Cu toate ca judecata particulara are temei in Sfanta Scriptura (II Corinteni 5, 10; Evrei 9, 21; Filimon 1, 23, pentru judecata particulara, si Matei 24, 31-46, pentru judecata universala) si este comuna Bisericii Rasaritene si Apusene, s-a cautat totusi sa se submineze importanta judecatii particulare prin teoria reincarnarii sau a metempsihozei, sustinuta de antroposofi si de spiritisti, sau folosind si argumentul teoretic ca judecata divina nu s-ar putea concilia cu bunatatea lui Dumnezeu.
Prima teorie pretinde ca eternitatea ar fi o succesiune indefinita de existente fericite sau nefericite pentru oameni, ei fiind etern liberi de a duce o viata buna sau rea. Cea de a doua considera ca la sfarsit toate sufletele vor ajunge la fel de fericite, intrucat pana la urma raul va lua sfarsit.
La o analiza mai atenta se vede ca aceste teorii au caracter impersonal si substantialist si distrug responsabilitatea omului si a vietii pamantesti inaintea unui Dumnezeu personal, pentru trei motive principale.
Mai intai, aceste teorii fac abstractie de ideea de creatie si confunda eternitatea cu timpul, astfel ca orice fapta istorica savarsita de om isi pierde importanta ei unica. Se distruge sensul existentei umane, care tinde spre eternizarea trupului, sufletul omului ajungand sa peregrineze fara incetare, din cauza reincarnarii, prin tot felul de trupuri.
In al doilea rand, se face abstractie de ontologia biblica, care considera ca fiinta lumii este buna, fiindca raul tine de vointa omului, si se cade in dualismul ontologic, unde binele si raul fac parte in mod egal din fiinta lumii. Din aceasta cauza, omul nu mai poate invinge raul din fiinta lui si este scutit de orice responsabilitate inaintea lui Dumnezeu.
In al treilea rand, teoriile in cauza vorbesc de o evolutie vesnica si determinista spre un bine universal tot mai inalt, in care Dumnezeu nu mai poate interveni. Pe aceasta cale se distruge libertatea si identitatea personala a omului si existenta unui Dumnezeu personal, drept si iubitor, care stau la baza moralei crestine. Judecata lui Dumnezeu, inteleasa in lumina comuniunii, constituie cel mai bun raspuns care se poate da acestor teorii care dezarmeaza omul in fata fortelor raului.
La aceasta judecata, prin care unii vor avea parte de fericirea vesnica, iar altii de nefericirea vesnica, Dumnezeu constata cu regret ca unele persoane nu accepta comuniunea cu Creatorul lor si prefera sa staruiasca in nefericire prin insasi libertatea lor. Nu Dumnezeu este Cel care condamna pe om la iad, ci omul ajunge in iad fiindca refuza comuniunea cu Dumnezeu. Numai astfel se poate concilia dreptatea cu iubirea, in privinta iadului. Judecata particulara depaseste atat teoria metempsihozei, cat si cea a reincarnarii pentru ca are in vedere identitatea si libertatea de care se bucura persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu
Prima teorie pretinde ca eternitatea ar fi o succesiune indefinita de existente fericite sau nefericite pentru oameni, ei fiind etern liberi de a duce o viata buna sau rea. Cea de a doua considera ca la sfarsit toate sufletele vor ajunge la fel de fericite, intrucat pana la urma raul va lua sfarsit.
La o analiza mai atenta se vede ca aceste teorii au caracter impersonal si substantialist si distrug responsabilitatea omului si a vietii pamantesti inaintea unui Dumnezeu personal, pentru trei motive principale.
Mai intai, aceste teorii fac abstractie de ideea de creatie si confunda eternitatea cu timpul, astfel ca orice fapta istorica savarsita de om isi pierde importanta ei unica. Se distruge sensul existentei umane, care tinde spre eternizarea trupului, sufletul omului ajungand sa peregrineze fara incetare, din cauza reincarnarii, prin tot felul de trupuri.
In al doilea rand, se face abstractie de ontologia biblica, care considera ca fiinta lumii este buna, fiindca raul tine de vointa omului, si se cade in dualismul ontologic, unde binele si raul fac parte in mod egal din fiinta lumii. Din aceasta cauza, omul nu mai poate invinge raul din fiinta lui si este scutit de orice responsabilitate inaintea lui Dumnezeu.
In al treilea rand, teoriile in cauza vorbesc de o evolutie vesnica si determinista spre un bine universal tot mai inalt, in care Dumnezeu nu mai poate interveni. Pe aceasta cale se distruge libertatea si identitatea personala a omului si existenta unui Dumnezeu personal, drept si iubitor, care stau la baza moralei crestine. Judecata lui Dumnezeu, inteleasa in lumina comuniunii, constituie cel mai bun raspuns care se poate da acestor teorii care dezarmeaza omul in fata fortelor raului.
La aceasta judecata, prin care unii vor avea parte de fericirea vesnica, iar altii de nefericirea vesnica, Dumnezeu constata cu regret ca unele persoane nu accepta comuniunea cu Creatorul lor si prefera sa staruiasca in nefericire prin insasi libertatea lor. Nu Dumnezeu este Cel care condamna pe om la iad, ci omul ajunge in iad fiindca refuza comuniunea cu Dumnezeu. Numai astfel se poate concilia dreptatea cu iubirea, in privinta iadului. Judecata particulara depaseste atat teoria metempsihozei, cat si cea a reincarnarii pentru ca are in vedere identitatea si libertatea de care se bucura persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu