Ingerul din sufletul nostru

Soarele apune. Printre geamurile ferestrei, bunicul şi nepoţica fac cu mâna, în semn de rămas bun, ultimelor raze de lumină. În aer se simţea gingăşia gestului lor... Fetiţa îşi lipeşte năsucul de geam: - Bunicule, ce este soarele pentru pământ? Privirea bunicului spunea multe...dar cum să-i explice micuţei?. O chemă lângă el şi-i mângâie codiţele bălaie. Copila îi zâmbi din priviri. "Ce minune de copil", îşi spuse în gând bunicul... "cu codiţele-i bălaie şi cu ochişorii ei albaştri, parcă ar fi soarele şi cerul". De fapt ea era întregul univers al bunicului. El era prezent la sculare, cu el se ducea în parc la joacă, el o culca în fiecare seară şi nu uita niciodata în a o îndemna să-şi spună rugăciunea "Îngeraşul". Fetiţei îi plăceau mult poveştile despre îngeri. De multe ori se imaginase şi ea înger. Un înger ce aduce bucurie şi pace altor copii. Se auzi din nou întrebarea: - Bunicule, ce este soarele pentru pământ? Fără a se mai gandi la răspuns, bunicul spuse ceea ce simţea: - Soarele este pentru pământ aşa cum este sufletul pentru om. Fetiţa zâmbi. Se părea că întelege ce-i spuse acesta. - Bunicule, tu ai spus că de câte ori avem nevoie de ajutor, şi ne rugăm, din lumea Tatălui Ceresc, coboară câte un înger. Bunicul încuviinţă din cap. Micuţa continuă, încurajată de gest. .... Şi tot tu spuneai, că sufletul nostru are în el scânteia divină. Bunicul cuprinse umerii fetiţei. ... Dacă în noi este tot lumea Tatălui Ceresc, nu-i aşa că atunci când ne gândim cu drag la cineva, când ne rugăm pentru ajutorul cuiva, din sufletul nostru se ridică un înger şi pleaca spre cel în nevoie? Ochii bunicului pluteau în lacrimi. - Da, aşa este, micuţo! de câte ori dăruim din sufletul nostru, din el se ridică un înger care pleacă în lume. Ce bine ar fi ca lumea să fie plină de astfel de îngeri! Fiecare gând de bine poartă în sine o stare de binecuvântare. El poate ajuta, de multe ori chiar salva pe cineva aflat în pericol. Un gând de bine, puternic, ne poate salva chiar şi pe noi înşine.