Faptul ca omul nu a ajuns sa-L simta pe Dumnezeu asa cum simte pamantul sub picioare, il face sa afirme ca are tot dreptul sa fie cuprins de indoiala, atunci cand se vorbeste despre existenta lui Dumnezeu.Dar Dumnezeu nu este ceva creat, El este necreat. Existenta Sa transcende posibilitatile noastre obisnuite de cunoastere. Demersul omului de a incerca sa accepte existenta lui Dumnezeu precum cea a unui lucru, este gresita. In acest sens imi aduc aminte de momentul in care Pilat Il intreaba pe Hristos "Ce este Adevarul?”. Hristos nu-i raspunde nu din nestiinta, caci El insusi era Adevarul, ci pentru ca Pilat nu era in stare sa ia Adevarul drept adevar. Cu alte cuvinte, Pilat era lipsit de credinta.
Asa ca, cel ce doreste sa-L ia de mana pe Dumnezeu, sa-L simta cu adevarat, trebuie sa aiba credinta. Prin unirea cu Dumnezeu, omul poate depasi legile firii, poate merge pe mare asemenea lui Petru. Dar prin indoiala se poate cufunda in mare, asa cum s-a intamplat si cu Apostolul Petru: "Domnul l-a apucat de mana si l-a mustrat: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Matei 14, 30-31). Asadar, cine vorbeste despre neputinta, vorbeste de fapt despre indoiala, caci "cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu“ (Matei 19, 26).
Credinta apare ca paradoxala si contradictorie pentru ratiunea neluminata. Ratiunea, neputand sa verifice eternitatea, infinitul, ajunge sa ignore existenta lui Dumnezeu si sa afirme despre El ca nu exista cu adevarat.
Sunt situatii in care, cei care nu cred, ne cer sa-L aratam cu degetul pe Dumnezeu, vor sa-L atinga asa cum a facut-o Apostolul Toma. Impartasesc comentariul Sfantului Chiril al Alexandriei si afirm ca Toma nu era un necredincios, asa cum este descris de cele mai multe ori. Sfantul Chiril spune ca Toma credea in Invierea lui Hristos, dar socotea ca El Se afla intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Cand el spune: "Daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, nu voi crede...", el marturiseste de fapt: "Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor." Dar si aceasta necredinta trebuie inlaturata, caci Hristos i-a grait lui Toma: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut! Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut."
Alteori, desi am avut o experienta a unirii cu Dumnezeu si am avut parte de o clipa in care fiinta ne-a fost cutremurata in adancul ei, nu le putem descoperi necredinciosilor starea pe care am trait-o. Poate ca acest lucru se intampla si pentru ca ei se aseamana lui Pilat care, desi avea Adevarul in fata, nu-L cunostea.
Sfantul Macarie cel Mare descrie in chip minunat cum experienta se transforma in credinta, in certitudine. El spune ca dupa ce ai avut experienta unirii cu Dumnezeu, El se retrage si atunci te simti in starea unei barcute pe care marea a lasat-o pe tarm. Cu cateva clipe in urma, barcuta se legana pe ape, iar acum se odihneste pe nisip. Acesta este momentul cand omul nu mai este purtat de experienta, dar ea se transforma in credinta. Si omul acesta, spune Sfantul Macarie, are tot dreptul ca, traindu-si mai departe viata, sa afirme: Eu am trait asta, eu stiu ca exista. Chiar daca ea s-a indepartat, increderea ca ea exista nu va mai putea fi zdruncinata in om.
Daca nu am avut astfel de experiente, sa ne straduim sa ajungem la ele. Cel care este cuprins de indoiala trebuie sa ia chipul bolnavilor de la Scaldatoarea Vitezda. Acesti bolnavi asteptau sa fie pogorati de semenii lor in apa tulburata de un inger, pentru a primi vindecare (Ioan 5, 1-4). Dupa cum acestia nu se puteau vindeca fara ajutorul semenilor, tot astfel, experienta unirii noastre cu Dumnezeu poate incepe cu concursul unui martor care sa ne spuna noua sau in prezenta noastra: Stiu cu certitudine ca Dumnezeu exista. Sa nu ne temem ca vom fi lipsiti de acesti semeni. Daca se va intampla asta, trebuie sa cunoastem ca El va veni direct, asa cum a facut-o cu slabanogul care nu avea om sa-l arunce in scaldatoare. Si venirea Sa nu va fi pentru consolare, ci pentru a spune: "Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla."
