Cartea de pe noptieră

În dor de Rebreanu

                                de Eugenia Enescu

Era pe vremea lecturilor obligatorii. Profesoara de limba română ne recomandase să citim Rebreanu. Mai precis romane sociale (”Ion”, ”Răscoala”) și psihologice (”Pădurea spânzuraților”, ”Ciuleandra”, ”Jar”).
Conștincioasă, am început să caut în biblioteca casei romanele indicate. La un moment dat, ochii mi-au alunecat pe o carte pe care nu o aveam în programă: ”Adam și Eva”. Titlul m-a fascinat și mi-a stârnit curiozitatea, gândul plecându-mi la povestea biblică a oamului primordial. A fost primul roman scris de Liviu Rebreanu pe care l-am citit pe nerăsuflate. Despre cele din programă știam câte ceva de la școală, și le-am lăsat pe mai târziu.
Pe măsură ce înaintam în lectură îmi dădeam seama că descoperisem în Rebreanu ceva mult mai mult decât un romancier realist care își potrivea acțiunea în satul românesc (”Ion” - Blestemul pământului, Blestemul iubirii), sau ”Răscoala” în care autorul surprindea foarte exact ceea ce psihologul francez Gustave le Bon numea la psyhologie de la foule („psihologia mulțimii”), ori ”Ciuleandra” în care se vede preocuparea autorului pentru analiză și pentru explorarea în profunzime a psihicului uman pe care canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea spânzuraților”, deși sunt comparabile prin insolitul abordării.
În romanul ”Adam și Eva”, pe care unii dintre criticii literari îl situează în ciclul de nuvele cu ramă, firul epic curge în de-a lungul a șapte vieți ale unui suflet care încearcă necontenit să se unească cu sufletul său pereche.
Debutează cu descrierea salonului din sanatoriul în care a fost adus profesorul Toma Novac, fiind rănit. Acesta, când deschide ochii, își reamintește discuția în contradictoriu cu Aleman, fost profesor de filozofie care a încercat de nenumărate ori să-l convingă de existența metempsihozei.
Romanul conţine şapte capitole, iar fiecare capitol are, la rândul său, câte şapte subcapitole. În acestea sunt istorisirile uluitoare a celor şapte vieţi (reîncarnări) ale lui Novac, pe care acesta, pe patul de moarte fiind, şi le reaminteşte ca printr-o străfulgerare. Prin prisma personajelor şi anturajului (ţara şi timpul) în care decurge acţiunea sunt diferite, dar asemănătoare prin scop şi tragism. Fiecare erou tinde să-şi caute jumătate, iar când o găseşte o pierde în împrejurări nefaste propriei vieţi.
George Călinescu îi atribuie pe bună dreptate onorabilitate acestui roman:, ”Mulţi vor găsi plăcere în citirea acestei cărţi, căreia trebuie să-i recunoaştem informaţia harnică, sobrietatea şi echilibrul narativ, la care se adaugă meritul invenţiei.”
Liviu Rebreanu afirma undeva că “Adam şi Eva” este opera cea mai aproape de sufletul său, chiar dacă alte romane ale sale şi nu acesta au fost apreciate de către critici drept capodopere.
Pe vremea aceea eu nu știam mai nimic despre metempsihoză, despre transmigrația sufletului și mai ales despre reîncarnarea acestuia după moarte. Știam doar că există viața veșnică, așa cum am auzit de la bunica.
Nedumerită am întrebat-o pe mama, iar aceasta a încercat să-mi explice. Apoi mi-a recomandat să citesc și nuvela scrisă de Mihai Eminescu ”Avatarii faraonului Tla”.
Deasemenea, mi-a spus să citesc și ”Sonetul CCV” al lui Vasile Voiculescu, deoarece în el  se regăsește aceiași temă: ”Știu și-o voiesc; aceasta mi-e ultima viață/Nu mai renasc de-acuma, caci, iată, te-am găsit./ Deschizi eternitatea: în pacea ei măreață/Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârșit/Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainte/Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume./Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,/În rând cu Archetipii fără de veac, nici nume/Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi O-mbrățișare:/Misterioasa carne se face duh în noi;/De dincolo de ceruri se-ntinde-o așteptare/Perechea cea pierdută să vie înapoi/Ce aștri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,/Junghiați pentru ospățul de foc al regăsirii?”
Cartea este despre dragoste, despre viață, moarte și viață de după moarte, se citește ușor și captivează. Este despre luptă și suferință.
Pe mine m-a marcat și sper să vă trezesc curiozitatea de a o citi. O am din nou pe noptieră.
Deschizându-mi noi orizonturi și purtându-mă pe drumuri nebătătorite, la un moment dat, în decursul vieții mele, am scris această poezie:

 Suflete pereche

 





Tu eşti bărbatul vieţii mele,
Eşti lângă mine,
Sigur eşti,
Şi ai venit din nemurire,
Pe mine astăzi să iubeşti.
Să mângîi dorurile toate,
S-alinţi, şi să săruţi din plin,
Poemul inimii curate
Şi-a sufletului ce se zbate
Între lumesc şi-ntre divin.
Te-am aşteptat iubitule o viaţă,
Te-am aşteptat cu dor nebun
Să vii, să-ţi mângîi a ta faţă,
Să te iubesc, şi să mă-ntorc din drum
Ca să rămân alături, lânga tine,
Să-ţi sparg necazurile vieţii,
Ce au umbrit cu norii negrii
Lumina sfânt-a tineretii.
Şi cu iubire blândă şi curată,
Să-ţi bucur sufletul înnegurat,
De ale sorţii viaţa-n rol jucată,
Pe estacada lumii în păcat.
Să spăl cu-a-mele lacrimi de iubire
Întreg necazul sufletului tău,
Şi să ne-ntoarcem iar în nemurire,
În Cerul veşnic al lui Dumnezeu.
Şi ridicaţi la ceruri împreună,
Să-nchidem cercul sferei amândoi,
Ca suflete pereche-ntotdeauna
Să ne întoarcem iaraşi înapoi.