Povestea Hiei

O altfel de poveste explicata de Vasile Lovinescu.

Printre hârtiile lui Vasile Popa, am gasit o prima schitare a unui basm euharistic, Povestea Hiei, gasire care coincide cu moartea lui. I-a venit ca si Gainusa de aur, pe râul fara sfârsit si fara inceput, prins de Mos Sandu Rau, in curgerea tuturor lucrurilor spre propria lor finalitate. Mos Sandu pregatea niste altoiuri, in viisoara lui de la Malureni, de lânga Nicoresti. Copil pe atunci, Vasile Popa se minuna de taina grefei. Altoiul se prinde de trunchi, cum capul se prinde de trup, in limbajul lui Mos Sandu. -"Si zici matale ca aceste capuri se prind de trupuri ca in poveste? - Ca-n poveste copile. - Da-n poveste ca sa se prinda capul de trup, trebuie sa dai intâi cu Apa Moarta s-apoi cu Apa Vie... - Ehei, nepoate! La hie nu-i nevoie de asa ceva! Hia are in ea, inlauntru ei si Apa Moarta si Apa Vie! Ca hia e sfânta! Hia, mai baiete, ii adusa din cer, de la Dumnezeu! Si inca intâia oara, aici in Tara Româneasca a fost adusa!" De pe acum trebuie retinut ca via isi are inceputul si sfârsitul, propia ratiune suficienta in ea insasi, deci este in mod necesar divina. A coborât ca un Avatara in Tara Româneasca, in regiunea Nicorestilor, in zona Vrancei, la mijloc de tara. "Si in luna aceea, februarie din 1923, in una din seri, Mos Sandu mi-a spus<> una din cele mai frumoase si mai originale, neintâlnita nicaieri dupa aceea. "A fost odata de mult tare un om bolnav de mâhnire. Nu-i mai placea nimica; nici sa munceasca, nici sa petreaca, nici sa mearga pe la nunti si cumatrii, nici sa stea de vorba cu oamenii. Tot singur ar fi stat. Ba se gândea si la moarte. Il pândea pacatul se vede." La fel se simtea impovarat si eroul din basmul Gaiusa de aur, povestit tot de Mos Sandu Rau. Si intr-un caz si in celalalt e vorba de Melancolie, presimtirea intensa, vitala a lumii de dincolo, realizând si departarea ce ne desparte de ea. Asemenea alesi sunt ca prizonierii din caverna lui Platon, primind lumina in spate, vazând numai umbrele jucause pe fundul pesterii. Constiinta unei stari de frustare este conditia esentiala a unei realizari spirituale, conditie prealabila, fata de care aceasta este neconceptibila. "Intr-o zi a auzit el ca undeva in muntii tarii de sus este o mânastire alba. Si ca la aceasta mânastire, traieste un pustnic care stie mult. Stie toate buruienile si toate leacurile. Si cunoaste sufletul omului." Deci omul nostru traia in tara de jos, in regiunea Nicorestilor; Mânastirea Alba se gasea in tara de sus si aceste denumiri sunt suficiente sa sublinieze caracterul calitativ al calatoriei. In epocile traditionale, diviziunile administrative ale Moldovei simbolizau un ciclu de calatorie initiatica, din jos spre slavi. Axul este deocamdata orizontal, substitut al axului vertical, care isi ia zborul din lumea noastra, spre inaltimi, la Mânastirea Alba. Aceasta se intâmpla la punctul de incidenta a axului lumii cu planul nostru de existenta. Vorbind in simbolismul viticol al basmului, altoiul osiei cerului cu pamântul se produce la Mânastirea Alba. Intr-acolo porneste eroul nostru sa gaseasca pe pustnicul care-i va descoperi entelehia proprie, Varsatorul umanizat. Mânastirea Alba este vechiul nume al Mânastirei Neamt, nordica fata de Nicoresti. Este un pelerinaj hyperboreean, spre tara de sus. Simbolismul initiatic se tese pe realitati geografice riguroase. Am vorbit atât de des despre natura Polar-hyperboreana a traditiilor românesti, incât nu mai este nevoie sa insistam. "Ce sa faca bietul om? Si-a pus in traista niste turte coapte in vatra si-a luat in mâna toiagul si-a plecat la drum, tot catre Miaza Noapte, intrebând ba pe unul, ba pe altul, unde este Mânastirea Alba. Dupa multa osteneala, a ajuns la acea mânastire, frumoasa cum nu mai vazuse ochii lui, cu turnurile ridicate in nouri. Cum a ajuns a intrebat de pustnicul cel batrân. - Omule, i s-a raspuns, pustnicul acela nu sta aici, la mânastirea noastra.Sta tocmai in vârful muntelui, intr-o pestera. La noi coboara numai din noua in noua ani, ne binecuvânteaza, apoi se intoarce sus. - Aratati-mi atunci acest drum ca sa ma duc sa il caut. Cei dimprejur au raspuns: - Ceia ce ceri dumneata, omule, e lucru greu de stiut si de aflat. Nimeni nu stie, nici drumul, nici cararea la pestera batrânului...Asa ca nu are rost sa pleci in cautarea lui. Te-or mânca fiarele salbatice! Ramâi mai bine aici si asteapta-l. Mai sunt trei ani pâna când se implineste sorocul de noua ani." Bineinteles, pestera pustnicului este inaccesibila, nu din cauza salbaticiei locurilor, ci pentru ca se afla in alt spatiu decât al nostru. Regiunea Mânastirii Neamt e plina de traditii despre aceste guri de rai sever pazite de ingeri. Este de remarcat silueta zalmoxiana a pustnicului. Tot in caverna unui munte sta, este tot atât de inaccesibil, coboara printre oameni la perioade fixe, ca sa-i sfatuiasca. Si el este Batrânul Muntelui. "Si Dumitru (asa-l chema) a ramas acolo. Timp de trei ani a pascut oile mânastirii. De mâhnire nu se vindeca. Când s-au implinit noua ani, pustnicul s-a aratat. Era mic si slab de-l batea vântul. Cei de la mânastire spuneau ca asa se arata totdeauna. I-a binecuvântat pe oameni si când i-a venit rândul, Dumitru i-a spus aleanul lui. - Fiule, nu te pot ajuta cu nimica... Numai Dumnezeu te poate ajuta. Aici la mânastire a fost un izvor ce se numea izvorul Tamaduirii (si intr-adevar la mânastirea Neamt exista un izvor cu acest nume, ramasita si reziduu al Izvorului ce curgea din muntele sacru. Se afla lânga Vivodenia, n.n.) si un ulcior sfânt numit ulciorul Bucuriei. Cei de azi, chiar cei mai batrâni dintre calugari nu-si mai amintesc. Ei n-au mai apucat aceste daruri ale lui Dumnezeu. De izvor nu se putea apropia nimeni din afara de mânastire, caci era pazit de un urs. Dar noi umpleam ulciorul si dadeam oamenilor sa bea si ei se tamaduiau de mâhnire si se linisteau. Dar si Izvorul Tamaduirii si Ulciorul Bucuriei au fost ridicate la cer din cauza pacatelor si faradelegilor omenesti. - Si-atunci, ce sa fac Preasfinte? - Urca la cer dupa ele. Dumitru s-a mirat s-atunci pustnicul i-a destainuit ca este un arbore care se cheama Arborele Lumii." Macrocosmic, Pomul Lumii, Izvorul Tamaduirii si Ulciorul Bucuriei se aflau in paza Mânastirii Albe, pazitoarea Traditiei si a puterii lumesti, reprezentata prin urs. Apa din izvor vindeca de mâhnire, adica de tâtâna tuturor supararilor care este Melancolia, la rândul ei potolita de Ulciorul Bucuriei, de plenitudinea ce se afla in el. Caci melancolia este provocata de distanta inconmensurabila dintre subiect si obiect si potolita de licoarea din ulcior, cupa a Graalului, de care se zice ca satura toate dorintele oamenilor. Ca sa ajungi in slavile unde se afla radacinile Arborelui inversat al Lumii, trebuie sa-i gasesti urmele, dârele in fiinta noastra individuala cum adulmeca Molda bourul. Mirosul este calitatea sensibila a elementului pamânt, prin miros simtim copitele, vestigium pedi, ale fiarei sfinte. Gasirea locului, a dârei, a pecetii Supranaturalui in natural, al Eului insemnat, este prima si cea mai importanta dintre incercarile pe care le are de trecut initiatul. Dupa aceea nu are decât sa se lase dus de atractia cereasca. Se va fi observat asemanarea, dar si deosebirea, ce exista intre basmul ce-l studiem si Gainusa de aur, tot de la Mos Sandu Rau auzita. Asemanarea consista in faptul ca, in amândoua basmele, elementul central il constituie Arborele Lumii. In basmul de fata, mitul se desfasoara dupa ce Arborele a fost daruit lumii, in timp simbolic vorbind, este anterior ei. " Timp de noua ani a umblat Dumitru prin pustietati, ca doar nu prin orase l-ar fi gasit. Arborele Lumii nu era nicaieri. Dupa ce s-a implinit timpul, se intoarse la Mânastirea Alba: -"Mai vine oare? a intrebat el pe monahii care se sculau la miezul noptii pentru rugaciune. - Trebuie sa vina, raspunsera ei. - Da-i batrân. - Nu-i nici batrân, nici tânar. Anii trec peste dânsul ca apa peste pietre". Este modul obisnuit prin care Vechiul timpului, parintele Eonilor, este reprezentat. Sau batrân ca lumea, firele din barba-i tesând covorul cosmic, sau un adolescent imberb. "Si intr-adevar peste câteva zile, batrânul a venit. S-a facut liniste mare de-odata. Toate vânturile s-au oprit. Când a venit rândul lui Dumitru, i-a spus: n-ai dat peste Arborele Lumii. Dar nu-ti pierde nadejdea. Pâna la urma ai sa-l gasesti. - Ce sa fac Preasfinte? - Sa umbli prin lume inca noua ani. - Oare am sa pot? - O sa poti. Prin pustiitati si adâncuri de prapastii si pe câmpurile cele intinse, stiu ca ai fost. Dar prin orase de ce nu te-ai dus? Umbla noua ani prin orasele lumii si pe urma sa vii. S-a plecat Dumitru la pamânt, a atins cu smerenie tarâna cu fruntea sa, a sarutat dupa aceea mâna uscata a pustnicului si s-a dus." Timp de noua ani a umblat cu picioarele goale si zdrentaros prin toate orasele lumii. A vazut suferintele si bucuriile oamenilor, dar arborele nu l-a gasit. S-a intors la Mânastirea Alba. Pusnicul il trimite a treia oara intr-o pribegie reinnoita de noua ani. "- Sa umbli la intâmplare, dar mai mult prin sate si prin drumurile batute de calatori. Si pe care om l-ai intâlni, invatat sau prost, barbat sau femeie, batrân sau copil, sa-l intrebi daca a auzit de pomul lumii. Dumitru a pornit din nou in lume, intrebând la dreapta si la stânga. Oamenii il socoteau nebun si râdeau de el. S-a intors la Mânastirea Alba dupa sorocul de noua ani. Pusnicul venise si plecase, asa ca Dumitru, renuntând la pribegie, porni catre satul lui, pe care nu-l mai vazuse de aproape treizeci de ani. Când a ajuns la casuta lui, s-a oprit in drum. Casuta era pravalita pe-o parte. Prin acoperisul de paie crescuse urzici, loboda si cucuta. Gardul de nuiele era putred si spart.Poarta era lipsa. Dar când a dat sa intre in ograda, s-a izbit de Pomul Lumii! Nu se vedea, dar il simtea. A intins bratele, a pipait, l-a tras catre el...nu mai era nici o indoiala. Acolo era Arborele Lumii. (Arborele Lumii=Arborele Vietii) S-a apucat cu tarie de o creanga, s-a opintit in vârful picioarelor si a sarit in sus. Cum a sarit, parca intr-o clipa i s-au deschis ochii, altii decât cei pe care ii avea. A vazut Pomul Lumii verde ca buratecul, cu frunze ca acele de stejar, intors cu vârful in jos, cu radacinile in aer. A stat pe o creanga mai potrivita si s-a odihnit. Si a inceput sa plânga de bucurie." Asadar putem strabate toate zarile si departarile lumii, in lung si in lat, de Arborele lumii nu dam, pentru simplul motiv ca se afla in noi, aqrabu min chabliward, cum spune Coranul, "mai apropiat decât vâna jugulara". Cautarea prin ratacire nu duce la el pentru ca tribulatia nu-l poate scoate din tribulatie. Este semnificativa indicatia ca Axul Lumii trebuie cautat in maracinisul nostru, in partile cele mai parasite, mai incâlcite din fiinta noastra, mai paraginite cum le arata casa si ograda lui Dumitru. Fiind ascuns, nu devine vizibil decât atunci când il pipai pentru prima oara, când "luminile s-au deplasat" in tine, cum spun cabalistii, si-l vezi cu vârful in jos si cu radacinile in Tarie, asa cum se oglindeste in lumea noastra. Dupa ce s-a odihnit, Dumitru porni sa urce Arborele Vietii. Pusnicul ii spusese sa numere crengile pe care le urca, câte unsprezece ( este unul din numerele de recunoastere in vechile traditii, in unele organizatii initiatice, cum era de pilda Fede Santa din care facea parte Dante). Desi era lumina, Dumitru nu vedea soarele.( Ne intrebam: de unde venea lumina? De la un soare nevazut. L-am desemna ca soarele care se afla in Vârful Polului). Nu era nici cald, nici rece,( ci un termen mediu, cum se cuvine unui echilibru in dualitate.) Nici foame nu-i era. Incerca de câteva ori sa ia din traista un darâb de pita, dar se lasa pagubas. De ce sa manânce daca nu-i era foame? (La o anumita proximitate de Arborele Vietii, Parfumul lui este suficient sa ne hraneasca, chiar fizic.) "Dupa unsprezece crengi verzi, frunzele au inceput sa fie de arama stralucitoare. Din toate partile se auzea cântecul pasarilor, al cucului, al pupezei, al turturelelor, cu alte cuvinte, glasuri ingeresti. Dar se sperie când vazu ca trupul lui se facuse jumatate cât era. Dar cum nu mai avea nimic de pierdut continua sa urce. De data asta frunzele erau de argint. Nu stia cât timp a trecut, pentru ca nu mai era zi si noapte. Se facuse si mai mic, ca un pitic. Mintea ii ramasese intreaga, ba i se parea mai agera ca mai inainte. Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele si se afla dintr-odata la crengi cu nestemate". In mod obisnuit, codrii sunt de arama, de argint si de aur. Arborele Lumii, fiind central si partitiv, contine toate speciile in el. Pornind, de data aceasta la un pelerinaj spre slavi, adica pe verticala, se apropie de Punct, cu care trebuia sa se identifice. De aici micsorarea lui progresiva care marca trecerea de la cantitate la calitatea pura. "In mijlocul nestematelor statea Ulciorul Bucuriei. Se vedea bine. Era nalt, cu doua toarte si din el se raspândeau in toate partile raze. Aesta era deci soarele, gândea Dumitru. Vazu curgând in acelasi timp Izvorul Vietii. Ce sa faca Dumitru? Acum ajunsese ca un vârf de ac; cât va mai fi când va trece crengile cu nestemate? Incepu sa coboare când auzi un glas cunoscut: - Mai Dumitre, ce faci? - Cobor Preasfinte! - Imi cunosti glasul? - Il cunosc, Preasfinte, dar nu te vad. - Nu-i nevoie sa ma vezi! De ce ti-a fost frica? Nu ti-am spus sa fii tare si sa nu te temi de nimica? - Ce sa fac Preasfinte, sa ma urc iar? - Nu te mai poti urca. Ai inceput sa te cobori spre pamânt si ce-i facut e bun facut. Imi pare rau. Daca ai fi avut indrazneala sa mergi pâna la capat, tu ai fi fost omul care ar fi adus pe pamânt Ulciorul Bucuriei si Izvorul Vietii, ca sa fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dar nici n-ai sa te intorci cu mâna goala. Tu vei duce pe pamânt leacul contra mâhnirei. - Dar unde-i Preasfinte? - Nu-i treaba ta! Coboara!" Dumitru ajunsese cât vârful unui ac, adica la Punct, la Fiinta Pura. I-a fost frica de vid si de aceea a refuzat Identitatea, Nefiinta. "Coborâtul a fost destul de repede. Lui Dumitru a inceput sa-i fie foame. In acelasi timp, corpul i se facea din nou mare si greu, pe masura ce se apropia de pamânt. A ajuns la traista lasata pe o creanga si a cautat bucata de pâine pe care o avea acolo. A gasit-o si a mâncat-o cu lacomie. Ii era sete. De unde sa bea apa? Iata ca de-abia atunci vazu ca pe crengi erau impletiti niste curpeni cu niste fructe nemaivazute de el, facute din boabe stravezii si dulci. A intins mâna, a mâncat si a vazut ca sunt bune fructele acelea. Si-a potolit cu ele setea. Când a ajuns jos, la vârful pomului, era tot asa de mare cât plecase. Jos se vedeau intinderi de ape. S-a legat cu curpanul de o creanga si a adormit. A doua zi nu mai erau ape, ci pamânt uscat. Sari jos." Revenim la simbolismul acestei urcari si coborâri. Ascensiunea era o urcare calitativa, o despuiere de servituti, din plan nobil, in altul mai nobil. O "despuiere de metale" prin arama, argint, aur. Acest urcus calitativ este solitar si cu o deconditionare progresiva. Individul Dumitru se micsorase pâna la punct, suprimând conditia spatiala. Dar toate conditiile se impletesc solidare. Disparuse si foamea. In legenda se spune ca viziunea Graalului avea acest efect. In divinis, Graalul este si el Ulciorul Bucuriei. Pe lânga conditia spatiala, disparuse si cea temporala, cum se va vedea mai jos. Este o totala trecere la limita, la cel de-al sutalea nume divin. Era providential ca Dumitru sa nu ajunga la Batrânul Timpurilor, sa nu recupereze Ulciorul Bucuriei, ceea ce ar fi adus de la sine reintoarcerea Vârstei de Aur intempestiva deoarece in epoca toarcerii basmului ciclul nu era inca sfârsit. Reintoarcerea pe pamânt nu e o cadere, ci o coborâre sacrificiala, cu har euharistic. Este semnificativ ca Izvorul Vietii se cobora si el in lume, ca si curpenul de vita. Nu este firesc sa presupunem ca, la un anumit grad de solidificare, izvorul s-a transvazat in curpen, devenind seva? Acesta este unul din aspectele circuitului sanguin al universului, care in functie de momentul ciclului este când seva, când sânge, când limfa, când suflu cu irizari si tranzitii de curcubeu, de la una la alta. In covorul cosmic, culoarea viei este fara importanta. Totul este nuanta. Lumina se adapteaza la mediile pe care le strabate si le creeaza ca si de data aceasta. "Dumitru nu stia incotro s-o apuce. A stat asa pâna s-a facut ziua. Dupa aceea s-a indreptat spre primul sat pe care il vedea. A ramas uluit. Nu numai ca nu era satul lui, dar oamenii vorbeau o limba cu totul necunoscuta. In zadar a incercat sa se inteleaga cu dânsii. Era parca in alta lume. Inainte de a se urca la cer, catarându-se pe crengile Pomului Lumii, cutreierase toata lumea si peste tot se intelesese cu oamenii, caci vorbeau aceeasi limba. Acum nu se mai intelegea cu nimeni. Ce sa faca? s-a asezat in satul acela. Un om cu inima buna i-a dat o bucatica de pamânt cât o ograda si el si-a facut un bordeiu. Dar mai inainte de a-si face bordeiul, a ingropat in pamânt curpanul pe care il aduse cu el din Pomul Lumii. Sa vada ce are sa se intâmple? Si s-a intâmplat ca curpanul a prins si a inceput sa dea frunze si niste flori marunte si stralucitoare ca smarandu. Apoi a facut struguri ca aceia pe care ii gustase când era in Pomul Lumii. Acolo, curpanul venea din adâncul cerului si se impletea printre crengile Pomului luminii. Aici curpanul se tinea bine de pamânt si se agata cu niste cârcei de orice pom, ridicându-se in sus,ca si când voia sa se urce din nou la cer." Fraza indica foarte bine circulatia marilor curente cosmice care vivifica universul. In realitate, curentul descendent si curentul ascendent se succed numai intr-o lume conditionta de timp. In divinis, cele doua curente sunt concomitente. "Oamenii din sat au vazut si s-au mirat. Strugurii erau dulci. Au cerut si ei bucatele de curpen pe care le-au plantat. Apoi s-au deprins sa faca din struguri hin. Au baut si au vazut ca se simt mai bine si uita de amaraciune si de necazuri. Le turna in suflet bucurie si dragoste de viata. Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tamaduia. Dumitru s-a imprietenit cu oamenii din acel sat. Le-a invatat limba. Din vorbele lor au invatat ca tara in care traiau se numea Moldova. Pai atunci e tara mea, a spus dânsul, ca inainte de ratacirile lui tot asa se chema.( Limba pe care o cunoscuse el, nu o mai stia, dar numele tarii ramasese. Cea ce inseamna ca numele unor tinuturi consacrate strabat prototipal intreg ciclu, ca o matca imuabila, din care se preling adaptari la timp si loc). "A plecat Dumitru intr-o vara catre Miaza Noapte, spre Mânastirea Alba, dar nu a mai gasit-o. Muntii mai ramasesera inca. Ii recunosteai. Peste tot oamenii vorbeau limba noua. - Unde e Mânastirea Alba? intreba el când pe unul, când pe altul. Dar nimeni nu stia sa raspunda. Intr-o zi sta de vorba cu un batrân din partile de sus ale Moldovei. L-a intrebat si pe el de Mânastirea Alba. Batrânul a facut ochii mici, ca si când s-ar fi uitat la ceva, de la mare departare. - Mânastirea Alba? Hm! Apai, se zice ca ar fi fost o mânastire ce s-ar fi chemat Alba. Dar asta ar fi fost demult tare. Cu vreo mie de ani in urma, inainte de potop. - Ce potop mosule? - Apai a fost un potop care a nimicit si râsâchit totul Dumitru s-a infricosat de vorbele mosului. Intelegea el de ce a vazut numai ape la intoarcere, când a ajuns in vârful Pomului Lumii. Intelegea ca a adormit cu curpanul legat de trunchiul sfânt si ca somnul i-a fost de sute si sute de ani, pâna când apele s-au uscat si oamenii s-au inmultit din nou. S-a intors in satul lui. Povestea tuturor ce i se intâmplase. Unii il credeau, altii nu. -Cum, nu credeti? Dar asta cine a adus-o? zicea el aratând la dealurile pline de butuci de vita de vie. A mai trait cât a mai trait, pâna când a murit." Se vede ca avem de-a face cu traditii locale contaminate de infiltratii biblice. Cezura dintre cei doi cicli nu trebuie sa fi fost atât de complexa, din moment ce unul dintre numele Mânastirii Neamt era Mânastirea Alba. Batrânul pustnic vesnic de la Mânastirea Alba poate fi in linii mari asimilat cu Noe, Patriarhul Potopului. La fel cu Dumitru, Noe sadise vita de vie. Basmul nostru poate rezuma eliptic mai multe mituri, caz ce se mai gaseste. Sau e vorba de unul din diluviile secundare, de care se vorbeste in mitologia greaca, acel al Ogygiei, sau al lui Deucalion si Pyrrha? Dar naratiunea continua: "Oamenii l-au socotit sfânt si l-au trecut si in calendar la 26 octombrie. Când se sarbatoreste ziua lui, in toate butoaiele si zacatoarele din tara fierbe incet vinul. Fierbe si forfoteste ca si cum ar povesti viata lui Dumitru, care umblând prin Pomul Lumii a gasit niste curpeni de "hie" impletiti printre crengile de arama, de argint si de aur, printre nestemate si i-a adus pe pamânt. - Mos Sandu, il intrebam (este vorba de intrebarea lui Vasile Pop, n.n.), dar unde o fi fost acela in care Dumitru a sadit pentru prima oara curpanul de hie? - Cum unde o fi fost? Ce intrebare e aiasta? Apai la noi, in Nicorestii nostri. Poate aici, in Fântâni, poate in Coasta Lupei...Ce gândesti tu? Podgoria noastra e cea mai veche din toata tara si din toata lumea. Noi, nicorestenii suntem urmasi ai acelui Dumitru de demult..." E semnificativ faptul ca epitetul popular al Sfântului Dumitru e acela de Izvorâtorul de Mir. In basmul nostru apare ca Izvorâtorul de Vin. Epitetele se completeaza si vinul si mirul fiind soare lichid. Batrânii alchimisti numeau Elixirul de Viata Lunga un "ulei superesential". Chiar in vremurile de bejenie spirituala, un vin foarte nobil, un Cotnar de pilda, maturat cât trebuie, curge ca un ulei in pahar. Una din supravietuirile precrestine din viata noastra este ceea ce se numeste Focul Viu. Se va vedea legatura cu subiectul nostru. Detaliile ce urmeaza le-am gasit in cartea lui D. A. Vasiliu , Focul Viu*(1). Este considerat ca viu numai focul obtinut prin frecarea a doua lemne. Când e luat din alta sursa nu mai e viu, pentru ca nu-si mai are ratiunea in el insusi. Cu alte cuvinte, ca sa-si merite numele, acest Foc Viu trebuie sa fie o imitatie, un substitut, o "amintire" a Rugului arzator pe care l-a vazut Moise pe Muntele Horeb, Rug ce nu se mistuia si care soptea "Eu sunt cel ce sunt". "Dumnezeul nostru este un Foc Viu" mai spune Biblia. Dar focuri vii exista in toata aria indoeuropeana. Ne marginim sa reamintim asa zisele focuri ale lui Sfânt Ion de iarna si de vara, In Iranul nazdeist, unde, Focul, in toate aspectele lui are un loc central, in India unde focul sacru al lui Agni este aprins numai prin pronuntarea mantrei "Ram". Pentru a margini la români, ce aprind focuri vii la lasata secului de brânza, primavara la Paresimi, ucenici, Sf. Toader, Blagovestenie, Joia Mare, Sâmbata Pastilor, la paste, Sf. Gheorghe, 1 mai, 5 mai, 24 Iunie, la Sânziene, 1 august, 26 Octombrie, la Sfântul Dumitru, la 23 si 24 decembrie, la 1 ianuarie, de Sfântul Vasile. Dintre toate cu mult cel mai important este focul viu al Sf. Dumitru la 26 octombrie. "Se practica, spune D.A. Vasiliu, pe o scara intinsa, cu un ceremonial deosebit: in ajunul Sf. Dumitru si in seara de Sf. Dumitru este datina prin Oltenia si prin partea de apus a Tarii Românesti sa se aprinda niste focuri care se numesc focuri sumedre, dar mai ales la singular, focul lui Sumedru sau Sâmedru. In judetul Muscel, inparte dinspre munte, copiii din alergat se urca pe coastele plaiurilor, veseli, trezind bolovani carora le dau drumul la vale. Aduc cetina si crengi mari de brad carora le dau foc, câteodata la un brad intreg." Desigur, adaugam noi, in amintirea pomului pe care s-a urcat si a coborât din cer Dumitru Vierul. Copiii, barbatii, femeile striga mereu: "Hai la focul lui Sumedru, hai la focul lui Sumedru." (Atragem atentia asupra asonantei lui Sumedru cu Sumerieni, mai alesi cu Cimerieni, care au populat locurile acestea in adânca preistorie.) La intoarcere acasa fiecare ia un taciune pe care il arunca in livada in speranta unei recolte frumoase. Exprimându-ne initiatic, din rugul macrocosmic fiecare ia o scânteie pentru microcosmosul sau, focul mic participând euharistic la focul mare. Aceleasi obiceiuri se implinesc in judetul Neamt, in vecinatatea Mânastirei Albe, strigându-se: "Dru, Dru, la Sumedru Dru", prima parte din cuvântul druid si inseamna "forta". "Drus" mai este si o denumire a stejarului. Se vede la ce vechi traditii ne duce povestea lui Dumitru al nostru, Sumedru, Cimedianul. O informatie pretioasa ne vine din comuna Soveja-Putna, in proximitatea Nicorestilor. Copiii sar peste foc, proba initiatica prin excelenta. "Pe vremuri, spune informatorul, se puneau scaune in jurul focului."*(2) Caracterul de Masa Rotunda este flagrant si ne arata radacinile folclorice si initiatice ale Mesei Tacerii brâncusiene. Caracterul solar, pirofor al Sf. Dumitru, este aratat si de o traditie culeasa de Ovidiu Bârlea, dupa care Sf. Dumitru este fiul Sfintei Duminici, al carei caracter eminamente solar este cunoscut.*(3) Din pricina acestui caracter solar citam din raspunsurile la chestionarul lui Nicolaie Densusianu: "Masa si focul sunt lucruri sfinte." (2/45 Versoiu - Buzesti, jud. Olt) "Focul e fata lui Dumnezeu." (2/221 Dobreni, jud Neamt)*(4) "Focul tine cerul."*(5) (Sa ne amintim de Pomul Lumii din basm.) "Vazduhul pe care coboara pasarea e foc", afirmatii care le intrece in splendoare pe celelalte. Toata angelogia in câteva cuvinte. Este curios ca pronuntarea moldoveneasca a cuvântului "vie" este "hie", similara cu rostirea, tot moldoveneasca, a imperativului prezent a verbului a fi, "hie", imperativ cu care Dumnezeu a creat lumea. Infinitivul este: "a hi". Acest fapt arata prezenta reala a Verbului in vin, explicând astfel rolul lui euharistic si oracular in multe traditii. Din raspunsurile la chestionarul lui Hasdeu: "Ii zice vie, pentru ca in toti anii ii taie capul si tot vie este". "Via nu moare". "Cel dintâi must se duce ca frupt la biserica". "Când se toarna in poloboc cea dintâi cofa, trebuie sa chiui".