puterile cu care Iahve ii investeste pe slujitorul Sau, care inmulteste uleiul si de asemenea, readuce la viata pe fiul vaduvei la care gasise ospitalitate.
Al treilea episod, in sfarsit, care se situeaza in cursul celui de-al treilea an consecutiv inceputului secetei, evoca consecintele ei asupra Israelului insusi. Aici, foametea nu loveste numai pe locuitorii capitalei, Samaria, ci chiar si animalele, pana intr-acolo incat Ahab in persoana impreuna cu primul sau sfetnic sunt constransi sa strabata intreaga tara, fiecare in alta parte, in cautare de furaje pentru a nu fi nevoiti sa sacrifice vitele (18, 1-6). Ilie, de data aceasta nu apare in povestire. El este deja in drum spre Israel.
Paralel cu aceasta linie dramatica, naratorul urmeaza o alta care, la randul sau, e construita in jurul relatiei dintre Ahab si Ilie. Diferitele episoade care, ilustreaza intensitatea crescanda a secetei sunt prezentate sub forma unei duble miscari de sens contrar, intai centrifuga, apoi centripeta. Importanta pe care povestitorul o acorda acestui joc de fuga si apropiere e marcata prin faptul ca el atribuie in mod expres initiativa acestor diferite miscari lui Iahve. De notat ca acestea sunt singurele instructiuni exprese pe care Iahve le da sjujitorului Sau in toata povestirea noastra. Acestea, mai ales, nu trimit niciodata la alte fapte si gesturi ale lui Ilie, fie ca e vorba despre consemnarea secetei, despre interventiile sale in favoarea vaduvei, sau despre convocarea poporului pe muntele Carmel in vederea unei jertfe. Imediat dupa ce si-a decretat interdictia, Ilie primeste de la Iahve ordinul de a se refugia pe malurile torentului Kerith (I, 2). Dupa ce si acesta a secat, el primeste ordinul de a pleca spre Sarepta (17, 8). Si apoi, in momentul cand seceta este in cel de-al treilea an, intervine rasturnarea si, asociata cu anuntul reintoarcerii ploii si indicand, de asemenea concomitenta celor doua elemente, Iahve ii ordona sa se prezinte la Ahab (18, 1). Doua scene ii permit povestitorului sa sublinieze extrema gravitate a pericolului care il paste pe Ilie in urma acestui demers. Intai, chiar in momentul in care povestitorul il descrie pe Ilie indreptandu-se spre Ahab, evocarea persecutiilor la care Isabela ii supune pe profetii lui Iahve, e pusa in contrast cu atitudinea lui Obladia care ii ascunde pe acestia pentru a-i proteja (18, 4; vezi, de asemenea 18, 13).
De asemenea este aratata amenintarea care pluteste asupra lui Ilie in calitatea sa de slujitor al lui Iahve. Apoi, lungul dialog dintre Ilie si Obladia in care acesta ii informeaza pe Ilie, in termeni hiperbolici, ca Ahab l-a cautat peste tot (18, 7-15). Stiind ca Ilie personal este la originea secetei, povestitorul sugereaza soarta care il asteapta pe acesta daca Ahab pune mana pe el.
La intretaierea acestor linii dramatice, in momentul in care seceta e la paroxism si tentativa nereusita a lui Ahab de a-l prinde pe Ilie ajunge la punctul sau culminant, se situeaza a doua intalnire dintre Ahab si Ilie.
Povestirea, dupa cum se vede, este perfect coerenta, chiar daca aceasta coerenta nu este, in mod evident, cea a unui raport de circumstante, ci cea a unui povestitor. Diferitele planuri pe care se desfasoara sunt perfect complementare si contribuie la aceasta tensiune dramatica, culminand cu scena muntelui Carmel.
Intrevederea dintre Ahab si Ilie, care precede scena muntelui Carmel este rezumata in cateva cuvinte: Obladia se duce la intalnirea cu Ahab pentru a-l informa de venirea lui Ilie; Ahab se duce la intalnirea cu Ilie (18, 6). Povestirea acestei intrevederi si a scenei care ii urmeaza sunt destul de deconcertante pentru cititor, pentru ca se petrece pe mai multe nivele, alunecand pe nesimtite de la unul la celalalt, in sensul ca cititorul este avertizat in legatura cu motivatia implicita care ii pennite sa execute aceste alunecari succesive.
Prima intalnire dintre Ahab si Ilie, care este prezentata in 17, 1, se rezumase la discursul lui Ilie. In schimb, aceasta a doua intalnire permite un dialog (18, 17-19). In ambele cazuri, tema este seceta. Din capul locului, rolurile par de aceasta data inversate: Ilie este cel interpretat iar Ahab e cel care Ii arunca invective, imputinandu-i seceta (18, 17). Aceasta inversare a rolurilor nu este de fapt decat aparenta, pentru ca replica lui Ilie ii permite acestuia sa reia initiativa, intai spunandu-i lui Ahab o alta interpretare a secetei, pe urma cerandu-i sa convoace "tot Israelul" pe muntele Carmel.
Aceste doua adevaruri se vor releva astfel: de o parte adevarul lui Ahab. Acesta se plaseaza pe un singur nivel al faptelor. Adevarul sau concorda perfect cu realitatea faptelor asa cum sunt prezentate ele in 17,1 unde Ilie este, in mod clar, prezentat ca fiind la originea acestei secete pe care si-a revendicat-o ca fiind singurul responsabil, si lasand durata ei la bunul sau plac.
De cealalta parte, adevarul lui Ilie conform caruia seceta este consecinta cultului consacrat de Ahab "baalilor", violand astfel poruncile lui Iahve. Realitatii evidente, perfect obiectiva si incontestabila, dar care ramane superficiala si ignora cauza, Ilie ii opune un adevar subiectiv, care face apel la interpretare, reducand astfel acest adevar al faptelor la un adevar pur formal. Indiscutabil Ilie se afla la originea secetei, el este efectiv cel care a aruncat-o asupra Israelului, dar el nu este vinovat, caci aceasta seceta, in opinia lui, are o motivatie mai profunda. Este clar, in aceste conditii, ca sarcina dovedirii ii apartine lui Ilie. Convocarea poporului si a potentialilor vinovati ceruta de Ilie, anunta deci implicit apelul la judecata lui Dumnezeu pentru a stabili care din cele doua explicatii este cea adevarata si pentru a demasca adevaratul vinovat.
Problema lui are decat un interes teoretic. Identificarea vinovatului este indispensabila rezolvarii crizei. Si, in masura in care regele este garantul bunei functionari a tarii, acest obiectiv este in responsabilitatea sa.
Scena muntelui Carmel reprezinta o alta alunecare. Logic, jertfa trebuie sa serveasca pentru a determina care dintre cei doi acuzati spune adevarul (22) si, deci, in consecinta sa stabileasca cine dintre Ilie si Ahab e vinovatul. Ori, problema pusa de Ilie nu este "cine e vinovatul" ci "cine este Dumnezeu" (18, 2-­24). Jertfa, in aparenta isi schimba total semnificatia si se transforma intr-o experienta de metafizica. In realitate, problema care face obiectul jertfei ii permite lui Ilie sa se intoarca, prin intermediul celor doi protagonisti, la cauzele primare si sa inscrie, astfel, aceasta jertfa in logica sa personala. Aceasta problema, acceptata de Ahab si de popor, presupune un larg consens asupra faptului ca idolatria, inteleasa nu ca adorarea unui alt dumnezeu ci ca adorarea unui dumnezeu inexistent, provoaca o perturbare a ordinii normale a lucrurilor, perturbare care, in acest caz particular, ia forma unei secete. Ea presupune, chiar de la inceput, acest alt consens cum ca nu exista decat un singur Dumncze.
Ilie evalueaza astfel pe mai multe tablouri. In calitatea sa de slujitor al lui Iahve, face sa se abata asupra Israelului o seceta si dovedeste in plus, tot prin ea capacitatea lui Iahve de a retine ploaia. Si in acelasi timp, aceasta seceta ii permite crearea unei situatii dramatice, propice, ca orice criza, intrebarilor fundamentale, pentru a proceda la aceasta demonstratie formidabila, in public, a nefiintei lui Baal. Seceta nu era decat un pretext si un mijloc de presiune, jertfa fiind pur fictiva. Zarurile fiind aruncate, rezultatul nu putea fi decat cel scontat de Ilie. Revenirea ploii in aceeasi zi (18, 41-46) va confirma, daca mai era nevoie, ca a fost intr-adevar Iahve, de atunci recunoscut unanim ca unicul Dumnezeu, cel care a trimis seceta.
Se intelege foarte bine ca, in urma acestei demonstratii, se declanseaza o vasta politica de "debaalizare". Dar, era intr-adevar necesara exterminarea, pe loc, a profetilor lui Baal? Ce a produs acest clasic elan de ura din partea poporului incitat de Ilie? Sa fie o razbunare banala a lui Ilie care a stiut sa profite de situatie pentru a se debarasa definitiv de adversarii sai? Uciderea profetifor lui Baal nu a fost totusi epilogul tragic al unei manipulari abile?
Este necesar sa revenim la acel dialog dintre Ahab si Ilie care fusese la originea jertfei si in cursul caruia Ahab si Ilie se acuzasera unul pe celalalt de a fi "smintit" poporul lui Israel (III Regi 17, 18) o acuzatie grava intrucat aducea prejudicii interesului national, si care era, asa cum se va vedea, incarcata de amenintari. Termenul ebraic corespunzator, Cakar, este putin frecvent. In afara de aceste doua aparitii este atestat numai de douasprezece ori in Biblia ebraica: o data intr-un psalm, de patru ori in cadrul unui proverb si de sapte ori intr-un context narativ. Printre aceste referinte cele din Iosua (6,18) si I Cronici (2,7) sunt in mod special interesante pentru tema noastra. Cele patru atestari in chestiune ne trimit la un episod tragic al cuceririi. Imediat dupa cucerirea spectaculoasa a fortaretei Ierihon (Ios. 6) israelitii ataca o localitate de importanta minora, Ai, despre care spionii trimisi de Iosua estimeaza ca suficient un numar de doua-trei mii de oameni pentru a o cuceri (Ios. 7, 2-3). Ori, in ciuda tuturor asteptarilor, nu numai ca orasul nu a putut fi cucerit, dar detasamentul israelit este pus pe fuga si infrant (v. 4-5), caracterul anormal al acestei situatii il face pe Iosua sa se adreseze lui Iahve (v. 6-9), care ii reveleaza faptul ca acest esec este rezultatul incelzirii hata pactul incheiat cu Israel inaintea asaltului, ale carui clauze fusesera doar enuntate (v. 10-12); cu exceptia lui Rahab si familiei sale toate vietuitoarele, oamenii si animalele, trebuiau ucise, iar prada de razboi integral varsate in tezaurul lui Iahve (Ios. 6, 17-19), Israel fiind in mod expres avizat ca orice insusire a ceea ce Iahve a declarat herem atrage dupa sine o "smintire" a lui Israel. Originea acestei "smintiri", odata stabilita, Iahve ii cere lui Iosua sa procedeze la o tragere la sorti in scopul de a determina cine este vinovat (Ios. 7, 13-15).
Tragerea la sorti il desemneaza vinovat pe Acan (v. 16-18) care isi recunoaste infrangerea hata Ti (v. 22-23) - vina sa e stabilita cu claritate prin descoperirea prazii - este imediat condus afara din tabara si ucis cu pietre impreuna cu familia sa de catre "tot Israelul" in timp ce bunurile lor sunt arse (v. 24-26). Dupa care cucerirea orasului Ai se va face fara probleme (Ios. 8, 1-29).
Cateva din elementele acestei povestiri se regasesc intr-un episod al domniei lui Saul, I Regi 14, 1-46, text unde apare de asemenea verbul Cakar. Saul a avut o mare victorie asupra filistenilor; la instigarea preotului, il consulta pe Iahve despre desfasurarea urmatoare a operatiunilor, dar Acesta nu-i raspunde (v. 36-37). Saul interpreteaza imediat aceasta tacere ca fiind consecinta unui pacat hatta't comis de Israel si decide imediat sa procedeze la o tragere la sorti in scopul identificarii vinovatului (v. 38-40). Sortii cad pe Ionatan, care isi marturiseste greseala - a incalcat interdictia privind hrana proclamata in aceeasi zi de catre Saul (v. 24, 28) ­si se declara gata sa suporte sanctiunea legata de aceasta incalcare (v. 41-43). Numai interventia poporului il fereste pe Ionatan de soarta pe care trebuia sa o aiba, pedeapsa cu moartea (v. 44-45). Verbul Cakar este pus aici in gura lui Ionatan care, dupa comiterea infractiunii i-a aplicat lui Saul pentru impunerea acestei interdictii lui Israel (v. 29).
Cu toate ca verbul Cakar nu este aici folosit, se pot cita de asemenea doua alte naratiuni. II Regi 21, 1-14 povesteste ca in urma unei foamete de trei ani consecutivi David il consulta pe Iahve. Acesta Ii reveleaza faptul ca aceasta foamete e cauzata de atitudinea omucida a lui Saul la intalnirea cu ghibeonitii (v. 1), in contradictie cu angajamentele luate de israeliti (v. 2). Convocati de David pentru a le afla pretentiile, ghibeonitii isi reclama exercitarea dreptului de razbunare asupra descendentilor lui Saul, revendicari imediat acceptate de David (v. 2-6). Cei sapte descendenti ai lui Saul predati de David, odata executati, ploaia, a carei absenta a fost, fara indoiala, la originea foametei, revine la nonnal (v. 10).
In Iona 1, 4-16, o furtuna deosebit de violenta, pe care rugaciunile marinarilor nu reusisera sa o calmeze, ii face pe acestia sa se intrebe asupra originii acesteia si sa procedeze la o tragere la sorti, in scopul de a determina cine este vinovatul (v. 4-7). Sortii il desemneaza pe Iona. Acesta isi recunoaste imediat vinovatia, indicand in acelasi timp marinarilor mijlocul de a pune capat furtunii, aruncandu-l in mare (v. 7-12). Dupa ce marinarii au facut astfel, furtuna s-a calmat (v. 14-15).
In toate aceste povestiri se regaseste aceeasi schema in cinci parti:
1. Ca punct de plecare, o situatie anonnala, un esec militar neasteptat (Ios. 7), o foamete, o furtuna de o forta neobisnuita (Iona 1), absenta raspunsului lui Iahve (I Regi 14).
2. Aceasta situatie anormala nu este considerata ca pur accidentala, ca un simplu joc al hazardului sau ca o fatalitate. Ea este interpretata spontan (I Regi 14; Iona 1), sau de catre Iahve (Ios. 7; II Regi 21) ca avand o cauza umana; ea e considerata ca o amintire, Cakar, (Ios. 7) care blocheaza derularea normala a lucrurilor, aceasta fiind consecinta unei lipse, halta t (1 Regi 14).
3. Este deci imperativa identificarea vinovatului, ceea ce se face prin consultarea lui Iahve (II Regi 21) si, mult mai exact, prin tragere la sorti (Os. 7; II Regi 14; Iona 1). Vinovatul astfel identificat, lakad, isi recunoaste spontan vina (Ios. 7; I Regi 14; Iona 1). Aceasta consta, dupa caz, in incalcarea unei interdictii (decretata de Iahve) (Ios. 6, 7 - e vorba aici, mai precis, de incalcarea unui pact, berit, - sau de catre rege, I Regi 14 - interdictia fiind aici intarita de o imprecatie) sau a unui juramant (II Regi 21) sau a unei porunci divine (Iona 1). Vinovatul nu e un simplu tap ispasitor. Vina sa nu este pur fictiva, ci reala. Ea este in mod expres recunoscuta de cel in cauza sau de catre martori (II Regi 21) sau confirmat prin gasirea corpului delict (Ios. 7).
4. In urma acestei marturisiri, vinovatul e imediat scos din grup si ucis in afara teritoriului grupului (Ios. 7; Iona 1; cf. II Regi 21), si aceasta de catre intreg grupul (intreg Israelul, Ios. 7; ghibeonitii, II Regi 21; marinarii, Iona 1).
5. In urma acestui fapt, situatia revine imediat la normal: ofensiva victorioasa se continua (Ios. 8; 1 Regi 14), ploaia reincepe (II Regi 21), furtuna se potoleste (Iona 1).
De notat ca, in trei din cele patru naratiuni, cautarea cauzei catastrofei si procedura de rezolvare a crizei este efectuata de cel care este seful poporului, Iosua, regii Saul si David.
In toate aceste texte se gaseste, deci, pus in relief un rit pe care l-am putea califica, din punctul de vedere al functiei sale, drept "rit de ridicare din catastrofa". Acesta presupune o conceptie despre o lume buna si armonioasa, functionand perfect si fara abatere dupa legi imuabile si in care orice disfunctiune nu poate surveni decat din cauze umane - nu din cauza lui Dumnezeu, a fortelor antagonice supranaturale sau a simplului hazard - si asupra careia oamenii au posibilitatea sa actioneze pentru restaurarea ordinii perturbate de catre unul dintre ei.
Acest rit de ridicare din catastrofa se inscrie in categoria riturilor de ridicare a pedepsei, pe care am identificat-o in alta lucrare. Dar ea se distinge prin natura delictului, care se afla la originea situatiei anormale - acolo era vorba de un atentat la binele fizic sau moral, aici de incalcarea unei interdictii. Prin amploarea consecintelor care, in principiu, ating, in mod esential, pe singurul vinovat - care, pe deasupra, e cunoscut de la bun inceput - si nu, ca aici, totalitatea grupului; in sfarsit, prin sanctiunea impusa vinovatului - acolo nefiind ceruta decat simpla restituire a bunurilor insotita de o despagubire, aici este moartea. Ritul de ridicare a sanctiunii, de proportii mai limitate, constituie de fapt o subcategorie a ritului de ridicare din catastrofa.
Acest rit de ridicare din catastrofa poate fi considerat ca transpunerea pe plan metafizic a unei practici ca aceea descrisa in II Regi 20, 14-22 in care predarea fugarului determina armata adversa sa-si ridice asediul, crutand astfel intregul popor.
Ori, regasim aceeasi schema in III Regi 17-18: 1. o seceta; 2. considerata ca smintire si care presupune un vinovat; 3. identificarea vinovatilor prin jertfa, darea lor mortii la care participa "tot poporul", recunoscand vinovatii, intoarcerea ploii. Omorandu-i pe profetii lui Baal, Ilie se inscrie deci perfect in logica ritului de ridicare din catastrofa: trebuie ca vinovatii sa fie dati mortii, pentru ca situatia sa poata redeveni nonnala.
Aceasta legatura intre darea mortii profetilor lui Baal si reinceperea ploii a fost deja sesizata intre altii, de Benzinger si Seebas care considera ca insasi cauza maniei lui Iahve fiind eliminata, aceasta nu mai avea nici un motiv sa continue pedepsirea lui Israel. Dar aici nu este vorba tocmai de pedepsire. Catastrofa intervine automat, nu in urma unei interventii divine ci pentru ca incalcarea a antrenat ea insasi, intr-o maniera aproape magica, paralizarea naturii. Mai mult, aceasta situatie depaseste de departe pe singurul vinovat, care, personal, nu este atins in mod specific, ci loveste intreaga natiune. Intreaga comunitate sufera consecintele acestei incalcari. Reintoarcerea la nonnal nu este, cu atat mai mult, consecinta iertarii divine dupa ce vinovatul si-a marturisit greseala.
Suprimarea obstacolului, eliminarea fizica a vinovatului este cea care, automat, deblocheaza situatia, permitand astfel reintoarcerea la normal.
Comparatia scenei muntelui Carmel cu schema rituala a ritului de ridicare din catastrofa permite precizarea intentiilor povestitorului.
In logica ritului, ar fi suficienta identificarea vinovatului, care se putea face, ca si in alte cazuri, prin tragere la sorti. Ori, naratorul a modificat aceasta schema in trei puncte: in loc sa puna accentul pe identificarea vinovatului, l-a pus pe demonstrarea pozitiva a adevarului; a inlocuit tragerea la sorti printr-un holocaust, sacrificiu teofanic prin excelenta, si a dat jertfei forma unui concurs de sacrificii opunand pe profetii lui Baal si Ilie. Aceste diverse modificari nu sunt intamplatoare. Ele permit povestitorului sa faca dovada divinitatii lui Iahve si sa demonstreze incontestabil ca Iahve si nu Baal este stapanul fulgerului si al ploii: focul care cade din cer este o turma de revelatie caracteristica lui Iahve, este forma vizibila a lui Dumnezeu. Iar aceste modificari ii pennit de asemenea sa sublinieze antagonismul radical dintre Iahve si Baal: unul este Dumnezeu, aude rugaciunea lui Ilie si li raspunde; din contra, tacerea si absenta oricarei reactii il desemneaza pe celalalt ca fiind un idol desert. Cautarea vinovatului se transforma astfel in demonstrarea inexistentei lui Baal si a afirmarii puterii lui Iahve, care, trimitand foc din cer, se manifesta ca fiind singurul adevarat Baal.
Dar, este clar de asemenea ca acesta nu a fost unicul obiectiv al povestitoruiui. Caci, doar pentru aceasta demonstratie, era suficienta reactia lui Iahve ca Ilie este cel care spune adevarul si, deci, Ahab este vinovat si nu era deloc necesara asasinarea profetilIor lui Baal. Inscriind scena muntelui Carmel in logica povestirilor despre catastrofe si aratand un rit de iesire din catastrofa, care cerea uciderea vinovatilor, povestitorul a vrut sa insiste pe faptul ca viata n-ar fi putut sa se desfasoare in toata plenitudinea decat cu conditia eliminarii a tot ceea ce ar fi putut impiedica aceasta, adica pacatul, respectiv abordarea idolilor inteleasa in sensul atribuit de deutero-Isaia, ca adorare de zei inchipuiti.
Talcul din III Regi cap. 17-18 este astfel dublu. El se situeaza pe doua planuri. Pe plan teologic, aceasta povestire vrea sa demonstreze divinitatea exclusiva a lui Iahve si sa-i statorniceasca, in particular, suveranitatea intr-un domeniu care, in mod traditional, era considerat de competenta lui Baal, cel al naturii. Pentru a sublinia acest fapt, cu pretul unei abateri de la logica, povestitorul ii atribuie lui Ilie originea secetei. Dar, acest inteles se situeaza fundamental pe plan sociologic. Ceea ce aceasta povestire vrea de fapt sa arate este ca pacatul, si, in particular, idolatria are consecinte care se repercuteaza asupra intregii natiuni, intrucat blocheaza desfasurarea vietii, faptul care cere ca aceia care, prin pacatul lor sunt cauza acestei perturbari, sa fie eliminati radical
Aceasta convingere cum ca, conduita individuala are repercursiuni asupra intregii natiuni se regaseste in Pentateuh. Asa cum a demonstrat Milgrom, pentru codul sacerdotal, pacatul si impuritatea nu tin numai de domeniul privat: ca o epidemie, el se raspandeste de-a lungul tarii, contaminand-o; ele ating chiar lacasul lui Dumnezeu pe care il pangaresc. Si, indiferent care ar fi gradul de vinovatie, ca vina a fost intentionata sau nu, ca impuritatea rezulta dintr-o neglijenta sau ca nu ar fi inerenta conduitei umane, cum ar fi nasterea, sau chiar moartea. Aceste pacate si impuritati sunt factori ai mortii nu numai pentru cel care este la originea lor, dar si pentru intregul Israel, pentru tara si pentru locuitorii ei. Ele sunt astfel nu in urma unei interventii divine care ar pedepsi vinovatul ci ipso facto, si aceasta pentru ca ele contrazic prezenta vitala a lui Iahve in mijlocul poporului sau. Teologia Pentateuhului, centrata pe conceptia unui Dumnezeu salasluind in mijlocul lui Israel (Iesirea 29, 46) ii permite acestuia sa constientizeze mecanismul perturbarii: daca pacatul perturba functionarea normala a lucrurilor, este numai datorita plangerii pe care o provoaca, ceea ce impiedica viata, care emana din lacasul divin sa se desfasoare in toata plenitudinea sa.
Se regaseste, de altfel, in Pentateuh alta convingere ca "vinovatul" trebuie eliminat neaparat pentru ca situatia sa redevina normala. Aceasta dubla convingere constituie baza legislatiei penale a Pentateuhului.
Aceasta cere punerea la zid, Karat ni, a tuturor celor ce nu tin seama de poruncile divine sau le nesocotesc (Num. 15, 30-31) si, de asemenea, in unele cazuri moartea lor (Iesirea 31, 14-15; Lev. 17, 10; 20, 2-6). Ca in cazul povestirii din I Regi 14, 1-46 faptul nesocotirii sau incalcarii din ea si fara voie sau datorata unei inadvertente nu elimina nimic din consecintele suferite de intreaga comunitate si vinovatul trebuie exclus din comunitate. In acest caz insa vinovatul isi poate obtine reintegrarea prin intermediul unei ofrande, a unui harta't (Lev. 4, 1-5, 13; Sum. 15, 27-28). Pentateuhul a reluat si adaptat astfel titlul de ridicare din catastrofa. El a limitat sfera sa de aplicare doar la incalcarea cuvintelor divine, dar a considerat ca orice lipsa, indiferent de gradul ei de gravitate trebuie sanctionata. El nu a prevazut pedeapsa cu moartea decat pentru un anumit numar de cazuri si a facut din excomunicare sanctiunea obisnuita, prevazand in acelasi timp o posibilitate de reintegrare acolo unde responsabilitatea vinovatului nu era asumata. Astfel, Pentateuhul a dat ritului de ridicare din catastrofa un caracter profilactic, accentul nefiind pus pe cautarea vinovatului, odata ce o plaga se declansa, ci pe prevenirea, in scopul de a anticipa consecintele eventuale lor lipsuri. Facand din acest rit chiar principiul intregii sale legislatii penale, Pentateuhul a obligat pe fiecare israelit la un respect scrupulos al poruncilor divine si a mobilizat Israelul sa sanctioneze imediat orice incalcare.
Ritul de ridicare din catastrofa nu are deci decat o importanta anecdotica. Nu e vorba, pur si simplu de un motiv literar care contribuie la conferirea unei culori dramatice, unei povestiri: nimic nu pemite, de altfel, sa se creada ca acest rit nu a fost executat efectiv. Acest rit are o importanta fundamentala pentru Israel, de-a lungul legislatiei penale a Pentateuhului, el a marcat toata etica post-exilica.

Crezul