Părintele comunica telepatic, se teleporta, şi descuia zăvoarele fără să le atingă. Aspaziei îi curgeau lacrimile pe obraji şi nu putea pricepe de ce. Doar nu păţise nimic rău. Ba dimpotrivă: ea, o fetişcană fragilă, astăzi avusese forţa să urce târâş grăpiş prin zăpada până la brâu, în miezul lui ianuarie, pe vifor, în inima muntelui, la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Abia ajunsă, acum se odihnea la căldură, în bucătăria mănăstirii, cu paltonul pe umeri, sprijinită de fereastră. “Priveam peisajul şi plângeam. Simţeam o emoţie cumplită, fără să înţeleg de unde-mi vine. Şi la un moment dat, în spatele meu am auzit o voce. Nu uşă deschizându-se, nu paşi, nimic. Doar o voce cu accent ardelenesc: no, ce s-o întâmplat? M-am întors şi am văzut un călugăr înalt, subţire, îmbrăcat în alb, care mă privea foarte serios şi foarte de aproape. Nu-mi explicam de unde apăruse. I-am văzut ochii şi m-am speriat: privirea lui nu avea fundal. Mă privea infinitul cu doi ochi albaştri de om. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Pur şi simplu, era să cad pe spate”, povesteşte Aspazia Oţel Petrescu.
Acela era părintele Arsenie Boca, omul pe care o ţară întreagă îl căuta să i se spovedească. “Sfântul Ardealului”, aşa îi spuneau. Auziseră oamenii că el e genial, are puteri neobişnuite, vede viitorul, face minuni, vindecă orbi şi paralizaţi. Era popular, dar scump la vedere. Îi plăcea sihăstria şi nu oricine reuşea să stea de vorbă cu el. Doar era stareţul celei mai căutate mănăstiri din România.
N-avea de unde să ştie fetişcana Aspazia de atunci că omul pe care ea îl privise drept în ochi în faţa ferestrei în ’48, urma ca, după moarte, să întemeieze o mişcare unică în România, lângă Haţeg: “Fenomenul Prislop”.
Căci acolo, la mormântul părintelui, zeci de mii de oamenii vin acum să se roage pentru o minune. Mulţi spun că rugăciunile făcute în faţa crucii de lemn i-au vindecat de nenumărate boli în mod straniu, ba chiar şi de cancer. Alţii spun că au văzut-o limpede pe o tânără paralizată venind în căruţ la Prislop şi plecând acasă pe picioarele ei.
“Cu Zorica părintele Arsenie comunica telepatic”
Aspazia Petrescu a văzut cu ochii ei cum făcea părintele minuni în timpul vieţii. Înapoi, la iarna lui ’48, scena din faţa ferestrei. “De ce te-ai speriat? Nu aşa ai vrut să ma cunoşti?”, i-a spus monahul tinerei Aspazia. Avea o voce egală, puţin aspră, cu accente puternice. “Vocea lui, de fapt, vibra de lumină şi de dragoste”, îşi aminteşte Aspazia Petrescu acum, după mai bine de o jumătate de secol. Are aproape 90 de ani - la vremea aceea, însă, avea puţin peste 20.
Era studenta lui Lucian Blaga, simpatiza cu legionarii şi habar n-avea ea că peste câteva luni urma să fie azvârlită în puşcărie, pentru 14 ani nesfârşiţi. Clarvăzătorul părinte Arsenie, însă, o ştia. Însă ei nu i-a spus nimic, ci doar a pregătit-o psihic să reziste.
De fapt, el îi citise viitorul înainte să o vadă la faţă, chiar din momentul în care ea păşise în mănăstire şi o apucase plânsul din senin. Avusese loc, atunci, un dialog straniu între ea şi femeia de la bucătărie. Femeia o văzuse înlăcrimată şi o întrebase dacă nu cumva i-a vorbit părintele. Nici vorbă, ridicase uimită din umeri Aspazia; nici măcar n-apucase să-l cunoască. O, ba da, apucase, dar încă nu realiza ea, îi replicase femeia. Căci dacă plânge în halul ăla, înseamnă părintele de acolo, din chilia lui, chiar acum “o scanează” şi îi citeşte gândurile de la distanţă, i-a mai spus îngrijitoarea.
Cam bizar, dar la Sâmbăta lucrurile astea nefireşti nu păreau deloc ciudate, la cât de des se petreceau. Toată lumea de la mănăstire - călugări şi îngrijitoare - ştia că, atunci când părintele Arsenie umbla în sufletul unui om şi-i răscolea gândurile, imediat omul acela izbucnea în lacrimi. Numai ce se pomenea, aşa, plângând, fără ca măcar să-şi dea seama ce face. Dar asta nu era nimic, stareţul făcea altele şi mai şi. “Cu Zorica, prietena mea (maica Teodosia de mai târziu) părintele Arsenie comunica telepatic”, mai spune Aspazia Petrescu.
Cum reuşea părintele Arsenie Boca să ţină lumânările aprinse în inima furtunii.
Plânsul era o stare obişnuită la Sâmbăta, în vremurile acelea. Se plângea mult, se plângea la unison – credincioşi şi călugări. Startul îl dădea părintele Arsenie. “La Prefacere, părintele întotdeauna se zguduia de plâns şi toată biserica, după el. Era o emoţie generală. Mi-am dat seama după mult timp că, de fapt, nu poţi să simţi atingerea dumnezeirii decât plângând”, ne mai spune Aspazia Petrescu. Sute de oameni luau pieptiş muntele până la Sâmbăta doar ca să plângă împreună cu părintele Arsenie. Accidental, unii erau martori la minuni şi la vindecări, apoi plecau şi spuneau mai departe ce au văzut cu ochii lor.
Alţii l-au văzut pe părinte sfidând clar legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare, stinsă. Oamenii plecau muţi, părintelui i se părea firesc. Chiar Aspazia l-a zărit într-o noapte purtând o lumânare aprinsă chiar în inima furtunii. Bătea vântul, bătea ploaia – lumânarea nu se stingea.
Din cămara ei de la Roman, femeia îşi aminteşte perfect scena: “Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină că altfel mergeam ca-n străchini. La vijelia aia, flăcarile lumânarii se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Pur şi simplu, lumânarea rămânea aprinsă. Apoi mi-a spus: ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât. La mine, lumânarea s-a stins imediat. Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună”. Îi vorbea codificat părintele, dar ea încă nu ştia. El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste ea. Abia acolo, în temniţă, Aspazia a redescoperit tot ce-a învăţat-o monahul.
Au bătut-o, au aruncat-o la şobolani, i-au înfipt fiare în palme până la os şi atunci ea îl striga în gând pe părintele Arsenie. De abia mai avea putere să respire. “Şi de fiecare dată părintele îmi răspundea. Când îl întrebam ceva, îmi spunea: gândeşte-te ce ar face Isus în asemenea împrejurare. Pe urmă am înţeles că nu trebuie să cer izbăvire pentru anii de închisoare, ci putere să-i duc până la capăt”.
“În închisoare, când se ruga el, săreau singure zăvoarele de pe uşi”
Când a fost întemniţat şi părintele, o lume întreagă a intrat în doliu. Comuniştii îi găsiseră pricină că ar fi hrănit nişte “duşmani ai poporului” din Făgăraş. În realitate, le era teamă că, aşa carismatic cum le era maselor, ar fi putut manipula şi stârni, doamne fereşte, vreo revoltă. Dar nu revoltele îl interesau pe monah, ci credinţa şi supranaturalul. Nici în închisoare n-a putut să se abţină de la minuni.
“Când se ruga el, săreau singure zăvoarele de pe uşi. Cineva l-a întrebat: părinte, de ce sar zăvoarele? Şi el a răspuns: un om care se roagă cu adevărat e un om liber. Şi mai avea el obiceiul să iasă în curte să se roage. Nimeni n-a înţeles cum reuşea, căci erau zăvoare şi uşi grele. Cum trecea el aşa, prin uşi?”, se întreabă şi acum Aspazia Petrescu.
Dar şocul cel mare l-a produs tuturor când a reuşit să iasă singur din puşcărie de la Canal şi să ajungă în Vaţa de Sus, Hunedoara, pe jos, sute de kilometri, în numai două ore. În ziua aceea îi înmormântau mama şi el vroia să fie musai acolo. Aspazia Petrescu crede că are o explicaţie: “A fost teleportat cum vezi în filmele SF de astăzi. Este reală întâmplarea, există mărturii şi dovezi”.
Ştiinţific vorbind, n-ar fi aşa de mirare, zice Lucian Petcu, preotul bisericii Drăgănescu (Giurgiu). L-a cunoscut pe părintele Arsenie şi îşi aminteşte bine cât de informat era călugărul din toate ştiinţele, genetică, medicină, matematică şi mai ales, fizică cuantică. “L-am găsit odată citind fizică cuantică dintr-un volum de studiu foarte aprofundat, nu din acela de informare simplă, de masă”, ne spune preotul. El îşi explică simplu “teleportarea” călugărului: “În lumea cuantică, nici un fizician nu poate să spună că electronul sau neutronul sunt aici şi numai aici, în punctul ăsta”.
Se spune că la aceste capacităţi supranaturale părintele a ajuns după ce a petrecut trei luni în asceză deplină pe Muntele Athos, numai în rugăciune, fără mâncare şi fără apă. Dar pe Aspazia Petrescu n-o frământă întrebările astea. Crede că n-au nici un rost. Ea este convinsă că orice miracol este posibil prin credinţă pură. Acum, la aproape 90 de ani, şi-a format convingerea că “oricum, oricât ar încerca, raţiunea nu poate să înţeleagă niciodată miracolul. Trebuie să pună degetul în rană să se convingă că ăla este un miracol”.
Vindecările miraculoase de la mormântul părintelui Arsenie Boca
“Mama mea era foarte bolnavă, medicii i-au zis că are cancer, 99, 9%. Şi atunci m-am gândit: Doamne, dacă-i aşa, zero şi ceva la sută poţi să-l rezolvi tu! Cu gândul ăsta, am venit aici, la mormântul părintelui Arsenie Boca şi l-am rugat să-mi vindece mama. Şi când mamei i-au venit rezultatele, în mod miraculos, chit că avea două formaţiuni tumorale, s-au dovedit a fi amândouă benigne. Scăpase mama… Şi povestea asta a fost uimitoare pentru medici, nu-şi puteau închipui cum de a fost real, cum de s-a petrecut cu adevărat una ca asta”, ne povesteşte Meda.
Asta s-a întâmplat acum câţiva ani şi de atunci Meda vine în fiecare an la mormântul părintelui Arsenie Boca de la Prislop (Hunedoara), să-i vorbească şi să-i mulţumească pentru mama. Citise că părintele a făcut minuni şi a vindecat şi în timpul vieţii, şi după moarte, dar nu-şi imagina că i se va întâmpla şi ei vreodată una ca asta.
Chiar aşa am cunoscut-o pe Meda - stând în genunchi alături de alte sute de pelerini, cufundată în rugăciune, cu ochii închişi, ca-n transă, cu o expresie de fericire copilărească pe chip. Minute întregi s-a rugat astfel, murmurând uşor ceva ce numai ea înţelegea. Într-un final a deschis ochii şi atunci privirea ei s-a intersectat cu a preotesei satului. Preoteasa tocmai şedea în reculegere pe băncuţa de lângă mormânt, şoptind tinerei de alături: “Vezi tu, credinţa nu este ilogică, ea este supralogică, adică depăşeşte graniţele logicii fireşti”.
Meda nu este creştin 100% practicant, însă de când vizitează mormântul părintelui, a renunţat să mai treacă totul prin lama rece a raţiunii. “Cel mai ateu dintre atei ar simţi că aici, la mormânt, se întâmplă ceva. Cred că, de fapt, căutându-l pe părintele Arsenie, îl căutăm pe Dumnezeu”, ne spune ea.
De când îşi tot pune întrebări despre miracolul prin care a trecut, a ajuns la o concluzie: “Ştiinţific, niciodată nu o să putem dovedi matematic că Dumnezeu există sau nu. Îl simţi cu inima pe Dumnezeu. Nu trebuie să renunţăm niciodată la a rămâne raţionali. Însă mintea raţională a omului trebuie să se lase iluminată de Dumnezeu”.
Femeile de carieră se lasă de job după ce trec pe la mormântul părintelui Alţii spun că s-au vindecat de cancer sau de leucemie, doar rugându-se sincer la mormânt. Legende sau nu, asta povestesc oamenii din sat, asta spun toţi pelerinii, dacă-i întrebi despre minunile de la Prislop. Aici se petrec lucruri dintre cele mai ciudate: femei de carieră, care se roagă pentru fericirea lor, se lasă brusc de job după ce revin de la mormânt la ele acasă, în Bucureşti. Altele pur şi simplu îşi găsesc soţ atunci când se aşteaptă mai puţin.
I s-a întâmplat Ancăi Răcnea din Timişoara. Avea 26 de ani, o firmă de organizare evenimente şi o situaţie financiară de invidiat. Şi totuşi, îi lipsea ceva. Tânjea după o viaţă adevărată de familie. “M-am rugat la mormânt să mă ajute părintele să am o viaţă liniştită de familie. Şi, surpriză, după circa cinci luni l-am cunoscut pe Laurenţiu, cu care m-am şi căsătorit. Şi acum i-am spus soţului meu că trebuie neapărat să revenim la mormânt, să-i mulţumim părintelui că m-a ascultat şi ne-a ajutat să ne găsim”, ne spune Anca.
Am cunoscut-o pe Anca la Prislop. Săruta crucea părintelui şi ţinea strâns o floare în mână. De fapt, întreg mormântul seamănă cu o grădină de flori veşnic proaspete. Florile de la Prislop nu se ofilesc niciodată: valurile de pelerini – sute în zilele obişnuite, mii în zilele de sărbătoare – sosesc cu braţe de flori proaspete. Fiecare floare este un “mulţumesc” spus părintelui.
De fapt, de 22 de ani încoace, Prislopul a devenit unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din România. Aici nu se înghesuie nimeni, oamenii nu-şi dau coate şi nici măcar nu vorbesc unii cu alţii, să nu se tulbure din rugăciune. Dacă vreunul a uitat telefonul deschis şi tocmai îl sună cineva, un rând întreg de pelerini îşi întoarce capul spre “făptaş”, privindu-l cu reproş. Nimeni n-are voie să strice rugăciunea. Stau cu toţii cu capul în pământ, umili şi smeriţi. Par oamenii unei Românii necunoscute. În zilele de sărbătoare cu mii de pelerini, aşteaptă la coadă ore în şir - fie ploaie, fie ninsoare – pentru o fericire de câteva secunde: să apuce să sărute sau să atingă crucea părintelui.
Tânăr paralizat, în aşteptarea unei vindecări la mormânt A făcut-o şi tânărul Andrei Gherber, paralizat de la naştere. Din cauza forcepsului a rămas cu tetrapareză spastică. Merge singur câţiva paşi, restul îi face numai cu căruţul. A încercat toate metodele să se facă bine, dar n-a reuşit nimic. Ultima lui speranţă este astăzi părintele Arsenie. A auzit că părintele a scăpat o fată de la paralizie, numai prin puterea rugăciunii. Se spune că fata a venit în căruţ şi a plecat pe picioarele ei.
Andrei îşi doreşte atât de mult să meargă, încât aproape că se simte dator să creadă că întreaga poveste este adevărată. “Şi pentru mine chiar este, atâta vreme cât există credinţă puternică. Sper că părintele mă va ajuta să mă vindec şi eu, măcar în proporţie de 50%”, ne mărturiseşte. N-a venit aici “în orb”: înainte de asta s-a informat şi a citit mult despre părintele Arsenie Boca. Aşa a aflat că părintele a promis oamenilor, înainte de a muri, că îi va ajuta şi după moarte, dacă ei îi vor cere. Şi nici nu e foarte greu, crede Cristian Filip, fondatorul Fundaţiei Părintele Arsenie Boca. Pe Cristian, părintele l-a schimbat la 180 de grade. Înainte, el avea viaţa unui bucureştean grăbit, mult prea ocupat cu serviciul. Într-o zi, mai mult întâmplător, a descoperit credinţa şi minunile părintelui Boca. De atunci încolo, şi-a făcut un obicei din a-l vizita pe călugăr la mormânt. Astăzi nu mai poate fără asta.
“Totul este să te manifeşti”, ne explică. “Adică să ceri un lucru bun sau frumos. Nu e totuna dacă te rogi acasă sau la Prislop căci aici, la mormânt, rugăciunile capătă putere mult mai mare”. Are o certitudine a lui: “Orice pas pe care un pelerin îl face către acest mormânt este socotit, numărat. Cred că există o contabilitate divină pentru fiecare dintre oameni. Adică toate lucrurile făcute în viaţă, bune sau rele, se contabilizează undeva”.
De fapt, esenţa moştenirii lăsate de părintele Arsenie Boca este însăşi mişcarea spirituală de la Prislop, întreţinută prin credinţa puternică a unor oameni simpli.
Fenomenele divine sau "mistice" cum erau denumite pana de curand, au suport stiintific dat de ultimele cercetari in domeniu. Tot mai multi cercetatori din intreaga lume, s-au axat in ultimul timp pe experiente si cercetari specifice.
