Cartea de pe noptieră

În dor de Rebreanu

                                de Eugenia Enescu

Era pe vremea lecturilor obligatorii. Profesoara de limba română ne recomandase să citim Rebreanu. Mai precis romane sociale (”Ion”, ”Răscoala”) și psihologice (”Pădurea spânzuraților”, ”Ciuleandra”, ”Jar”).
Conștincioasă, am început să caut în biblioteca casei romanele indicate. La un moment dat, ochii mi-au alunecat pe o carte pe care nu o aveam în programă: ”Adam și Eva”. Titlul m-a fascinat și mi-a stârnit curiozitatea, gândul plecându-mi la povestea biblică a oamului primordial. A fost primul roman scris de Liviu Rebreanu pe care l-am citit pe nerăsuflate. Despre cele din programă știam câte ceva de la școală, și le-am lăsat pe mai târziu.
Pe măsură ce înaintam în lectură îmi dădeam seama că descoperisem în Rebreanu ceva mult mai mult decât un romancier realist care își potrivea acțiunea în satul românesc (”Ion” - Blestemul pământului, Blestemul iubirii), sau ”Răscoala” în care autorul surprindea foarte exact ceea ce psihologul francez Gustave le Bon numea la psyhologie de la foule („psihologia mulțimii”), ori ”Ciuleandra” în care se vede preocuparea autorului pentru analiză și pentru explorarea în profunzime a psihicului uman pe care canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea spânzuraților”, deși sunt comparabile prin insolitul abordării.
În romanul ”Adam și Eva”, pe care unii dintre criticii literari îl situează în ciclul de nuvele cu ramă, firul epic curge în de-a lungul a șapte vieți ale unui suflet care încearcă necontenit să se unească cu sufletul său pereche.
Debutează cu descrierea salonului din sanatoriul în care a fost adus profesorul Toma Novac, fiind rănit. Acesta, când deschide ochii, își reamintește discuția în contradictoriu cu Aleman, fost profesor de filozofie care a încercat de nenumărate ori să-l convingă de existența metempsihozei.
Romanul conţine şapte capitole, iar fiecare capitol are, la rândul său, câte şapte subcapitole. În acestea sunt istorisirile uluitoare a celor şapte vieţi (reîncarnări) ale lui Novac, pe care acesta, pe patul de moarte fiind, şi le reaminteşte ca printr-o străfulgerare. Prin prisma personajelor şi anturajului (ţara şi timpul) în care decurge acţiunea sunt diferite, dar asemănătoare prin scop şi tragism. Fiecare erou tinde să-şi caute jumătate, iar când o găseşte o pierde în împrejurări nefaste propriei vieţi.
George Călinescu îi atribuie pe bună dreptate onorabilitate acestui roman:, ”Mulţi vor găsi plăcere în citirea acestei cărţi, căreia trebuie să-i recunoaştem informaţia harnică, sobrietatea şi echilibrul narativ, la care se adaugă meritul invenţiei.”
Liviu Rebreanu afirma undeva că “Adam şi Eva” este opera cea mai aproape de sufletul său, chiar dacă alte romane ale sale şi nu acesta au fost apreciate de către critici drept capodopere.
Pe vremea aceea eu nu știam mai nimic despre metempsihoză, despre transmigrația sufletului și mai ales despre reîncarnarea acestuia după moarte. Știam doar că există viața veșnică, așa cum am auzit de la bunica.
Nedumerită am întrebat-o pe mama, iar aceasta a încercat să-mi explice. Apoi mi-a recomandat să citesc și nuvela scrisă de Mihai Eminescu ”Avatarii faraonului Tla”.
Deasemenea, mi-a spus să citesc și ”Sonetul CCV” al lui Vasile Voiculescu, deoarece în el  se regăsește aceiași temă: ”Știu și-o voiesc; aceasta mi-e ultima viață/Nu mai renasc de-acuma, caci, iată, te-am găsit./ Deschizi eternitatea: în pacea ei măreață/Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârșit/Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainte/Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume./Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,/În rând cu Archetipii fără de veac, nici nume/Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi O-mbrățișare:/Misterioasa carne se face duh în noi;/De dincolo de ceruri se-ntinde-o așteptare/Perechea cea pierdută să vie înapoi/Ce aștri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,/Junghiați pentru ospățul de foc al regăsirii?”
Cartea este despre dragoste, despre viață, moarte și viață de după moarte, se citește ușor și captivează. Este despre luptă și suferință.
Pe mine m-a marcat și sper să vă trezesc curiozitatea de a o citi. O am din nou pe noptieră.
Deschizându-mi noi orizonturi și purtându-mă pe drumuri nebătătorite, la un moment dat, în decursul vieții mele, am scris această poezie:

 Suflete pereche

 





Tu eşti bărbatul vieţii mele,
Eşti lângă mine,
Sigur eşti,
Şi ai venit din nemurire,
Pe mine astăzi să iubeşti.
Să mângîi dorurile toate,
S-alinţi, şi să săruţi din plin,
Poemul inimii curate
Şi-a sufletului ce se zbate
Între lumesc şi-ntre divin.
Te-am aşteptat iubitule o viaţă,
Te-am aşteptat cu dor nebun
Să vii, să-ţi mângîi a ta faţă,
Să te iubesc, şi să mă-ntorc din drum
Ca să rămân alături, lânga tine,
Să-ţi sparg necazurile vieţii,
Ce au umbrit cu norii negrii
Lumina sfânt-a tineretii.
Şi cu iubire blândă şi curată,
Să-ţi bucur sufletul înnegurat,
De ale sorţii viaţa-n rol jucată,
Pe estacada lumii în păcat.
Să spăl cu-a-mele lacrimi de iubire
Întreg necazul sufletului tău,
Şi să ne-ntoarcem iar în nemurire,
În Cerul veşnic al lui Dumnezeu.
Şi ridicaţi la ceruri împreună,
Să-nchidem cercul sferei amândoi,
Ca suflete pereche-ntotdeauna
Să ne întoarcem iaraşi înapoi.

Încotro ne îndreptăm?

Unul din profesorii mei din Școala pedagogică ne spunea că cine nu are modele rămâne rătăcit toată viața. Modelele sunt exemplarele pe care ne place să le urmăm. Modelul rămâne un fundament pe care se construiește personalitatea noastră. Primul meu model pe care am pus ochii a fost tatăl meu de la care am învățat cinstea și munca cinstită în viață. Al doilea model a fost învățătorul meu. Îl priveam adesea pe fereastră când trecea la școală și m-am îndrăgostit de el , îmi plăcea cum vorbea și cum se comporta cu noi. Era un om punctual, plin de viață, cu harul de dascăl, care ne pregătea nu numai pentru a ști carte, dar și pentru viață. Și de atunci mi-am pus în gând să devin învățător și să-i urmez calea. Și am făcut-o. Ajungând la Școala pedagogică din Câmpulung- Muscel am întîlnit unul din oamenii care mi-au schimbat viața. Este vorba de directorul școlii, Ilie I. Stănculescu, autor al unei Pedagogii, un mare pedagog, care a dat țării mii de învățători, răspândiți în toate colțurile României. De la el am învățat punctualitatea și încrâncenarea în muncă. În fiecare dimineață la ora 7 directorul școlii intra pe poarta instituției, cerea raportul de la elevul de serviciu și mergea la cancelarie. Apoi trecea și inspecta sălile de clasă. Târziu de tot am fost la mormântul lui să-i pun o flare, drept recunoștință și am aflat cu stupoare că i-a fost furată crucea de pe mormânt din cimitirul Flămânda.
Tot acum alți doi profesori mi-au trezit dragostea față de limba românâ. Este vorba de profesorul Miron Holban și de profesorul Augustin Popescu, mai târziu, Augustin Z.N. Popp, marele eminescolog care și-a închinat întreaga viață culegerii de manuscrise eminesciene, fotografiilor, actelor etc.
Profesorul Miron Holban mi-a trezit dragostea de literatură prin felul cum ne vorbea despre scriitori, cum ne diseca opera literară, cum ne corecta ortografia, cu blândețe și înțelegere, cum ne trezea dragostea pentru lectură.
Augustin Z. N. Popp*(căruia vreau să-i aduc un omagiu în subsol, publicându-i biografia) ne povestea zile întregi în amfiteatrul școlii despre viața și opera lui Mihai Eminescu, alături de nepotul lui Eminescu, colonelul Eminescu, ne prezenta diafilme și diapozitive cu imagini din viața familiei poetului sau din viața lui Eminescu și a iubitei lui, Veronica Micle. A fost atât de îndrădostit de Eminescu încât își transformase casa în muzeu.   Rămăsese sărac dând din bruma lui de leafă pe manuscrise și acte vechi sau alte obiecte aparținând marelui poet. Până când cumpărase și rochia de mireasă a Veronicăi de la căsătoria cu Micle și o pusese la expoziție. Nu știu ce s-a ales de toate acestea după moartea lui și a soției.  
Ar fi fost bine( sau poate a și făcut-o) să le predea Muzeului Literaturii Române, pentru că nu a avut nici un urmaș.
După școala pedagogică, dornic să-mi îmbogățesc cunoștințele, am urmat cursurile Institutului pedagogic de trei ani din București. Aici mi-am dat seama că încet-încet am ieșit din proletcultism, deabia acum am început să cunosc marile opere ale literaturii române. Începuse să se reediteze marii clasici, să apară studii critice, profesorii își dăduseră drumul la gură, era un fel de liberalizare de după 1960.
Profesori ca Boroianu, Bulgăr, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dumitru  Micu, severul C. G. Nicolescu, Ion Zamfirescu, reputatul profesor de Istoria teatrului, Piru, Ion Rotaru și alții mi-au accentuat dragostea pentru limba română. Pe unii din ei aveam să-i întânlesc și la Universitate, unde m-am înscris după terminarea institutului.  La Universitate încă mai circula umbra lui Călinescu la ale căror cursuri se strângea mulțime de bucureșteni de toate profesiile pentru a-i asculta litaniile literare. Istoria lui literară circula pe sub mână și rar puteam să punem mâna pe ea. Profesorul Grigore Brâncuș, Gh. Muntean, Emanuel  Vasiliu, Valeria Guțu Romalo, Crohmălniceanu,, mai tinerii Al. Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, m-au convins definitiv că cititul și scrisul e o boală frumoasă de care n-am să scap toată viața.Toți erau oameni de la care aveai ce învăța.
Acești oameni m-au format pe mine ca profesor și ca om și le port o deosebită stimă până voi închide definitiv ochii.
Elevii și studenți de astăzi mai au asemenea repere?
Poate sunt un om al trecutului și nu înțeleg încotro merge societatea. Dar să-mi fie iertat dacă greșesc, lumea de astăzi nu mai are repere. E foarte adevărat că după 1989 s-au schimbat multe. Oamenii s-au îndreptat spre meserii care aduc banul, unii chiar l-au îndrăgit atât de mult, încât au uitat buna cuviință. Vor banul chiar vânzându-se pe ei. Sau conștiința lor. Veți zice că așa e capitalismul. Care capitalism? Noi am ieșit dintr-o junglă și am intrat în alta. Capitalismul așezat are repere și modele pe care le respectă. Presa, mă refer mai mult la televiziuni, ne aduce mereu în față pseudomodele pe care tinerii, neavizați, le iau drept modele. Viața s-a manelizat, nu se mai citește literatură, nu se mai ascultă muzică bună, în special cea clasică, nu se mai învață temeinic. Școala a devenit bordel, facultatea o fugă după diplome, doctoratele formale cu lucrări compilate și plagiate. Politicienii fanfaroni plecați după pricoapsă. Nu se mai respectă instituțiile statului, profesorii, bătrânii, bolnavii etc.
O societate în firea ei trebuie să se trezească, altfel dispare.
Cine s-o facă?
Poate tânăra generație care vine după noi, educată în țări din occident, precum pașoptiștii la 1848. Sau tinerii rămași aici care muncesc cinstit să fie luați ca exemple. Dar înainte de toate stă în puterea noastră să ne trezim și să-i trezim și pe alții că așa nu se mai poate. Sărăcia s-a răspândit ca o plagă și ne sufocă. Munca a devenit o rușine. Goana după averi o virtute.
Încotro ne îndreptăm?

Ion Ionescu-Bucovu

Pe aleea destinului

Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare

de mână cu gându-nfloresc,

nu lasă ast’ viaţă nimic la-ntâmplare

te-nalţă-n avânt tineresc.

Ştrengar îmi e gândul şi-mi lasă surâsul

deschis ca o floare-n amiezi,

în raze de soare mă pierd cu candoare

visând cum ai să mă dezmierzi.

Şi  inima-ți spune cu şoapte nebune:

- Hai vino!  Am poarta deschisă,

mi-e dorul iubirii în nemărginire

iar sufletul îmi este în transă.

Pe-aleea destinului  caut mereu

petale de flori cu parfum,

sub razele calde-ale dorului meu,

 să ţi le presar ţie-n drum.

Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare

şi mână în mână, cu gând amândoi,

pecete vom pune cu o sărutare

şi-n viaţa de astăzi, şi-n viaţa de-apoi.

Am să vin, versuri Constantin Gavrilescu

Am să vin
în prima noapte înstelată,
când luna este plină toată,
şi am să vreau
să-ţi împletesc din stele
cunună, ca-n visele mele.
Şi am să vin
zburând cu vântul lin
să îţi alin al tău suspin,
şi am să-ţi dau
sărutul dulce şi fierbinte
ce-mi stăruie demult în minte.
Am să vin
în prima noapte înstelată,
când luna este plină toată,
tu să m-aştepţi
cu inima deschisă,
aşa cum soarta ne-a fost scrisă.

Ascund adânc amorul, versuri Comstantin Gavrilescu

Ascund durerea oarbă, suspinele le-nghit,
secate-mi sunt amorul şi dorul de iubit,
secaţi îmi sunt şi ochii, iar gura mi-e sărată,
apare, când şi când, o lacrimă uscată.

Plecând încet privirea, în zi ce-mi aminteşte,
visând încă la tine căci inima iubeşte,
de clipe fericite când ne plimbam sub stele,
de vocea-ţi cristalină ce răsuna sub ele.

Ascund mereu povestea, ca şi cum n-ar fi fost,
plătind greşeala vieţii acum, nu are rost
să-mi blestem crunta soartă şi fără de noroc,
mai bine ard în mine durerile cu foc.

Pornind pe altă cale nu vreau să se mai ştie
că viaţa împreună a fost o tragedie,
dau vina doar pe soarta ce mi-a fost destinată,
dorind ca să-mi aducă o dragoste curată.

Ascund adânc amorul cel dulce şi duios,
să nu-l găsească dorul, acum e de prisos,
ce-a fost în tinereţe în neant a apus,
dorinţa pentru tine din inimă s-a dus.

Atunci când lăcomia prostească dispare

O Cooperativă Agricolă de Producţie nedesfiinţată după Revoluţie învârte milioane de euro. Tractoriştii au lefuri de peste 2 000 de euro în sezon.

Cei de la Combinatul Agroindustrial Curtici din judeţul Arad, pe scurt C.A.I., nu au probleme cu seceta şi fac profit an după an, lăudându-se cu o cifră de afaceri de 10 milioane de euro.

Vara aceasta, când toată România se plânge de culturi compromise, agricultorii din Curtici au obţinut cea mai mare producţie de grâu la hectar din toată ţara. Unii nu cred în minuni, aşa că au mai pus la îndoială producţia stahanovistă.

Pe lângă calităţile solului, profitul se datorează, în mare parte, managementului. Inginerul Dimitrie Muscă ştie cu ce e mai bine să populeze miile de hectare, pe baza unei prospecţiuni a pieţei şi, de mai bine de 20 de ani, nu a dat greş niciodată.

Mai ştie ceva: mizează pe soiurile autohtone. Acum, CAI Curtici are terenuri, ferme de animale, livezi şi magazine de desfacere. CAP-ul capitalist a devenit un exemplu de afacere.

Are o cifră de afaceri de 10 milioane de euro pe an, plăteşte asociaţilor anual câte 1.500 de kilograme de grâu la hectar - un record naţional - iar tractoriştii au ajuns să câştige şi 2.300 de euro pe lună în sezon.

"Noi suntem români"

În curtea sediului administrativ al holdingului, la oră fixă, sună în difuzoare "Noi suntem Români". Se întâmplă de fix 24 de ori într-o zi, de 10 ani. Aceeaşi temă muzicală răsună şi în ferme sau printre grajduri.

Vacile sunt hrănite "eco" ca să aibă carnea bună

Pentru distracţia copiilor din Curtici, dacă afacerea tot merge strălucit, directorul a deschis o mini-grădină zoologică, iar la una din locaţii cresc în libertate păuni, printre găini, pe un gazon care ar face orice englez să moară de invidie, flancat de trandafiri altoiţi, meri şi pruni care au dat în pârg. Şi e numai curtea fabricii de lactate a fostului CAP.

Lactatele sunt comercializate doar în magazinele CAP-ului.

Lumea nouă

Dimitrie Muscă urmăreşte, în biroul său, patru plasme imense, pe care se transmit live imagini din ferme şi din cele 29 magazine în care se vând produsele din carne şi lactate produse la Curtici.

Cum vede o neregulă, pune mâna pe telefon şi sună: "Am vorbit de două zile să aveţi mai multă marfă în vitrine", apoi cere explicaţii şi dă alarmă de sancţiuni.

CAI Curtici s-a născut imediat după Revoluţie, pe bazele fostului CAP din oraşul arădean. Practic, cooperativa agricolă de producţie comunistă nu a fost închisă, ci s-a adaptat la capitalism.

Povestea începe în 1987. Inginerul agronom Dimitrie Muscă a fost numit preşedinte şi inginer şef la CAP "Lumea Nouă" din Curtici. În 1989, reuşea deja o performanţă: cooperativa a trecut de la cinci milioane de lei pierdere la nouă milioane de lei profit.

Bonus, Muscă a dechis o brutărie în sat. După Revoluţie, inginerul s-a trezit în curtea CAP-ului cu majoritatea proaspeţilor proprietari de terenuri, foşti agricultori cooperatişti.

Muncă pe 7.500 de hectare

"E păcat să se desfiinţeze CAP-ul nostru. Cu ce o să ne alegem fiecare? Cu o cărămidă din grajd pe care s-o ducem acasă? Vrem să rămânem în continuare în asociaţie, iar tu să ne conduci pe mai departe, că ai făcut treabă bună până acum", i-au spus oamenii.

Cooperativa Agroindustrială funcţionează acum în sistem de holding, asociind două societăţi cu producţie vegetală, C.A.I. Curtici şi C.A.I. Olari, care lucrează 7.500 de hectare de teren.

Pământul nu e al cuiva anume, ci aparţine celor 2.300 de curticeni sau urmaşi ai acestora, care l-au pus la comun aşa cum era pe timpul CAP-ului comunist. Doar că acum primesc parte din câştig. În medie, fiecare are cam 3 hectare, niciunul 100.

În plus există fermele de animale, fabrica de lactate şi abatorul, şi cele 29 de magazine de desfacere a produselor animaliere, din care 9 în Timişoara şi 20 în Arad.

CAP-ul din Curtici n-a fost niciodată desfiinţat. După 1989, cooperativa agricolă a funcţionat ca o firmă capitalistă.

Leafă de tractorist: 70 de euro pe zi

În timp ce agricultorii din toată România se plâng că cel puţin o treime din culturi le-a fost compromisă, la CAI Curtici s-a recoltat cea mai mare producţie de grâu din ţară.

"În fiecare an luăm decizia de a planta cea mai mare suprafaţă cu acea cultură care se dovedeşte a fi cea mai rentabilă. Sezonul acesta, cel mai rentabil a fost grâul. Am plantat 4.000 de hectare cu grâu şi am obţinut 7.013 kg la hectar. Pentru însămânţări folosim exclusiv grâu românesc, produs de Staţiunea de cercetare Fundulea. Este un grâu cu o calitate de panificaţie excelentă, cu gluten 32 - 34%, proteină 14 - 15%", explică Dimitrie Muscă.

Profitul se reinvesteşte

Chiar dacă la Curtici se face cel mai bun grâu pentru făina de panificaţie, 3.000 de tone din producţia acestui an a fost oprită pentru hrana animalelor, ca să aibă carnea bună, să nu fie hrănite cu îngrăşăminte şi chimicale.

Pentru porci, dar şi pentru vacile de aici a mai plantat 125 de hectare de lucernă, 3.500 de hectare de porumb, floarea soarelui. În fiecare an, după recoltare, cei 2.300 de proprietari de teren primesc, pentru fiecare hectar, câte 750 kg de grâu şi tot atâta de porumb.

Cei care nu vor roadele pământului iau 260 de euro pe hectar sau, în loc de grâu, îşi asigură pâinea pentru tot restul anului. Cantitatea de o tonă şi jumătate la hectar nu se dă nici în ţară, nici în Europa şi nu se dă nicăieri în lume.

"Anual, profitul se redistribuie pentru dezvoltare", spune Muscă. Pentru lucrul pământului, Muscă mizează pe calitatea germană. 17 tractoare Fendt, 14 combine Class, 5 semănătoare Horsch, 5 prăşitoare - aşa arată o parte din parcul motorizat.

Maşinăriile

Toate sunt nişte maşinării computerizate, au sute de cai putere şi sunt capabile să lucreze 300 de hectare zilnic. În plin sezon, cei care lucrează pe combine sunt remuneraţi cu câte 100 de euro pe zi.

Tractoriştii primesc şi ei câte 70 de euro pe ziua de muncă în plină campanie agricolă. "Maşinile au valoare mare. Oamenii care lucrează cu ele trebuie să fie responsabili. Trebuie să fii plătit corect ca să exploatezi corect utilajele", spune Muscă.

"Eu nu sunt pe piaţă azi, iar mâine văd ce va fi. Tot ce produc aici este calitativ, pentru că doar aşa rămânem pe piaţă. Noi avem aici pământul, ne producem furajele pentru animale,avem animalele, le exploatăm corect şi facem profit." 
Dimitrie Muscă, 61 de ani, directorul C.A.I. Curtici

Model de afacere "rotundă"

La CAI Curtici funcţionează întregul circuit al unui business bine pus la punct: pe pământul oamenilor intraţi în cooperaţie se produc cerealele, din acestea se fac furajele pentru animale, abatorul şi fabrica de lactate sunt tot ale holdingului, iar produsele se vând doar în magazinele proprii.

"Eu ştiu ce am aici şi nu mă compar cu alţii. La fel de adevărat este că în niciun an nu am avut profit sub un milion de euro. România ar putea arăta aşa, dacă cei din domeniul acesta ar înţelege să lucreze serios. Să muncească, să fie corecţi cu toţi cei care intră în circuit", spune Muscă.

Directorul îşi permite luxul de a-şi "creşte" ingineri din rândul tinerilor care se angajează la C.A.I. la terminarea şcolii, ca să îşi facă bani de vacanţă. Iar oamenii dau de bine şi nu mai pleacă.

Rusaliile sau Sânzienele

Sărbătorile românilor vin de undeva din negura timpurilor moştenite din generaţie în generaţie de la străbuni. Bunăoară dacii la solstiţiul de vară, celebrau o sărbătoare a morţilor care ulterior a fost preluată de biserica ortodoxă, fiind denumită Moşii de vară.

Se spune că sufletele celor morţi coboară printre cei vii în Joia Mare, şi se întorc la locul de tihnă de Rusalii, dar pentru asta rudele trebuie să le facă o pomenire însoţită de rugăciune şi milostenie.

Este unul dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor pentru poporul român.

Mitologia românească vorbeşte despre Rusalce sau Rusalii ca fiind făpturi demoniace, fete frumoase, tinere şi capricioase, dar şi răzbunătoare.

Unii considră că rusalcele sunt ficele lui Rusalim împărat, iar alţii că ar fi suflete ale unor tinere care au murit, variantele fiind mult mai numeroase. Mai sunt numite şi Dânsele, Şoimanele, Paraidele, Ielele, Frumoasele, Sfintele, Fetele codrilor sau Izmele peşterilor.

Spre deosebire de alte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe Pământ doar în răstimpuri, cu precădere în săptămâna Rusaliilor.

Pentru a se apăra de ele ca să nu le sucească minţile, bărbaţii poartă la brâu câte un fir de pelin.

Dansează în cerc, iar dacă sunt văzute de vreun muritor, sau cineva, din greşeală, calcă pe locul unde au dansat se îmbolnăveşte foarte grav. Această boală se numeşte „ologit de Rusalii”, şi nu se scapă de ea decât prin descântece şi prin rugăciune, sau intrându-se în hora căluşarilor şi sărind peste

bolovanul pe care Căluşarii l-au pus pe pământ. Din acest motiv, jocul căluşului este considerat remediul pentru vindecarea persoanei care a văzut dansul Ielelor şi şi-a pierdut minţile.Se mai spune că ele umblă în cete cu număr fără soţ, iar dacă cineva le vede nu trebuie să se mişte sau să le vorbească.

Pe unde acestea dansează, pământul rămâne ars şi bătătorit, iar iarba rămâne neagră şi încetează să mai crească.

Ziua de 24 iunie este o zi specială pentru români, în care aceştia celebrează şi sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în calendarul popular fiind cunoscută sub denumirea de „Cap de vară” pentu că Soarele ajunge la apogeu, Drăgaica sau Sânzienele.

Noaptea de Sânziene este una magică. Toate plantele capătă puteri neobişnuite.

Legat de această sărbătoare, românii au multe superstiţii, tradiţii şi obiceiuri care sunt moştenite din străbuni, fiind specifice întregii ţări.
 Bunăoară în Oltenia şi Muntenia este obiceiul de a nu te spăla în această zi, ca să nu mori înecat.

Pe 23 iunie fete şi flăcăi însoţiţi de muzică merg să culeagă flori de sânziene din care fac colane sau cununi circulare ori cruciforme, cu care se întorc acasă unde sunt aşezate pe porţi, uşi, fereste, stuipi, şi chiar în grădinile de zarzavat, în credinţa că vor ocroti casa şi gospodăria de forţele malefice.

Drăgaica este foarte importantă la români mai ales pentru tinerii îndrăgostiţi. De ea sunt legate multe obiceiuri şi tradiţii pentru cei îndrăgostiţi şi tinerii necăsătoriţi.

În ajunul Sânzienelor, adică în noaptea de 23 spre 24 iunie, fetele şi flăcăii care doresc să-şi cunoască ursitul, îşi pun flori de sânziene (cunoscute în popor ca fiind florile Soarelui) sub pernă. Se spune că peste noapte, în vis, le va apărea cel cu care se vor căsătorii.

Mai mult, roua căzută pe florile de sânziene în dimineaţa zilei de 24 iunie, te anunţă că vei îmbrăca rochia de mireasă în anul următor dacă eşti fată, iar dacă găseşti un fir de păr sau o scamă, ori altceva, te vei căsătorii, pentru băieţi.

Un alt obicei păstrat şi astăzi cu sfinţenie de localnicii de la sate în special, îndeamnă fetele nemăritate să împletească în ajun o coroniţă din flori de sânziene, iar seara s-o arunce peste casă.

"Du-te soare, vino lună,/Sânzienele înbună, Să le crească floarea-floare,/galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le aşeze

în cunune, Să le prindă-n pălărie,/struţuri pentru cununie, Boabele să le răstească,/până-n toamnă să nuntească!"

Tot în noaptea dinspre Sânziene se poate să se afle şi numele viitorului soţ. Se umple un vas cu apă şi se aprinde o lumânare roşie. Se lasă să pice 23 de picături de ceară de la lumânarea aprinsă,  şi se urmăreşte cu atenţie literele formate pe maginea vasului. Prima literă care apare în apă reprezintă iniţiala persoanei cu care te vei căsători. Dacă încă nu ai un partener de viaţă, poţi să desluşeşti numele celui care, în curând îţi va cuceri inima, legând seara un buchet de flori de sânziene cu o aţă roşie. Dimineaţa după ce te trezeşti, dezleagă florile şi rulează aţa pe degetul inelar de la mâna stângă, spunând alfabetul. Se crede că litera la care te vei opri la capătul firului de aţă corespunde persoanei de care te vei îndrăgosti.

Fetele ce au participat la datinile din timpul nopţii joacă a doua zi „Hora Sânzienelor",

purtând, în unele locuri, „Steagul Drăgaicei", o prăjină ce are în vârf o cruce împodobită cu flori de sânziene, cu pelin şi spice de grâu şi îmbrăcată ca o păpuşă.

Drăgaica sau Sânzienele este singura sărbătoare păgână care intră cu nume propriu în calendarul ortodox, aducând astfel magia în care minunile îşi găsesc locul lor, şi în care zânele coboară din basme pe Pământ. Este o sărbătoare în care creştinismul, credinţele păgâne şi vrăjitoria se împletesc fascinant.

Este noaptea care însufleţeşte satele cu ritualuri rămase de veacuri, în care femeile se duc în miez de noapte să culeagă ierburi de leac ce vor servi peste an şi descântecelor bune sau rele. Virtuţile vindecătoare sunt întărite prin ducerea plantelor la biserică pentru a îndepărta puterile zânelor rele ale pădurilor.

Tot în această noapte se culege „Apa de stele", roua culeasă din locuri necălcate, fiind învestită cu puteri tainice. Orice obiect impregnat cu preţioasa "Apă de Stele" devine un talisman: este de ajuns să-l laşi în seara de dinainte şi să-l iei dimineaţa, înainte de a-l vedea Soarele.

În noaptea dinaintea zilei de Sânziene, zânele zboară sau umblă pe pământ, cântă şi dau rod plantelor

şi fertilitate femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, puteri de vindecare ierburilor, dacă sunt onorate cum se cuvine. Dacă nu, îi pedepsesc pe oamenii care lucrează de ziua lor, pe cei jură strâmb sau au făcut rău semenilor. Din zâne bune devin atunci surorile Ielelor.

Strania poezie a acestei nopţi în care, aşa cum scria Mihail Sadoveanu, „Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stelele şi vânturile", în care timpul este suspendat, iar călătoriile magice devin posibile ca în romanul lui Mircea Eliade, să o petreceți cu drag și voie bună, și cu speranța că din a doua zi viața vi se va schimba în bine. Să nu uitați că omul este rezultatul gândurilor și acțiunilor sale.

Carol Popp de Szatmary – Târgul de Drăgaică

Noaptea de Sânziene

autor Mariana Ciurezu

S-au strâns Sânzienele-n cunună
Și-ncing o hora cu joc și voie bună
Ursitoarele-s toate invitate
În noaptea asta vrăjile-s împrăștiate.

Iar luna nouă amfitrioană este
la petrecerea ce pare de poveste,
Cerul, la miezul nopții se deschide
Și dragostea în suflet se aprinde.

Aerul poartă miresmele-n valuri
Și le dăruiește florilor pe ramuri
Iar vraja bucuriei cuprinde zarea
Vibrând în ritm cu toată depărtarea.

Noaptea Sânzienelor plină de magie
Învăluie cu farmec, aerul mângâie,
Cerul, plin de stele pulsează regulat
Împrăștiind mister cu grijă calculat.