Dragostea nu face rău aproapelui

"Dragostea este deci împlinirea Legii".[Romani:13:10]

De multe ori în viaţă Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferinţa oricărui om.

Şi eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare să-l înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe a se închega cea de-a doua poruncă a Domnului:

„Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul." [Leviticul 19:18]

Dar ce însemnă aproapele? Cum văd, întrebarea este foarte veche!

„Dar el, care vroia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: «Şi cine este aproapele meu?»" [Luca 10:29]

Dicţionarul Biblic [2] ne lămureşte înţelesul. Termenul provine din ebraică şi este folosit chiar şi cu referire la obiecte neînsufleţite. Totuşi, înţelesul este prieten apropiat, iubit, sau chiar soţ. Termenul este folosit fie pentru a numi un om care a acţionat sau nu în mod adecvat, adică un prieten, fie pentru oameni de la care este de aşteptat o comportare adecvată.

Aproapele meu sau al tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi. Şi noi trăim în societate, în comuniune unii cu alţii: acasă în familie, la şcoală cu colegii, pe stradă cu simplii trecători, la Biserică printre credincioşi. „Natura îndeamnă omul să dorească existenţa societăţii omeneşti şi să râvnescă să i se alăture" spunea Cicero. Porunca iubirii aproapelui nu ar fi fost realizabilă, dacă omul, ca făptură a lui Dumnezeu, n-ar fi primit puterea respectivă de la Dumnezeu. Această „putere de a iubi", inerentă naturii umane, face din aceasta o fiinţă atrasă de societatea oamenilor şi care poate exista doar în sânul ei.

„...Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." [Matei 19:19]

„Iar a doua este următoarea: «Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi». Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta."[Marcu 12:31] „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»."[Galateni 5:14]

„Isus i-a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?»El a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.»" [Luca 10: 26-27]

Este important să-i iubim pe cei faţă de care avem o obligaţie naturală, dar este la fel de important să-i iubim pe cei cu care avem numai contacte întâmplătoare : prima este „dragostea prin legământ", iar cealaltă „dragostea electivă ", spune în continuare Dicţionarul Biblic [2].

Putem vorbi de iubire / dragoste ca despre o virtute ? André Compte-Sponville ne lămureşte că virtutea este acel ceva care dă valoare unei fiinţe, dar „când există dragoste, celelalte virtuţi apar în mod spontan" [3, p. 294], adică întâlnim: politeţea, cumpătarea, curajul, spiritul de dreptate, generozitatea, recunoştinţa, toleranţa, buna-credinţă, simţul umorului.

Iubirea apare ca fiind cea mai nobilă dintre virtuţi în ceea ce priveşte efectele sale. Mesajul Scripturii este cel al unei iubiri care nu este nici pasiune, nici prietenie; este o iubire care se îndreptă chiar şi spre duşman, este universală şi dezinteresată, şi care este numită în textele greceşti ale Scripturilor agapè. Anders Nygren a arătat foarte bine trăsăturile acestei iubiri : „Agapé nu constată valori, ci le creează, conferă valoare iubind. Un om iubit de Dumnezeu nu are valoare în sine, ceea ce îl înnobilează este tocmai faptul că Dumnezeu îl iubeşte" şi „este o dragoste spontană şi gratuită, fără motiv, fără interes şi chiar fără justificare." Isus ne îndeamnă:

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea."[Ioan 15:9]Biblia îi laudă pe cei care au avut o purtare exemplară faţă de semeni, în situaţii în care te-ai fi aşteptat să-i urască. Una din cele mai semnificative este Pilda samariteanului milostiv.

Pilda începe cu întrebarea adresată lui Isus de către un învăţător al Legii : „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" [Luca 10:25]. Răspunsul vine imediat:

„Isus i-a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?»

El a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.»" [Luca 10: 26-27]

Un iudeu din Ierusalim este tâlhărit şi rănit grav. Aflat în mijlocul drumului, avea nevoie urgentă de ajutor.

Dar nici levitul şi nici preotul care a trecut pe lângă el nu l-au ajutat, făcându-se că nu-l văd pe nenorocit.

Samariteanul l-a ajutat cheltuind timp şi bani ca să-l pună pe picioare.

Ca să înţelegem mai bine fapta samariteanului trebuie să apelăm din nou la Dicţionarul Biblic [3] pentru a vedea care era relaţia, la acea vreme, dintre iudei şi samariteni, cu alte cuvinte care era contextul istoric.

Samaritenii erau locuitorii Samariei, regiune din nordul Iudeeii, dar în special locuitori ai Sihemului. Din motive neexplicate, comunitatea samaritenilor a căpătat o identitate distinctă faţă de iudei şi şi-au contruit un templu pe Muntele Gherazim, care rivaliza cu Templul din Ierusalim. Aceasta a dus la o înăsprire a relaţilor dintre evreii de la Ierusalim şi samariteni. Se pare că ruptura dintre cele două comunităţi a fost definitivă când, în 128 î.Hr., Ioan Hircanus a extins domnia Hasmoneilor capturând Sihemul şi distrugând templul de pe Muntele Gherazim.

Aşadar, fapta samariteanului este deosebită ― este un gest de iubire faţă de aproapele şi chiar faţă de duşman. Şi Isus îi pune întrebarea următoare învăţătorului Legii:„Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari ?

«Cel ce şi-a făcut milă de el», a răspuns învăţătorul Legii. «Du-te de fă şi tu la fel», i-a zis Isus. " [Luca 10:36 – 37]

Biblia este cunoscută pentru extrordinara ei influenţă înspre bine, transformând oamenii, exercitând o acţiune purificatoare asupra celor care o citesc sau o ascultă. Biblia vorbeşte despre nelegiuiri, despre actele de violenţă ale omului ca să-i avertizeze de consecinţele păcatului lor şi de responsabilitetea faţă de Dumnezeu. După cum afirmă Kenneth Jones „această carte sfântă este de valoare şi de folos numai pentru cei care îi urmează învăţăturile." [4, p.39]

Mai sunt numai zece zile până la încheierea depunerii formularului 230.

Alegeţi să redirecţionaţi 2% din impozitul dumneavoa catre Fundatia “Sfantul Ierarh Calinic”.

Nu costă nimic, dar veţi avea mulţumirea sufletească în faptul că aţi putut ajuta un semen.

Depuneţi actele la Administraţia Financiară. Puteţi depune actele direct, personal, sau le puteţi trimite prin poştă (trimiterea recomandată vă oferă şi dovada că aţi făcut această depunere).
Datele care trebuie completate pe Formularul 230:
1.Denumire entitate nonprofit: Fundaţia "Sfântul Ierarh Calinic"
2.Cod de identificare fiscala: 13016963
3.Cont bancar (IBAN) al entităţii nonprofit: RO46 RZBR 0000 0600 0638 3620 (ron)
4.Raiffeisen Bank - Agenţia Apusului, sector 6, Bucureşti
Informaii suplimentare privind sponsorizarea entitatilor nonprofit din impozitul pe venitul anual datorat puteti gasi pe site-ul Ministerului de Finante: http://www.mfinante.ro/ download CERERE PRIVIND DESTINATIA SUMEI REPREZENTAND PANA LA 2% DIN IMPOZITUL ANUAL

Smirna

Smirna, alaturi de tamaie, este tot o jertfa a naturii, adusa lui Dumnezeu prin omul dreptcredincios. Mirosul de smirna, cu mult mai fin si mai subtil decat cel de tamaie, mangaie pe tot omul ce sta in Biserica, asteptand cu evlavie odihna promisa de Mantuitorul Iisus Hristos. In slujbele Bisericii de Rasarit, totul se aduce inapoi Daruitorului, sunetul si culoarea, mirosul si gustul, lemnul, piatra si aurul. In slujbele crestinilor, acestia intorc toate Celui care le-a daruit mai intai. Cu totii am auzit de tamaie, insa nu si de smirna. Pe scurt, smirna este un produs superior tamaiei, avand o culoare galben inchis, uneori cu puncte albe, care are un miros deosebit de placut. Ca si tamaia, inca din vechime, smirna constituie unul din darurile pretioase care se puteau face cuiva.

Smirna este in traditia multor popoare crestine simbolul cuminteniei, infranarii si intelepciunii. Chiar in traditia romaneasca exista expresii de genul: "Sa stai cuminte smirna" sau "a tacut smirna", care ilustreaza foarte bine valentele psiho-spirituale cu care este investita aceasta rasina, adusa de pe taramurile pe care a pasit Mantuitorul Iisus, impreuna cu apostolii Sai. Rugaciunea rostita de preot, in momentul in care binecuvinteaza smirna, este binecunoscuta rugaciune rostita si la tamaie. Aceasta este atat de cuprinzatoare, incat am putea incepe si termina doar cu aceasta. "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh."

Ce este smirna ?

Smirna este o substanta rasinoasa, obtinuta prin aceeasi metoda ca si tamaia: crestarea unor arbusti exotici din Familia Stryaccea, numiti "Styrax Benzoin", "Styrax macrothyrsus", "Styrax paralleloneurus", "Styrax tokinozis". Pliniu compara arborele de smirna cu ienuparul, iar Discoride il asemana cu salcamul. Unii naturalisti numesc arborele care da smirna Balsamodendron Myrrha. Copaceii exotici din care iese smirna pot ajunge pana la inaltimea de 4-5 metri. Arbustul mai este raspandit in Sumatra, Java, Malaezia, Vietnam, Cambodgia, China, Thailanda. Styraxul cresti si in Siria si Palestina, in Arhipelagul Indonezian si Italia. Printre cele mai renumite zone de produs smirna se numara, inca si astazi, Yemenul si Etiopia.

La sfarsitul lui august, incep sa apara flori albe si verzi, iar in trunchiul arborelui se formeaza noduri. El este atunci incizat si, in urma acestei operatii, se va scurge o rasina galbena, care se va usca pe trunchiul arborelui. Se va inchide la culoare si va fi culeasa in timpul lunilor de vara. Ceea ce se scurge din coaja acestora se intareste, in contact cu aerul, devenind un produs tare cautat si scump, atat in cultul religios, cat si in industria farmaceutica si parfumerie. Cuvantul "smirna" isi trage originea dintr-un cuvant ebraic vechi, care inseamna "a fi amar". Potrivit acestui sens, smirna este cu adevarat o substanta tare amara, de altfel, ca mai toate rasinoasele. Avand initial o culoare galben deschisa, odata cu solidificarea acesteia, ea capata o culoare rosiatica-bruna. Prin ardere, smirna degaja un minunat miros, acesta continand multi vapori de acid benzoic, component cu actiune farmaceutica.

Smirna este mult apreciata si in industria farmaceutica. Smirna este antiinflamatoare a cailor respiratorii, cei ce se bucura de mirosul de smirna ajutandu-si, simultan, si trupul. Ea mai este folosita si ca produs cu proprietati antioxidante, antiseptice, astringente, sedative si expectorante. Afectiuni pentru care se recomanda: guturai, gripa, bronsita; oboseala, astenie; stari de neliniste, agitatie psihica, incapacitate de concentrare; indigestie, balonare; sensibilitate la raceli (infectii respiratorii); circulatie periferica deficitara (maini si picioare reci). Smirna si locul acesteia in cultul cresin Smirna este adesea pomenita in Sfanta Scriptura, cu precadere insa in Vechiul Testament. Dintre locurile in care este pomenita aceasta, le aducem ca marturie pe urmatoarele: "Cine-i acel ce din pustiu se-nalta ca o coloana fumeganda, amestec viu de smirna si tamaie, din arta facatorilor de mir?" (Cantarea Cantarilor 3, 6) "Apoi s-au asezat sa manance. Si daca si-au ridicat privirea, iata ca o caravana de ismailiti venea de la Galaad, avandu-si ei camilele incarcate cu tamaie si balsam si smirna, pe care mergeau sa le descarce in Egipt". (Facerea 37, 25) Iuda si Israelul faceau negot cu smirna si primeau in schimb grau, ceara, miere, untdelemn si balsam, dupa cum aflam din cartea lui Iezechiel (27,17). Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca smirna, alaturi de aur si de tamaie, a fost unul din darurile pe care Magii l-au adus Mantuitorului la Nastere: "Si, intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna." (Matei 2, 11). Nicodim a folosit smirna, amestecata fiind cu alte arome, la imbalsamarea trupului lui Iisus: "Si a venit si Nicodim, cel care venise la El mai inainte noaptea, aducand ca la 100 de litre de amestec de smirna si aloe." (Ioan 19, 39).

Smirna aduce aminte de jertfa curata pe care omul trebuie sa o aduca lui Dumnezeu. Omul trebuie sa moara lumii acesteia, pline de amaraciunea pacatelor, si sa devina duhovnicesc, spre a se inalta la Dumnezeu precum fumul cel binemirositor al smirnei. Alaturi de tamaie, smirna intra si ea in compozitia Sfantului si Marelui Mir.